DUMNEZEU ŞI SAVANŢII

Arhim. MINA DOBZEU

colaborator PETRU RUSU

(Dr. în ştiinţe fizico-matematice)

DUMNEZEU ŞI SAVANŢII

Ediţie reeditată, adăugită

Nicodim (cărturar):

Rabi, Tu care faci minuni, ştim că eşti de la Dumnezeu venit învăţător” (cf. Ioan 3,2).

Domnul Iisus Dumnezeu:

„De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”(Ioan 3,3).

© Fundaţia „De la suflet la suflet”

ISBN 973 660-205-2

Editura AXA

2 0 0 6

Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” Huşi

Fundaţia „De la suflet la suflet” Chişinău

SOBORUL POPULAR MONDIAL RUSESC

   În primăvara anului 1998, în Mănăstirea „Sf. Danilov” (Sveato Danilov Monastâri) din Lavra Troitco Serghiev, a fost convocat Soborul Popular Mondial Rusesc, în frunte cu Preasfinţitul Patriarh al Moscovei şi întregii Rusii, Alexei al II lea, la care au participat şi o parte dintre savanţii cei mai reprezentativi din Rusia. A fost pusă în discuţie tema – „Credinţa şi cunoaşterea: problemele ştiinţei şi tehnicii la intersecţia veacurilor”.

   Pentru prima dată s a făcut încercarea de a da poporului rus un suport de nădejde spiritual în ceea ce priveşte rezolvarea celor mai grele situaţii care au apărut în faţa omenirii, în legătură cu revoluţia tehnico-ştiinţifică.

   Întâlnirea a fost deschisă de Patriarhul întregii Ruşii, Alexei al II-lea. În particular Sfinţia Sa a spus: „Ne neliniştesc mult urmările lucrărilor ştiinţifice legate de gene, îndeosebi clonarea oamenilor. Nici pe departe nu sunt clare urmările răspândirii de proporţii a tehnologiilor legate de computere, a sistemelor informaţionale globale.

   Fiind, posibil, un bun ce prezintă pentru om grade adăugătoare de manifestare a libertăţii, noile tehnologii pot conduce şi la o nouă înrobire a oamenilor, transformarea conştiinţei omeneşti şi a personalităţii într un obiect de manipulare tehnologică”.

   Patriarhul a explicat de asemenea, că trebuie considerate incorecte chemările care sună din când în când de a ne dezice de tehnica modernă prin metode de forţă, care să ducă la stăvilirea dezvoltării ei. Sunt greşite şi încercările de a declara că întregul domeniu de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice este principial oportun (duşmănos) lui Dumnezeu şi Bisericii. Este imposibil astăzi să ne dezicem de ştiinţă şi tehnică.

   Nimeni nu va vrea să trăiască în peşteră, să uite de televizoare şi radio, să se dezică de deservirea medicală etc. Dar este necesar ca ştiinţa şi tehnica să nu slujească la construirea unui nou turn babilonian a unui cult global de consumatori, să nu atragă omenirea într un cerc vicios de producere şi satisfacere a noilor şi noilor pofte materiale de moment.

   Luând cuvântul, la rândul său, Preşedintele Academiei de Ştiinţă a Rusiei, Iurii Osipov, a făcut o mărturisire uimitoare: „viziunea ştiinţifică, care pretindea că va găsi paradigma universală ce va înlocui religia, desigur nu a reuşit”.

   În gura Conducătorului Ştiinţei Rusiei, ţară succesoare de drept a Uniunii Sovietice, care atât de mult s a luptat cu religia, aceste cuvinte au sunat ca o mărturisire. În numele dreptăţii, Iurii Osipov a menţionat şi încercările lipsite de sens, când religia încerca să subjuge ştiinţa, de exemplu, Ortodoxia Catolică tindea să ordone ştiinţei şi legilor naturii, iar rezultatul a fost că s-a făcut de ruşine în întreaga lume. Să ne amintim de sistemul pe care Copernic atât de mult voia să l anuleze şi cum pe Galilei îl obligau să jure că pământul nu se roteşte în jurul soarelui.

   Iurii Osipov a menţionat în continuare că după schimbarea concepţiei fundamentale (a oamenilor de ştiinţă) despre spaţiu, timp şi cauzalitate, după apariţia teoriei relativităţii şi mecanicii cuantice, lumea de acum nu poate fi considerată ca o maşină absolut determinată (autodirijabilă) în care nu există loc pentru Dumnezeu. De exemplu, cosmologia ştiinţifică, astăzi, pune probleme legate de apariţia Universului, care sunt rezolvate de mult de teologie. A existat ceva până în momentul când timpul era egal cu zero? Dacă nu, de unde atunci, în principiu, a apărut Universul? Şi savanţii ajung la concluzia existenţei lui Dumnezeu.

   Conform viziunii Academicianului Osipov, elaborarea oricărui sistem ştiinţific armonios neapărat duce la ideea existenţei Absolutului, adică a lui Dumnezeu.

   Acum în întreaga lume s-a început apropierea dintre ştiinţă şi religie. Conform părerii Academicianului Academiei de Ştiinţă a Rusiei, V. Fortov, cercetările savanţilor ruşi vor fi cu mult mai eficiente dacă ei vor deschide Biblia nu ca un obiect de critică, ci ca un izvor de adevărate cunoştinţe. Istoria a dovedit eficienţa unei aşa atitudini.

   Multe lucrări (ştiinţifice) au fost scrise despre autoapariţia vieţii, prevenirea omului din maimuţă, dar biologia modernă şi genetica, piatră de piatră nu au lăsat din teoria darwinistă. Între genele omului şi ale maimuţei s a dovedit că există o distanţă enormă omul mai degrabă putea să provină de la porc decât de la gorilă.

   Apariţia întâmplătoare a vieţii e atât de imposibilă aşa cum imposibilă este asamblarea avionului Boeing de un vârtej de aer format deasupra unei gropi de gunoi.

   Fizicienii şi astronomii au procedat înţelept: creând noi teorii la începutul secolului al XX lea, ei direct se conduceau de punctul de vedere biblic privitor la creaţia lumii. Mecanica cuantică, ipoteza marii explozii (Big Bang), îndepărtarea galaxiilor, erau teorii indiscutabil predestinate succesului. În următoarele decenii ele au fost confirmate experimental de foarte multe ori. Savanţii s-au convins că Biblia este un izvor de cunoştinţe adevărate.

   Dar ştiinţa şi religia cercetează diferite obiecte de studiu. Religia cercetează (studiază) relaţia omului cu Dumnezeu, iar ştiinţa, legile lumii care a fost creată de Dumnezeu. Însă metodele de cercetare sunt diferite cu toate că sunt cazuri când ele se intersectează.

   Ulterior discursului preşedintelui Academiei de Ştiinţă a Rusiei, V. Fortov a făcut o declaraţie uimitoare: „Ştiinţa trebuie să se conducă de legile morale. Acestea sunt Poruncile care, două mii de ani în urmă, au fost formulate în Predica de pe Munte”. Mitropolitul de Smolenk şi Kaliningrad, Kiril, a întrebat cum ar fi posibil de a opri lumea de la folosirea ajunsurilor ştiinţifice (descoperirilor ştiinţifice) în ţeluri diabolice? Singurul care poate salva omenirea de folosirea cu scopuri rele a ajunsurilor tehnico-ştiinţifice (descoperirilor tehnico-ştiinţifice) este simţul moral. Dar acesta este un domeniu în care ştiinţele naturii sunt neputincioase. Problema sună astăzi aşa: ori progresul ştiinţei şi tehnicii va fi însoţit de progresul moral al omenirii, ori omenirea va fi lipsită de şansa de a supravieţui. Altă cale nu este posibilă. Şi, în faţa acestui pericol APOCALIPTIC, ştiinţa şi religia nu au alt drum decât dialogul şi colaborarea.

   E surprinzătoare declaraţia făcută de la tribună de Academicianul Academiei de Ştiinţă a Rusiei şi Academiei Ştiinţelor Medicale a Rusiei, N.P. Behtereva: „Toata viaţa mea mi-am dedicat-o studierii celui mai desăvârşit organ creierul omenesc, şi am ajuns la concluzia că apariţia unei aşa minuni este imposibilă fără Creator.” Conform părerii savantului N.P. Behtereva religia nu mărgineşte profunzimea cunoştinţelor ştiinţifice, dar ea impune interdicţii morale unor sfere de aplicare a lor.

   Directorul Centrului Federal de Cercetări Ştiinţifice din Rusia, Academicianul R.I. Ilikaev, în cuvântarea sa a spus: „Consider că Religia are o însemnătate colosală pentru viaţa societăţii, şi faptul că conducătorii Ştiinţei Federaţiei Ruse s-au întâlnit cu conducătorii Bisericii Ortodoxe Ruseşti şi au declarat că vor lucra împreună pentru propăşirea Rusiei, indiscutabil este un pas semnificativ. Acesta e începutul unui nou drum prin care va fi depăşită prăbuşirea fatală a istoriei ruseşti”.

   Rolul istoric al ştiinţei ruseşti în secolul al XXI lea este apărarea materială a statului nostru, a continuat Academicianul R.I. Ilikaev, dar rolul istoric al Bisericii Ortodoxe Ruse constă în apărarea spirituală a poporului.

   După trei zile şi trei nopţi de lucru intensiv, savanţii şi slujitorii cultului au elaborat un document rezumativ al Soborului menţionat, importanţa căruia e greu de subestimat.

   În esenţă, el a legalizat colaborarea Ştiinţei şi Religiei. De acum savanţilor credincioşi li se va da prioritate, deoarece în cercetările lor ei se vor strădui să nu încalce legile morale şi să nu atragă omenirea în nenorociri groaznice, către care este în stare să ducă progresul tehnic.

   Dar cunoaşterea religioasă a lumii ca o creaţie a lui Dumnezeu nu neagă dreptul la o cunoaştere ştiinţifică a legităţilor acestei lumi, e spus în documentul rezumativ.

PREVIZIUNE

   Acest Sobor, despre care s-a publicat în revista „Ciudesa i Pricliucenia”, 1998, nr.10, pag. 6 10, autor V. Granicev, mi-a trezit o emoţie şi o bucurie, amintindu-mi de unele comunicări cereşti din anii de dinainte de căderea comunismului, care nu era decât o presimţire a ceea ce avea să se petreacă în viitorul apropiat.

   Asistam într o sală unde erau adunaţi participanţii într un număr mare, pentru o consfătuire, reprezentanţi a două partide, separaţi în sală unii de alţii: unii la dreapta, alţii la stânga. Cei de-a stânga cuvântau ceva de neînţeles pentru cei de-a dreapta. Aceştia erau foarte agitaţi şi apărau chiar violent, când cei de a dreapta nu erau de acord cu spusele lor. Cu atât mai mult i-au alarmat când cei din dreapta au început să cânte în cor „Hristos a înviat!” şi în furia lor cei din stânga au părăsit sala scandalizaţi. O altă problemă asemănătoare, deci o altă comunicare cerească.

   Vedeam bisericile ortodoxe naţionale: rusă, română, bulgară şi sârbă, toate sub un cort mare. Ne aflam în Noaptea Învierii şi urma ca, la ora cuvenită, în miez de noapte, să înceapă slujba Învierii. Ca să înceapă, toţi aşteptau să vină Patriarhul Rusiei să dea binecuvântarea pentru Slujbă.

   Am înţeles din acestea că va veni în curând căderea întunericului păgân antihristic care va începe din Rusia şi va veni acea Reînviere aşteptată cu încredere că va veni.

   Realitatea celor spuse conduce la faptul că Soborul care s-a ţinut cu participarea reprezentanţilor oamenilor de ştiinţă şi ai Bisericii este o revenire la ceea ce am primit ca pe o prevestire în comunicarea cerească amintită.

   Dacă savanţii, în cercetările lor, au descoperit pe Dumnezeu, oare ce simţăminte au trăit? Care a fost bucuria lor? Cum şi au manifestat bucuria ca oameni cu sentimente? Da, era o mare bucurie pentru ei.

   În creştinism este posibilă vederea lui Dumnezeu. Un credincios, slujitor al Bisericii, când trăieşte o astfel de situaţie (că a văzut pe Dumnezeu), în uimirea şi emoţia lui, se închină până la pământ şi n-are alte cuvinte decât zice: „Doamne, Dumnezeul meu, bucuria mea, dăruieşte mi să mă bucur de milostivirea Ta”. Dar mare este bucuria noastră când vedem că Dumnezeu se face cunoscut oamenilor de ştiinţă prin efortul ce-l depun prin metodele lor de cercetare.

   Lucru mare este să aflăm că oamenii de ştiinţă vin şi ei, deşi mulţi dintre ei necredincioşi, să spună că iată noi am descoperit pe Dumnezeu prin cercetările noastre, prin experienţa ştiinţifică. Şi ei, poate şi necredincioşi, vin totuşi să spună ca şi religia care propovăduieşte de milenii adevărul existenţei lui Dumnezeu, că acum, prin ştiinţă se confirmă existenţa Celui pe Care L-au tăgăduit.

   Despre acestea nu putem decât să vorbim cu bucurie şi dând slavă lui Dumnezeu, căci se face bucurie mare şi în cer pentru un păcătos care se pocăieşte. Însă, pentru aceştia mai trebuie ceva. O bună parte din ei de abia au admis existenţa lui Dumnezeu. Nu este suficient atât. Ei au credinţă obiectivă, aceea că Dumnezeu există şi atât. Asta o afirmă şi dracii. Şi ei cred că Dumnezeu există, dar nu se supun Lui. Dumnezeu trebuie să devină pentru tine un bun subiectiv. Să intri în relaţie cu El, Care este sursa raţiunii, Care ţi-a dat raţiune şi spirit inventiv, creator, ţi-a pus la dispoziţie lumea materială pe care tu o cercetezi şi ţi se pare că faci lucru mare, dar nu ştii să preamăreşti pe Dumnezeu pentru ceea ce eşti: că prin El exişti. Te minunezi de opera ta, te lauzi, te preaslăveşti, dar nu te întorci cu faţa dând slavă lui Dumnezeu pentru tine opera Lui.

„AI VĂZUT TU PE HRISTOS?”

   Cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea cea mult bătătorită este Sfânta Scriptură, în Biserică. Este calea supranaturală, prin care Dumnezeu se descoperă lumii. Apoi este cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea argumentelor raţionale. Şi acum, mai apare şi cunoaşterea lui Dumnezeu prin ştiinţele naturii.

   Acum, celor care cunoaşteţi pe Dumnezeu şi vă afirmaţi în acest Sobor şi vă afirmaţi că şi voi îl cunoaşteţi, vi se cuvine să veniţi în Adunarea Sfântă, în Biserică, unde îl veţi şi vedea, cum spune Domnul Iisus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu” (Matei 18,20).

   În anul 1959 am fost arestat de către Securitatea de la Iaşi, prin luna octombrie, unde am fost reţinut vreo două luni, pentru ca apoi să fiu transportat la Bucureşti, cu cătuşe la mâini, la Securitatea de pe Uranus. Acolo am fost reţinut la anchetă până pe la sfârşitul lui februarie 1960 (când am fost depus la penitenciarul Jilava), fiind deja judecat şi condamnat de către Tribunalul Militar, la şapte ani de închisoare şi patru ani pierderea drepturilor civile.

   Eram la anchetă la Securitatea din Bucureşti, pe Uranus, şi comandantul împreună cu anchetatorul mă anchetau. Comandantul zice:

 – Ai văzut tu pe Hristos?

Şi eu răspund:

 – Da, am văzut pe Hristos.

 – Şi cum L ai văzut?

 – Pentru că insistaţi să vă răspund, iată, vă spun! Şi am răspuns:

 - Eram la Schitul Brădiceşti, prin anul 1954. Într o joi seară, făceam slujba Vecerniei, fiind la strană. Pentru vineri veneau credincioşii de joi seara şi participau la Vecernie. Printre credincioşi care au intrat în biserică şi se închinau a venit şi o tânără care a mers şi s a închinat la icoana Domnului Iisus din catapeteasmă.

Pe catapeteasmă, la icoana Domnului Iisus, era şi o icoană mică, portabilă, care era rezemată de icoana mare pe care o sărutau credincioşii. Această tânără s a închinat şi iată ce am văzut eu: ea a sărutat pe Domnul Iisus, care nu mai era în ramă, ci a apărut în faţa ei în chipul unui om viu. Şi eu m-am mirat de îndrăzneala ei, că L-a sărutat pe Domnul Isus pe obraz! Acest lucru l-am văzut eu!

   Deci Iisus a apărut în faţa ei, văzut de mine. Ea a sărutat sfânta icoană, dar nu a văzut ceea ce am văzut eu. Eu L-am văzut pe Iisus aievea, iar ea L-a văzut şi L-a sărutat în icoană. N-am întrebat-o pe ea dacă a văzut că Domnul Iisus a apărut aievea. Eu am păstrat aceasta numai pentru mine.

   Comandantul m a întrebat:

 – Cum te-ai manifestat în momentul în care l-ai văzut pe Iisus?

 – Normal. Fiind la strană, mi-am căutat de rugăciune, de programul de slujbă. Şi nici nu am spus la nimeni, ci a rămas o taină a inimii mele, am răspuns eu, continuând.

   Ca orice închinare pe care o aducem sfintelor icoane cu toată evlavia şi credinţa, se înţelege că şi închinarea acestei tinere, făcută cu credinţa şi evlavia cuvenite, s-a dus direct la persoana Domnului Iisus, care era acolo în imagine. Aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă despre dogma cultului sfintelor icoane.

DUMNEZEUL PĂCII

  Iurie Gagarin a afirmat, după întoarcerea din spaţiul cosmic, că n-a întâlnit pe Dumnezeu, nici pe sfinţi, dar el nu ştia că îl pierduse din suflet. Însă Dumnezeu se face cunoscut în viaţa noastră, a pământenilor, în momente de mare cumpănă.

   Mă aflam la Vancouver pe ţărmul Oceanului Pacific. Interesant este că, pe malul apei fiind, mi-am amintit de un eveniment petrecut cu ani în urmă, legat de Oceanul Pacific. Era prin anul 1978, luna martie, când lumea de pe planetă era alarmată de pericolul unui război nuclear, în toate continentele şi ţările aveau loc mitinguri şi se făceau manifestaţii cu strigăte pentru pace.

   La vremea aceea, şi noi preoţii din Episcopia Romanului şi Huşilor, am fost convocaţi într-o adunare de către P.S. Episcop Eftimie al Romanului şi Huşilor. A avut loc o conferinţă la Vaslui, numai cu preoţii din judeţ. Am luat şi eu parte. Evenimentul se impunea pentru clericii din toate cultele religioase din ţară. Tema conferinţei nu putea fi decât problema actuală care se impunea: pacea în lume şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru pace.

   Dumnezeu răspundea omenirii din Oceanul Pacific. Spunea tuturor oamenilor de pe planetă: „Eu sunt Oceanul Păcii, în mâna mea este viaţa. Nu vă temeţi, de ce vă înfricoşaţi puţin credincioşilor?”.

   De unde aflasem această comunicare cerească? Citisem în revista „Ştiinţă şi Tehnică”, publicată în ţară, despre un fapt miraculos. În Oceanul Pacific, în zona Insulelor Filipine, apăruse o mână mare, puternică şi ţinea în ea chipul unei femei. Această mână imensă apăru timp de trei zile. Observatorii, printre care şi cei sovietici, în uimirea lor, sondau în jurul ei şi în adâncul oceanului să descopere cine o provoacă. Nu s-a putut descoperi nimic artificial. Era zadarnic să poţi da un răspuns. În revistă erau interpretări diferite: ale unor experţi în ştiinţă, psihologi, observatori diferiţi. Însă mare lucru nu spunea nimeni.

   Am luat şi eu cuvântul la conferinţa respectivă şi mi-am permis să dau o explicaţie acestui fapt misterios: omenirea e alarmată de pericolul unui război nuclear, care înspăimântă o lume întreagă. Se impune, din partea oamenilor competenţi, în sarcina cărora cade răspunderea, să găsească soluţii de a aduce speranţa pentru înlăturarea pericolului şi pentru stabilirea păcii în lume. Dumnezeu ridică şi El mâna şi zice: „Am şi Eu ceva de spus”. Prin ridicarea mâinii, ne dă şi răspunsul. „Mâna mea este mare şi puternică. În mâna mea este pacea. Eu sunt oceanul Păcii”. Vorbea din Oceanul Pacific în limbajul nostru. În mână ţinea chipul unei femei asiatice. Femeia reprezintă viaţa. „În mâna Mea este viaţa voastră. Nu vă temeţi! Nu au mai avut loc alte comentarii, vocile din surdină spuneau că este o interpretare interesantă.

   Când am ajuns în contact cu oceanul, mi-am adus aminte de conferinţa de la Vaslui şi le povesteam gazdei mele, Î.P.S. Arhiepiscop Lazăr şi Episcopului Varlaam al Vancouverului, din Canada.

   Aşa ne explicăm, fără nici o îndoială, că Dumnezeu e cu noi, El este în viaţa noastră: „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”.

SFINTELE TAINE SUNT ADEVĂRATE !

   Cei care acum veniţi cu afirmaţia că recunoaşteţi existenţa lui Dumnezeu, întoarceţi-vă la pocăinţă, cei mulţi necredincioşi între care sunt şi nebotezaţi. Veniţi să vă înnoiţi în Duhul prin mărturisirea credinţei în Hristos prin Botez, pentru iertarea păcatelor, ca astfel toţi să intraţi în rândul creştinilor, după voia lui Dumnezeu. Veţi afla ca şi Nicolae Steinhardt, evreu botezat, cum starea de fericire pe care a trăiţ o după botez, este realitatea Sfintelor Taine. Sfintele Taine sunt adevărate.

   Era către sfârşitul lunii februarie 1960, când deja avusese loc procesul meu la Tribunalul Bucureşti şi mă alesesem cu o condamnare de şapte ani, dar încă nu mi se comunicase sentinţa. În plină noapte şi cu ochii legaţi, în dubă, suntem transportaţi un număr de deţinuţi de la Securitatea de pe Uranus la închisoarea Jilava. Momentul primirii şi al trecerii prin poartă era important. Iată-mă şi pe mine intrat la rând pe poarta principală, având fericirea să fiu a doua oară în închisoare: prima în anul 1949, iar a doua acum, la închisoarea Jilava. După zăngănitul de arme al soldaţilor de pază, figuri încruntate, înjurături şi lovituri, urma dezechiparea şi percheziţionarea amănunţită, apoi erai condus la o celulă, cu picioarele goale prin zăpadă, numai în indispensabili.

   Condus de un gardian pe un culoar întunecos şi strâmt, a deschis o uşă şi m-a invitat înăuntru, unde la început mi se părea că e o celulă goală, dar printre paturi am observat, până la urmă, o fiinţă umană în haine vărgate care s a bucurat că nu va mai fi în singurătate.

   Nu trec multe zile şi efectivul deţinuţi în celula noastră creşte. Toate paturile sunt ocupate. Eu mă aflam cu patul la etaj, căci erau paturi suprapuse. În plină noapte, printre deţinuţii mai nou intraţi, observ pe unul că rămăsese fără pat. Îi fac semn şi zic: „Urcaţi-vă aici, la mine!”. Persoana respectivă, necunoscută, s-a bucurat că-i dă cineva atenţie şi o primeşte pe patul său, să se odihnească. Mi-a mulţumit: „Mii de mulţumiri“, cu multă afecţiune!, zice dumnealui. După ce ne am cunoscut bine, s-a creat între noi o bună prietenie şi am putut să-l cunosc şi după nume: era domnul Nicolae Steinhardt, un om respectuos şi cu bune maniere. Făcea parte din grupul de scriitori de la Bucureşti, printre care se mai numărau domnii Alexandru Paleologu, Sergiu A. Georgei şi alţii, în fruntea cărora se afla Constantin Noica, dintre care numai el era evreu.

   Fusesem condamnat pentru că protestasem în scris împotriva Decretului 410/1959, în care se cerea reducerea personalului monahal, desfiinţarea mănăstirilor şi schiturilor. Domnul Nicolae Steinhardt, ştiindu-mi povestea şi văzându-mi strădaniile, era foarte ataşat de mine şi de multe ori ne făceam rugăciunile împreună, el nefiind încă botezat; ceea ce l-a impresionat erau Psalmii lui David, pe care-i rosteam pe de rost. Dumnealui s-a oprit la mine, cu dorinţa de a-l creştina. Căci zicea: „Cine ştie cât mai rezist în aceste condiţii grele, mai ales că mă aflu şi cu o infecţie TBC intestinală. Doresc să mor creştin!”.

   Ca pregătire catehetică, i-am cerut să înveţe Simbolul Credinţei, pe care i l-am explicat articol cu articol şi pe care, în scurt timp, 1-a învăţat pe de rost. A învăţat „Tatăl nostru” şi alte rugăciuni. I-am vorbit despre rolul pregătitor, pedagogic, al Vechiului Testament, şi de Legea Harului, venită prin Iisus Hristos, a Noului Testament, în care avem mântuirea prin jertfa de pe Cruce. De asemenea, i-am vorbit mult de convertirea Sfântului Apostol Pavel, care a avut o chemare excepţională şi a stăruit să trezească râvna între cei din neamul lui, că doar îi va mântui pe unii dintre ei.

---Astfel am hotărât o zi de a i se oficia de către mine botezul, iar aceasta a fost ziua de 15 martie 1960. Am aşteptat vremea potrivită, când deţinuţii din cameră au fost scoşi la plimbare, iar dumnealui, sub pretextul că este bolnav, a rămas în cameră. A fost un botez unic. L-am oficiat într o celulă subterană de la Jilava, în prezenţa mai multor preoţi. Slujba botezului am făcut o din memorie. După ce am rostit exorcismele (lepădările), l-am pus pe catehumen să spună de trei ori Crezul. El ştia în parte catehismul ortodox. Era cuprins de o bucurie greu de descris. Semăna cu Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului.

   După ce am sfinţit apa în ibric, am turnat o peste creştetul lui, rostind solemn formula dogmatică: „Se botează robul lui Dumnezeu Nicolae. În numele Tatălui, Amin. Şi al Fiului, Amin. Şi al Sfântului Duh, Amin.” Apoi am cântat cu toţii „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aliluia”. Faţa lui iradia de o lumină divină. Părea transfigurat. Ochii noştri erau înlăcrimaţi.

   După eliberare, mirungerea a fost făcută la Schitul Darvari din Bucureşti.

ESTE POSIBILĂ REVENIREA LA MORALA SFINŢILOR!

   În zilele noastre, observăm, lucru mai grav ca întotdeauna, că morala este într-o stare foarte decăzută, iar unii zic că revenirea la morala adevărată nu mai este posibilă. Dar Domnul ne spune să revenim la morala Sfinţilor în ciuda celor care spun că este ireversibilă această revenire. Iată cum ne vorbeşte Domnul:

   Omul, în îndărătnicia şi necredinţa sa, a zis: „Nu este Dumnezeu! Nu este Supranaturalul!”. Prin aceasta L-a provocat pe Dumnezeu la dialog. Dumnezeu îi răspunde. Însă îi răspunde cu pace. A ridicat lespedea de pe mormânt cu 30 cm. mai sus, lucru petrecut la Mănăstirea Neamţ, în 26 mai 1986. Astfel a demonstrat pentru tine, omule, că Supranaturalul, iată, e posibil.

   Şi mai răspunde la o întrebare. Morala s-a laicizat şi calea spre morala pură este ireversibilă, zice Ana Balaşa, în articolul citat din revista Magazin.

   Domnul îi răspunde: „Eu cinstesc şi rămăşiţele pământeşti ale celor ce Mă cinstesc pe Mine”. Şi a scos la iveală, de sub lespedea de piatră, osemintele unui muritor pe care îl cinsteşte Dumnezeu. Prin aceasta ne recomandă să-i cinstim şi noi pe cei ce îl cinstesc pe Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a dat la iveală osemintele care erau de culoare galbenă şi răspândeau un miros plăcut.

   Vouă vă vorbeşte, copiilor şi tinerilor care aţi fost condamnaţi la moarte spirituală; că aţi fost născuţi prin botez, dar eraţi sortiţi morţii spirituale, pentru că eraţi îndopaţi cu otrava ateistă, materialistă.

   Vouă vă vorbeşte, copiilor! Vouă vă vorbeşte, tinerilor! Vouă pe care v-a însufleţit Domnul şi v-aţi jertfit pentru libertatea credinţei, ca nişte martiri. Întoarceţi-vă la morala pură! La morala sfinţilor! Nu mai ziceţi: „Calea este ireversibilă”.

   Prea Fericitul Patriarh Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei, a asistat la darea la o parte a pietrei mormântului şi a sărutat osemintele, exclamând: „Da, este un sfânt!” Întocmai! Şi a exprimat credinţa că este un sfânt iubit de Dumnezeu.

   Nu se ştia atunci ale cui sunt osemintele acelui muritor, dar astăzi, prin darul Duhului Sfânt, se ştie: ele sunt ale primului Mitropolit al Moldovei, Iosif Muşat (anul 1393). Deci el este ierarhul Iosif „cel bun şi drept”, cum îl numeşte şi îl descoperă Duhul lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu, prin acest ierarh, vorbeşte păstorilor spirituali şi tuturor păstoriţilor: „Ieşiţi la înviere!”.

   Ne vorbesc strămoşii. Să le urmăm credinţa!

RUGĂCIUNEA DE CALITATE

   Domnul ni se face descoperit în mod deosebit şi prin rugăciunea de calitate. Acea rugăciune pe care o găsim practicată de către personalităţi ce au realizat prin practica rugăciunii isihaste, rugăciunea ridicată la calitatea ei: Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Serafim de Sarov şi alţii mult cunoscuţi în decursul secolelor.

   Un exemplu deosebit îl reprezintă Sfântul Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, care, de curând, pe data de 6 octombrie 2003, a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. După acestea, el s-a dovedit activ.

   Savanţii cercetători, prin mare efort practic, prin studii, spun că L-au descoperit pe Dumnezeu, dar aceasta este o cale lungă pentru cei învăţaţi, care ne dau impresia că Dumnezeu este un Dumnezeu numai pentru cei învăţaţi şi este inaccesibil pentru omul simplu. Lucrurile stau tocmai cu totul altfel. Dumnezeu este aproape şi chiar foarte aproape; nu numai că îl căutăm noi, dar El e aproape de noi întotdeauna şi zice: „Împărăţia lui Dumnezeu este în inimile voastre”. Şi este pentru tot omul, indiferent de pregătirea culturală. Ne cere însă o inimă curată, curăţită de zgura păcatului. Şi în inima curată a oricărui individ, El vine prin harul său, energie sfântă şi îşi face lăcaş în inima acestuia: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

   La data de 5-6 octombrie 2003 are loc la Mănăstirea Brazi Panciu şi la Mănăstirea Poiana Mărului comemorarea Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie şi a Sfântului Cuvios Vasile (6 octombrie 2003). Realitatea citată în „Viaţa cultelor”, anul XI, octombrie 2003, Articolul 1, sub titlul „Nevoia de sfinţi la români”, se confirmă în special cu Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului.

   Invitat de familii de creştini la sărbătoarea respectivă, nu m-am dus, dar a venit El la mine. Sunt preocupat în mod special de rugăciunea inimii isihasmul, cu blagoslovenia Î.P.S. Mitropolit Daniel, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, care mi-a tipărit cartea „Rugăciunea inimii pentru toţi”, la Editura Trinitas.

   Era în ziua când am adus ediţia a II-a a cărţii, într un număr de 3.000 de exemplare şi comandasem alte 4.000 de exemplare. În ziua spre Sfântul Andrei, noaptea, după ce îmi făcusem rugăciunea Miezonopticii şi Utrenia, mă aflam treaz la programul meu obişnuit de rugăciune isihastă. A apărut chipul Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, recent canonizat. Era în uniformă de monah, avea camilafca pe cap, îmbrăcat cu veştminte preoţeşti de culoare stacojie închis. Apariţia lui a fost de foarte scurtă durată, iar vorbele pe care le a zis în prezenţa şi auzul meu au fost foarte scurte şi anume: „Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm”, atât a fost cuvântul său către mine.

   Ce am înţeles din această vedenie a Sfântului Cuvios Vasile? Că după ce a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii şi i s-a făcut şi un ritual de slujbă cu ziua în care este sărbătorit, Sfântul Cuvios este chemat să ne ajute cu rugăciunile sale şi iată el se face prezent. Şi s-a descoperit mie în mod deosebit, pe când aveam o preocupare mai intensă cu propagarea rugăciunii inimii pentru toţi, prin răspândirea cărţii în ţară, în mod gratuit, în special în toate mănăstirile ţării, eram totodată la exerciţiul practic al rugăciunii inimii, când ni s-a arătat.

   „El a fost un trăitor practic al isihasmului şi un propagator al acestei practici prin scrierile, culegerile şi traducerile din Sfinţii Părinţi, punând accentul pe scrierile Sfinţilor Părinţi şi pe Rugăciunea lui Iisus. Prin experienţa vieţii, era un practicant al isihasmului. Cuviosul Vasile învăţa că rugăciunea lui Iisus este absolut necesară oricărui doritor de viaţă creştinească aleasă, pentru că prin această rugăciune se poate câştiga lucrarea minţii şi a inimii curăţită de zgura păcatului, de care depinde progresul duhovnicesc. Astfel, Cuviosul Vasile a ştiut să trezească interesul spiritual al călugărilor contemporani cu el, prin accentul pus pe scrierile Sfinţilor Părinţi şi pe Rugăciunea lui Iisus. În această calitate a continuat să i primească şi pe mireni, care veneau după îndrumare şi mângâiere”. („Viaţa cultelor”, octombrie, 2003).

   Iată că marii duhovnici vin şi după trecerea la cele veşnice, vin în viaţa noastră să ne cerceteze şi să ne dea îndemnul ca şi noi să ne rugăm cum s au rugat şi ei şi ne a spus asta prin cuvintele amintite mai sus: „Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm”.

   Înţelegem de la Sfântul Cuvios Vasile să ne rugăm cu Rugăciunea inimii către Domnul Iisus, cum se ruga el. Prin urmare, bucuria duhovnicului este şi după trecerea la cele veşnice. Sfinţii se bucură în ceruri când duhovnicii lucrează cu multă râvnă în salvarea sufletelor, folosind mijloacele înţelepte de înnoire sufletească.

   Prin exemplul Sfântului Cuvios Vasile, în cazul acesta, avem încredinţarea că sfinţii sunt alături de noi, în Biserica luptătoare, iar încredinţarea ne-a dat o el. Mare mi-a fost bucuria când Sfântul Cuvios Vasile vine să ne spună că se bucură pentru că şi noi reluăm „iară” Rugăciunea lui Iisus, ca şi în vremea Sfinţiei Sale.

CU CE SĂ ÎNCEPEŢI?

   Da, v-aţi pronunţat în Sobor că e vremea să reveniţi la Evanghelia lui Hristos, exprimată în Predica de pe Munte, Fericirile. Cu ce să începeţi? Cei care sunteţi cu răspundere în educaţie, mai întâi să daţi jos afirmaţiile principiale ale corifeilor ateişti. Manualele şcolare şi publicaţiile trebuie să înlocuiască propaganda ateistă. Purificarea morală trebuie să fie un principiu esenţial în educaţie, prin instrumentul de bază, manualul şcolar.

   Autorităţile în drept să sprijine introducerea învăţământului religios în şcoală, la toate nivelele educaţiei.

   Sfintele lăcaşuri să se bucure de toată cinstirea şi întreţinerea, iar cei care până acum le-aţi vizitat ca pe nişte edificii muzeale, intraţi acum în ele ca închinători cu evlavia cuvenită, aşa cum se cuvine lui Dumnezeu, care este prezent aici. E casa lui Dumnezeu şi casa Lui este casă de închinare a tuturor.

   E vremea să vă deprindeţi şi cu literatura religioasă, să cunoaşteţi învăţătura de credinţă a Bisericii în care sunteţi botezaţi şi să nu vă lipsească cartea de rugăciune. Toate acestea să înceapă din Parlament, Preşedinţie, Guvern etc.

   Contribuiţi la introducerea moralei creştine, aceea după principiile evanghelice, a Predicii de pe Munte, şi nu aceea de educaţie civică, lumească, a lui Hitler, a lui Stalin, a lui Mao, care nu rezistă pentru că sunt poruncite de om. Însuşi acela care le propovăduieşte nu le respectă. Pe când aceea poruncită de Sus e categorică. Să luăm aminte că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru noi, oamenii, este Dumnezeul milei şi al îndurării, căci zice: „Milă voiesc, iar nu jertfa”, căci n am venit pentru cei drepţi ci pentru cei păcătoşi. Aşa că tot păcătosul poate avea speranţa mântuirii. Domnul ne cheamă pe toţi şi zice: veniţi toţi la mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima. Deci când porunceşte Domnul să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul şi tot sufletul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, pe tot omul, indiferent de rasă, clasă, religie, încât să iubeşti şi pe vrăjmaşii tăi. Domnul aşteaptă să ne apropiem de el şi să păzim poruncile Lui, din Iubire faţă de El. Dacă nu facem voia lui Dumnezeu din Iubire s-o facem din spirit de dreptate, că drept e să cinstim şi să ascultăm de Stăpânul vieţii noastre. Iar neascultarea de Dumnezeu este o nedreptate, cum neascultarea şi nerespectarea părinţilor este un păcat. Dacă nici din iubire şi nici din dreptate nu respecţi şi nu asculţi pe Domnul, respectă-L şi ascultă-L din frică, că Dumnezeu pedepseşte păcatul. De aceea, zice înţeleptul biblic: că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi atunci e valabil ce zice Domnul şi în cartea Apocalipsa (14,7): „Temeţi-vă de Dumnezeu, închinaţi-vă lui Dumnezeu, daţi slavă lui Dumnezeu!!!”, sfântă şi valabilă pentru tot omul şi este spre binele lui: „Apropiaţi vă către Domnul şi să vă luminaţi şi feţele voastre nu se vor ruşina” (Psalmi 33,5).

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU (UN MIC SCENARIU)

Personajele scenariului:

1. Teologul creştin, cunoscător al ştiinţei

2. Filosoful şi omul de ştiinţă credincios

3. Creştinul simplu, dar credincios

4. Ateul cu concepţii materialiste

5. Corul creştin

Corul cântă: „Cât de mărit este Domnul în Sion...” (în surdină)

Cât de mărit este Domnul în Sion

Nu poate limba a tâlcui,

Mare este Domnul în cer pe tron,

Şi până într un fir de iarbă pe pământ

Mare eşti pretutindeni, Doamne,

Pretutindeni eşti mărit,

În zi în noapte cu strălucire.

Filosoful:

   Două lucruri mă uimesc: „Cerul înstelat şi legea morală din mine” (Kant). Niciodată nu s-a sufocat „homo contemplativus" sub presiunea lui "homo activus” ca în zilele noastre.

Teologul:

  Omul zilelor noastră trăieşte epoca vitezei şi mai degrabă admiră o roată care se învârte mai bine, un automobil dintr-o marcă nouă, decât să mediteze adânc la legea Domnului şi să admire frumuseţile naturii.

Filosoful:

   Şi au mers departe cu această raţiune statică. Rămânând mereu la acea întrebare enigmatică: „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”

Teologul:

   Cuvântul Sfintei Cripturi, inspirat de Duhul Sfânt, zice: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1).

Filosoful:

   Da! Înţelegem dintr-odată că Dumnezeu este spirit şi raţiune. El a creat lumea văzută şi cea nevăzută. El ne a înzestrat şi pe noi cu raţiune ca să-L cunoaştem din operele Sale.

Ateul:

   Dumneavoastră cu logica, care vă pretindeţi că gândiţi corect, ajungeţi la un punct mort, în care raţiunea stă în loc. De exemplu, întrebarea: „Pe Dumnezeu cine L-a făcut?” Vedeţi că nu aveţi răspuns la aceasta!

Filosoful:

  Ba da! Avem răspuns. Ia aminte! Inferiorul creat nu poate descoperi pe superiorul necreat, numai dacă El se descoperă. De exemplu: Un robot nu poate răspunde decât la întrebările programate de specialistul care l-a creat.

Ateul:

  Teoria operă autor cade, deoarece noi nu-l vedem pe autor, deşi opera există.

Teologul:

  Da. Pe Dumnezeu nu-L vedem în ipostaza Sa, pentru că e spirit. Dar nu-I putem contesta existenţa, pentru că Îl cunoaştem din operele Sale care sunt făcute cu multă înţelepciune.

Ateul:

  O altă dilemă. Spuneţi că Dumnezeu îşi aer existenţa prin El însuşi. Atunci şi materialiştii au dreptate, când spun că natura există prin ea însăşi.

Filosoful:

  Dumneata nu ai logică în gândire, când situezi pe poziţii egale, natura cu Dumnezeu, Dumnezeu e Fiinţa Supremă, cu raţiune, pe când natura este fără raţiune. Natura este creatură. Dumnezeu e Creatorul! El a făcut lumea văzută şi cea nevăzută. Natura, materie iraţională şi inferiorul, nu creează nimic superior.

Filosoful:

  Domnilor! Ia să vedem noi ce observăm în viaţa omului care poartă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cum îl imită în creaţie? De exemplu: omul a creat unealta atât de multiplă şi complexă care este o prelungire a mânii de lucru omeneşti. A creat vehiculul care este mijloc de locomoţie cu viteze mari şi de deplasare a poverilor mari. A creat avionul care se înalţă pe aripile vântului; nava cosmică, care face un pas de pe o planetă pe alta. Radioul, cu audiţie pe distanţe imense. Televizorul, care e o fereastră deschisă către univers. Telescopul pentru a privi la distanţe de ani lumină. Computerul, creierul electronic. În toate acestea, oare s-a depăşit omul pe sine? Cu siguranţă, nu. Deoarece superiorul creează numai inferior, niciodată egal cu el.

Filosoful:

  Mutându-ne cu acest raţionament la începutul începutului, constatăm că inertul nu aduce nimic în mişcare, deoarece este inferior mişcării. Neantul nu aduce nimic cunoscut, deoarece este inferiorul cunoscutului; inexistentul nu aduce nimic în existenţă, deoarece este inferior existentului. Aşa că şi aici inferiorul nu creează superior, dar nici egal cu el deci să nu confundăm pe Dumnezeu cu natura. Pe autor cu opera.

Teologul:

  Da. Prin această gândire corectă, logică şi cuminte, ajungem la concluzia că nu există conflict între religie şi ştiinţă. Religia răspunde la întrebarea CINE? Cine a creat Universul? Cine îl guvernează? Cine a creat acea interacţiune cosmică? Cine le conduce către împliniri? Răspunsul este: DUMNEZEU.

Pe când ştiinţa, care este efortul omului binecuvântat de Dumnezeu, răspunde la întrebarea CUM? Cum a apărut viaţa? Cum a evoluat? Cum se desfăşoară acea interacţiune cosmică? Cum ajunge la acea împlinire, întreţinere şi perpetuare a speciei existente? Răspunsul este: „Ţi-am dat înţelepciune şi pricepere. Ţi-am dat cunoaştere, Har dumnezeiesc. Cercetează şi vezi.”

Ateul:

  Atunci, dacă ştiinţa este efortul omului la întrebările existenţialismului, eu voi răspunde la întrebarea: „Cine a fost mai întâi, oul sau găina?” că a fost mai întâi oul monocelulă, de unde a ieşit găina.

Filosoful:

  Este o altă variantă pe care o pot enunţa. Dumnezeu ca Atotputernic şi înţelept, a făcut mai întâi găina şi cocoşul, iar oul l-a făcut pentru a se înmulţi. Altfel, de-ar fi făcut mai întâi oul, ar fi fost nevoie de găină să-l clocească, însă oul fiind nefecundat, nu ar fi scos pui.

Teologul (intervine):

   Iar cât priveşte vederea lui Dumnezeu, omul înzestrat cu simţul religios mereu L-a căutat şi chiar de nu L-a văzut, a crezut în existenţa Lui. Pe Dumnezeu L-au căutat în lumea fiinţelor vii, în forţele naturii, în corpurile cereşti, confundându-L cu creatura. Totuşi adorau o zeitate, deşi nu era acela Dumnezeu.

Filosoful:

  Să ne oprim puţin la filosofii antichităţii şi la cei creştini din Evul Mediu:

Platon (427-347 î.Hr.), cel mai mare filozof al antichităţii, zice: „Cetăţeanul care nu cunoaşte pe Dumnezeu este ciuma cetăţii. Religia este firmamentul statului. Dumnezeu este Fiinţa şi Ideea transcendentă a Binelui.”

Socrate (469-399 î.Hr.), care învaţă morala cea mai bună: „Atenieni, vă stimez mult şi vă iubesc, totuşi voi asculta mai mult de Dumnezeu, care îmi porunceşte mai mult decât voi.”

Immanuel Kant (1724-1804), mare filozof german: „Cerul înstelat în ordinea lui şi glasul tainic din conştiinţa mea mă fac să spun că este Dumnezeu. Bine faci să-ţi cauţi liniştea în Evanghelie, căci ea este un izvor nesecat de adevăr. Dumnezeu este Fiinţa absolută, atotputernică, atotştiutoare, sfântă şi dreaptă.”

Goethe (1769-1832), mare poet şi gânditor german: „Timpul îndoielii a trecut. Acum se îndoieşte cineva de Dumnezeu ca şi de sine însuşi. Sunt încredinţat că Biblia este cu atât mai frumoasă cu cât o înţelegem mai bine. Nu sunt decât trei soiuri de oameni: unii care slujesc lui Dumnezeu pentru că L-au găsit. Alţii care veşnic se străduiesc a-L găsi. Cei dintâi sunt înţelepţi şi fericiţi. Cei de al doilea sunt înţelepţi dar nefericiţi. Iar cei din urmă sunt şi nebuni şi nefericiţi. Poate propăşi societatea în toate direcţiile, dar peste înălţimea morală a creaţiunii omului nu se va putea trece niciodată.”

Credinciosul, omul simplu:

  Eu niciodată n-am pus la îndoială existenţa lui Dumnezeu! Totdeauna m-am rugat lui Dumnezeu şi am avut credinţa că El îmi dă sănătate şi putere de muncă şi-mi iartă păcatele, că e Bun. El ne dă roadele câmpului, dacă şi noi ne silim să muncim şi să nu stăm cu mâinile în sân. Că Dumnezeu dă, dar în traistă nu pune.

Corul:

  Cu adevărat mare este taina creştinătăţii:

  Dumnezeu S-a arătat în trup,

  S-a îndreptat în Duhul,

  S-a vestit de îngeri,

  S-a propovăduit între neamuri,

  S-a crezut în lume şi S a înălţat întru slavă.

  S-a înălţat, S a înălţat, întru slavă.

Teologul:

  În cele din urmă, la plinirea vremii, Dumnezeu se arată oamenilor prin Fiul întrupat. Cel mare se coboară la cei mici, cum e şi corect. Mama se apleacă şi-l spală pe copil, apoi îl ridică la pieptul ei şi-l alăptează. Mama face paşi mici ca să şi înveţe copilul să meargă. Mama gângureşte în graiul copilului, ca şi copilul să înveţe a vorbi. Tot astfel Dumnezeu Cel nevăzut, se face văzut prin întrupare, în simţăminte omeneşti şi în grai omenesc. Domnul Cel Ce profeţise venirea lui Mesia a trimis pe Fiul Său în lume numai după ce îşi pregătise un popor care avea să-L primească; nu ca şi la potop, nici ca la turnul Babel, ori ca la Sodoma, când a adus nimicire cetăţilor prin foc.

Teologul:

  Acum Domnul Şi-a pregătit un popor şi l-a curăţit prin Lege, jertfe şi viaţă morală. Mesia a venit blând şi smerit, nu cu răzbunare. A făcut numai bine: a dat lumii o înţelepciune dumnezeiască, bazată pe iubirea de Dumnezeu şi aproapele. În cei trei ani şi jumătate de misiune pe pământ, a vindecat pe paralitici, orbilor le a redat vederea, pe leproşi i-a curăţit, pe gârbovi i-a îndreptat, pe morţi i-a înviat, pe păcătoşi i-a iertat. Pe cei demonizaţi i-a salvat, scoţând din oameni duhurile rele. A vestit prin Evanghelie mântuire tuturor popoarelor.

Teologul:

  Oare pentru toate aceste binefaceri L-au primit toţi? Nu toţi. Numai cei cu inima curată ca pruncii. Fariseii şi cărturarii nu L-au primit. Hristos Domnul mustra aspru pe farisei şi cărturari, pentru că erau într-o stare de plafonare. Cunoşteau superficial şi demagogic Legea lui Dumnezeu. Iisus îi dă la o parte cu toate concepţiile lor greşite. Ca să desăvârşească Legea, Însuşi Domnul vine să se descopere nouă ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa.

Teologul:

  Domnul dă pe faţă falsitatea şi înţelepciunea lumii acesteia. Vesteşte înţelepciunea cea dumnezeiască, cunoscută deja prin profeţii Vechiului Testament şi condamnă înţelepciunea în duh lumesc. „Unde este înţeleptul veacului acestuia? Căci scris este: Pierde voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici” (I Cor. 1,19). Acesta va zdrobi idolii păgânătăţii şi înţelepciunea falsă a diferitelor popoare, iar despre întemeietorii de religii spune că toţi ce au fost înainte de El au fost furi şi tâlhari. Prin venirea lui Mesia în lume, însăşi religia poporului evreu va suferi o schimbare, prin aceea că Iisus vesteşte desfiinţarea Templului. Nu va rămâne piatră peste piatră şi poporul ales va fi închis în necredinţă, va fi lepădat ca ceva netrebnic şi va fi împrăştiat în toată lumea.

Teologul:

  La toţi le recomandă crucea lepădării de duhul lumesc şi de înşelăciunea satanei. Iar satana, şarpele cel vechi care înşelase pe toată lumea cu concepţiile lui despre lume şi viaţă, va fi nimicit. El recomandă fiecăruia să şi ia crucea şi să L urmeze pe El, Care vine să împărăţească, pentru ca Împărăţia Lui să se impună la toate popoarele şi toate compartimentele vieţii.

Teologul:

  Eu, zice Domnul în Vechiul Testament, v-am învăţat dreptatea până la răzbunare. Voi Mă veţi omorî cu răzbunare, iar Eu din dragoste faţă de voi, Mă voi jertfi şi voi ierta toate relele voastre; şi voi dovedi prin Învierea Mea, că sunt stăpânul vieţii şi al morţii. Eu voi instaura o altă lege, cea a milei şi a iertării, pentru toţi ce mă vor urma. „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” strigau fariseii şi cărturarii. Cei care L-au condamnat la moarte prin crucificare nu ştiau că prin aceasta va răsturna toată puterea vrăjmaşului şi înţelepciunea veacului acestuia, că El va învia.

Citeţul I:

  Astăzi s-a spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape, cu cunună de spini s-a încununat Împăratul îngerilor, cu porfiră umilitoare se îmbracă Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat, Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane s-a pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa s-a împuns Fiul Fecioarei. Închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase!

Citeţul II:

  Aşa vorbeşte Domnul: „Poporul Meu, ce v-am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat. Pe cei leproşi i-am curăţit. Pe paralitici i-am vindecat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce M-aţi răsplătit? În loc de mană, fiere; în loc de apă, oţet; în loc să Mă iubiţi, M-aţi răstignit pe cruce. De acum nu vă voi mai răbda. Chema voi neamurile şi acestea Mă vor proslăvi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi Eu le voi dărui viaţa veşnică.”

Citeţul I:

  Defăimarea lui Hristos continuă cu batjocura şi pe cruce, de către farisei. „Pogoară-se acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem în El. Da! Facă vreo minune cu El. Pe alţii i-a izbăvit. N-a făcut minunea să se elibereze când L-au arestat. Nici în faţa sinedriului, nici în faţa lui Irod. Nici în faţa lui Pilat. Nici când L-au răstignit. Nici când L-au pogorât de pe cruce şi L-au înfăşurat în giulgiu, ci de abia a treia zi după ce L-au pus în mormânt, când şi a arătat slava Sa prin Înviere.”

Citeţul II:

  Sfânta Evanghelie ne spune: „Îngerul ce avea înfăţoşarea ca fulgerul, îmbrăcămintea lui albă ca zăpada s-a arătat la mormânt; şi de frica lui, străjerii s-au spăimântat şi au căzut la pământ ca morţi. Iar Duminică, pe când se lumina de ziuă, au venit Maria Magdalena şi celelalte Mironosiţe ca să vadă mormântul. Îngerul a vestit femeilor Mironosiţe că Hristos a înviat, iar ele au văzut mormântul gol. Maria Magdalena, zăbovind prin grădină, L-a văzut pe Domnul, Care i-a zis: „Mergi şi vesteşte prietenilor Mei şi lui Petru că Mă voi arăta în muntele Galileii.” S-a arătat şi lui Luca şi Cleopa (doi dintre ucenicii Lui) pe calea spre Emaus şi li S-a descoperit lor în frângerea pâinii. Apoi celor zece ucenici în muntele Galileii, urându-le pace şi încredinţându-i de Învierea Sa.” Hristos a înviat! Adevărat a înviat! (de 3 ori).

Corul:

  Cântare 1. Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. (de trei ori)

  Cântare 2. De Te-ai şi pogorât în mormânt, Cela Ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit, şi ai înviat ca un nemuritor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor Mironosiţe: „Bucuraţi-vă!” şi Apostolilor Tăi pace dăruindu-le. Cela Ce dai celor căzuţi sculare.

  Cântare 3. Cu trupul adormind ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune izbăvind şi moartea pierzându-o, Paştile nestricăciunii, lumii dă mântuire.

  Cântare 4. Hristos din morţi a înviat!...

  Hristos a înviat !

  Adevărat a înviat ! (de 3 ori)

  Şi ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.

  Închinămu-ne învierii lui celei de a treia zi.