joi, 26 noiembrie 2009

Cuvânt din înţelepciunea lui Dumnezeu către tineri

Arhim. Mina Dobzeu


Cuvânt din înţelepciunea

lui Dumnezeu către tineri


Editura AXA Botoşani – 2006
Tel. / Fax 0231 585050
E-mail: caromibt@yahoo.com
ISBN: 973-660-220-6

   Această lucrare apare la iniţiativa Părintelui Arhim. Mina Dobzeu, văzută şi aprobată de Î.P.S. Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei pentru a fi tipărită la o altă editură din Moldova. Recomandarea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi a Institutului Cultural Misionar, Trinitas, Iaşi, Mănăstirea Golia nr. 1507/10.12.2004.

Cuvânt către tineri

   Omul este obsedat de problema suferinţei: răul este prezent în orice vreme şi trebuie rezolvat. Lucrurile s-au lămurit când a luat naştere un nou capitol în ierarhia sistemelor de cunoaştere: creştinismul. Omul s-a întâlnit cu Dumnezeu. De aici încolo are datoria să deschidă calea pentru rezolvarea problemei suferinţei. A fost posibilă împăcarea? Este şi problema care adânceşte suferinţa: eşti împăcat sau nu cu Dumnezeu? Ne supunem unei morale izvorâte din legalitate, dar şi unei morale inspirată de prezenţa Divină, aceasta din urmă devenind o forţă. Între noi şi Dumnezeu, acţiunea este dublă. Natura (lutul) închisă în om îşi schimbă frumuseţea în contact cu Dumnezeu: se eliberează de rău, se realizează minunea împăcării într-o altă lume, aceea a lui „dincolo”. Face totul ca individ care se conduce după ordinea morală, dar ca persoană, îşi caută sensul în sine, condus de iubire spre virtuţi. Îşi dă seama că ultimul adevăr nu mai este lumea materială, „ci este Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, la care trebuie să revenim”. Dar pentru a-ţi da seama de nişte probleme ca acestea, trebuie să fii bine călăuzit. Doresc să le spun tinerilor, în această lucrare, că, în libertatea lor, au de ales între bine şi rău. Altă alegere nu mai este. Cred în acelaşi timp că nici unul dintre ei nu-şi doreşte să-şi închine viaţa răului sau să aibă părtăşie cu el. Să nu fie.
   Prin urmare, a trăi în duhul bun trebuie să te cultivi în el. Cuvântul pe care-l vei citi aici nu rămâne numai la nivel de informaţie, ci te va şi împărtăşi, pentru că este cuvânt în trăire duhovnicească. Se referă la experienţe în care Dumnezeu vorbeşte cu omul prin Însuşi Fiul Său. Lasă-te împărtăşit de cuvânt în timpul lecturii şi vei găsi în el pe Dumnezeu, energie de viaţă. Adică vei cultiva cele ce sunt ale vieţii.
  Vei învăţa că evlavia creştină este între cele şapte daruri ale Sf. Duh şi ea primează în mântuire: „este trăirea practică, izvorâtă din afecţiunea inimii, care ne mână la realizarea vieţii neprihănite”. Îţi voi spune şi ce să faci zilnic pentru aceasta: să priveghezi, după îndemnul Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită” (Matei: 26, 41): nu primi păcatul în gând, zăboveşte permanent în rugăciune.
  Mă adresez direct şi-ţi spun: „Tinere!… Creşti în intensitate mereu. Şi vei simţi că harul lui Dumnezeu te încinge cu putere de Sus. Prin priveghere, ne aflăm înaintea Domnului şi-I spunem dorinţa noastră: vrem viaţă neprihănită; vrem mântuire; suntem slabi, vrem ajutorul Tău; suntem mici, ne prosternăm înaintea Ta. Suntem creatura Ta. Desăvârşeşte opera Ta! Te rugăm în supunere (…). Făgăduiesc. Ajută-mi!” În Psalmul 83;5, citim următoarele: „Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor Te vor lăuda”. Dacă n-ai ştiut că Biserica este Casa Domnului, eu îţi scriu asta şi îţi răspund la întrebarea „De ce merge creştinul la Biserică”, ca să înţelegi de ce Psalmul 25,12 spune: „Întru adunări Te voi cuvânta, Doamne!”

De ce-ţi spun toate acestea?

   Ca să te mântuieşti. Mântuirea este scopul omului şi dorinţa lui Dumnezeu. Dar cum s-o faci dacă nu cunoşti „valorile mântuitoare ale Ortodoxiei”. Citeşte şi le vei afla, vei observa că nu poţi singur şi că fără ajutorul Domnului Iisus nu se poate nimic. El este pacea noastră şi eu te-aş întreba să-ţi răspunzi sincer ce ştii despre ordine şi armonie în duhul păcii? Să presupunem că ştii foarte bine cum stau lucrurile. Te rog să citeşti în punctul meu de vedere: „Hristos - pacea noastră”, să vezi dacă te îmbogăţeşti cu ceva prin studiul meu, în aşa fel încât să poţi spune în încheiere: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5,6).
   Trebuie să păzim Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu cum vrea fiecare, după priceperea fiecăruia. Lucrarea poate să te lămurească şi în acest sens. Călătoria ta către veşnicia lui Dumnezeu se face prin pocăinţă şi prin luptă. Este întoarcerea de la moarte la viaţă şi se realizează numai dacă te afli în legătură cu Harul lui Dumnezeu. Altfel, nu poţi ieşi din amăgirile Antihristului: feţele lui sunt multe, pentru orice timp şi pentru orice împrejurare. Îţi vorbesc despre forma nouă a lui, care se impune prin vrajă. Este bine să afli că tot ceea ce se dezvoltă împotriva lui Dumnezeu fiinţează prin sfat. Însă Cartea Sfântă a prevăzut şi anihilarea: „orice sfat veţi sfătui risipi-l-va Domnul, căci cu noi este Dumnezeu”.
   Cultivarea duhovnicească include şi un alt principiu: înălţarea spre împărăţie impune păstrarea verticalităţii la toate nivelele. Şi acesta nu este un dar cu ajutorul căruia reuşim să nu ne încovoiem. Că omul singur „nu ştie nici măcar vremea lui; întocmai ca şi peştii care sunt prinşi în vicleanul năvod, întocmai ca şi păsările prinse în laţ; aşa sunt prinşi fără de veste oameni în vremea de restrişte, când vine dintr-odată peste ei” (Ecclesiast 9,12). De aceea omul trebuie să aibă credinţă tare: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
   Noul asalt al lui antihrist, al profeţilor mincinoşi, cuprinşi sub umbrela Noii Ere, al optulea cap „din cele şapte”, din lucrarea apocaliptică cuprinde urzeli ale diavolului sub care cad pradă cei slabi în credinţă, foarte mulţi tineri mai ales. Şi pentru acest lucru, am inclus la sfârşitul lucrării un „Îndrumător la dispoziţia tinerilor care vor să-şi descopere vocaţia pentru o viaţă monahală”. Ei vor înţelege încă o dată importanţa pocăinţei, rolul şi locul mânăstirilor în lucrarea de pocăinţă, iar unii dintre ei, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, se vor orienta spre mânăstirile ortodoxe, redutele monahis¬mului, avangarda Bisericii.
   Prin urmare, să ascultăm de legea cea nouă ca să trăim bucuria că şi cărturarul şi cei care nu sunt cărturari, dar sunt înţelepţi, se pot acoperi de bucuria că Dumnezeu poate fi cunoscut. Ne deschidem spre El ca să ducem cu noi tăria cuvântului care eliberează. Existăm ca persoane? Atunci să ne supunem unui control răspunzător, specific lumii tăriilor duhovniceşti. Amin.

Arhim. Mina Dobzeu

Evlavia creştină

   Decăderea morală a societăţii umane şi, în special, a tinerei generaţii (ca urmare a educaţiei ateiste) necesită o activitate dinamică a clerului Bisericii Creştine, pentru a readuce pe cei înstrăinaţi la viaţa de evlavie creştină, la spiritualitatea vieţii creştine, la Biserica în care au fost botezaţi. A căzut puterea întunericului ateu panslavist – lucrare de constrângere diabolic dirijată prin satanizarea colectivă a societăţii umane – lăsând urmări grave ce nu pot fi vindecate uşor.
   Un edificiu, o biserică rămasă în ruină, după tehnica „avansată” a epocii, în scurt timp se poate reconstrui, pe când cu omul şi cu sufletul uman nu aşa stau lucrurile, ci trebuie ani de zile ca să-i aduci acea însănătoşire sufletească. Ieşit de sub influenţa falsului adevăr (lumea fiind realitate unică după ei) prin căderea lui Antihrist, omul, în nedumerirea lui, încă îşi amână revenirea şi însănătoşirea prin recunoaşterea faptului că ultimul ADEVĂR nu este lumea materială, ci este Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, la Care trebuie să revină.
   Însă păcatul este că în zilele noastre există tineri ce se complac în desfrâul trupesc şi spiritual şi cad pradă unui alt val de ateism, şi acum neştiinţific, nefiresc şi abject, pe care îl materializează New Age-ul. Aceştia nu vin la Hristos, Spiritul Suprem, ci umblă după senzaţional. Diverse reviste şi alte publicaţii răspândesc tot felul de practici magice, ca: spiritism, hipnoză, bioenergie, parapsihologie, satanismul cu dansurile şi muzica rock, practici yoghine. Nefiind bine călăuziţi, unii tineri cad pradă amăgirilor de tot felul, îndeosebi invaziilor religiilor şi curentelor orientale, amestecând ideologiile şi pervertindu-le, spre pierzarea sufletelor lor. De la o formă de păgânism ateist trec la o altă formă de păgânism, pe o cale a lumii înapoiate, a superstiţiilor, a magiei de tot felul, aşa-zisa înţelepciune asiatică, numai la Hristos nu vin, la înţelepciunea cea dumnezeiască.
   Hristos însă n-are nevoie să fie completat de Buddha, Brahma sau alte religii de provenienţă păgână. Hristos este Logosul întruchipat, este plinătatea Adevărului. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, …” – zice Mântuitorul – „Cei ce au fost înainte de Mine au fost furi şi tâlhari”, Hristos este ultimul Adevăr, care vine de la Tatăl. „Eu şi Tatăl Una suntem”. Hristos este Cuvântul, Înţelepciunea Tatălui venit în lume prin Întrupare. „Pe Acesta să-L ascultaţi” – zice Domnul Dumnezeu, Care S-a arătat nouă.
   Să revenim la înţelepciunea dumnezeiască, la izvoarele înţelepciunii dumnezeieşti. Izvorul ei, precum spune şi Iov … este Dumnezeu şi e mai scumpă decât aurul şi argintul. Înţelepciunea dumnezeiască o găsim în Sfintele Scripturi. Avem patru cărţi ale Vechiului Testament în care se aduce multă laudă înţelepciunii: 1. Proverbele lui Solomon; 2. Ecclesiastul; 3. Înţelepciunea lui Solomon; 4. Înţelepciunea lui Isus Sirah. Veniţi să ne învăţăm şi să cunoaştem Legea Domnului în care suntem botezaţi şi să nu umblăm după un alt botez.
   Veniţi la Spiritul Suprem – Dumnezeu –, la Cel de la Care avem toate darurile cele bune; deoarece toată darea cea bună este de sus, de la Părintele luminilor. El ne împărtăşeşte toate darurile pe care le cunoaştem din Sfintele Scripturi. Aceste Daruri ale Sfântului Duh le găsim la prorocul Isaia (11, 2) şi sunt în număr de şapte: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, cunoaşterea, evlavia, bărbăţia şi frica de Dumnezeu.
   Între cele şapte daruri ale Sfântului Duh, evlavia primează în mântuire. Evlavia este trăirea practică, izvorâtă din afecţiunea inimii, care ne mână la realizarea vieţii neprihănite. Cuvântul evlavie înseamnă religiozitate profundă, exteriorizată printr-o îndeplinire practică a ritualului religios; cucernicie.
   Evlavia este virtutea diriguitoare în calea mântuirii, este credinţa lucrătoare în fapte bune. Este râvnă, zel, din îndemnul Duhului Sfânt la îndeplinirea faptelor creştineşti. Evlavia este flacăra, este tăciunele care se aprinde la adierea Sfântului Duh. Celelalte daruri îi aduc împlinirea.
   Evlavia este axul ce îşi are rădăcina plantată în credinţă, creşterea în iubire şi idealul în nădejde. Celelalte daruri ale Sfântului Duh sunt ramurile ce-l împodobesc pe omul evlavios şi dau roade. Iar roadele Sfântului Duh sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal., 5, 22-23). Evlaviei i s-a mai zis şi credincioşie, în limbajul popular. Se zice despre omul evlavios că este credincios. Adică păzeşte credinţa, caută mântuirea prin angajarea permanentă în a păzi poruncile dumnezeieşti.
   Evlavia este organul executiv între cele şapte daruri ale Sfântului Duh, pentru că angajează pe om la trăire practică. Ca şi orice însuşire bună, şi evlavia trebuie cultivată. Factorii principali în cultivarea evlaviei sunt: familia, şcoala, Biserica. Primul factor în cultivarea evlaviei este familia. Când? În cei şapte ani de acasă. Începe cu primele noţiuni. Doamne, Doamne! Prin scurte rugăciuni, semnul Sfintei Cruci, îngenunchieri ş.a.
Ca obiect didactic edificator, avem Icoana Domnului Iisus, a Maicii Domnului, a unui sfânt, Sfânta Cruce etc.
Prin viaţa de evlavie trăită practic, viaţa ta este închinată lui Dumnezeu.

Zilnic ce faci?

   Treci într-o cameră liniştită, aprinzi candela, pleci genunchii şi te rogi Domnului citind rugăciunile după carte în faţa sfintei icoane, ca fecioarele înţelepte, cu candela aprinsă şi cu mijloacele încinse. Iar Domnul adaugă: „Când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns…” (Mat., 6, 6). Prin plecarea genunchilor, te prosternezi rugându-te lui Dumnezeu, ceea ce constituie un act de supunere, de smerenie şi umilinţă.
   Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Suntem fragili, ca o plantă agăţătoare, şi avem nevoie de un tutore. Creşterea noastră duhovnicească o avem numai prin Domnul Dumnezeu. „Fără Mine nu puteţi face nimic…” (Ioan 15, 5). Creşterea noastră duhovnicească o avem la lumina Soarelui Hristos. Evlavia sporeşte prin râvnă şi sârguinţă. Evlavia o ia înaintea celorlalte daruri, ea trebuie canalizată spre dreptarul de credinţă al Bisericii Ortodoxe Creştine, să respecte ritualul Bisericii Ortodoxe.
   Evlavia este iubire de viaţă duhovnicească, râvnă pentru daruri mai bune. Evlavia sporeşte prin cultivarea intelectului, afecţiunii şi a voinţei. Raţiunea trebuie cultivată în spiritul evlaviei printr-o educaţie către înaltele idealuri spre care trebuie să tindă omul: realizarea sa pe plan intelectual, teoretic şi practic, religios şi moral, luminarea minţii şi îmbogăţirea cunoştinţelor, prin care să se cunoască pe sine şi scopul pentru care a fost creat. Să cunoască ultimul scop pentru care a fost creat: mântuirea, un bun comun.
   Al doilea factor intern al individului este afecţiunea, care îşi are sălaşul în inimă. Afecţiunea trebuie să devină o conştiinţă a binelui, a adevărului şi a dreptăţii. Afecţiunea unei inimi de carne şi nu de piatră; să se afirme printr-o conştiinţă vie, trează şi mereu activă.
   La fel şi al treilea factor intern al individului – voinţa – să fie cultivată în spiritul jertfelniciei pentru dreptate socială, fără de care nu e posibilă pacea în societatea umană. Voinţa să fie cultivată în spiritul dăruirii către Dumnezeu şi către aproapele, cu lepădarea de dorinţele păcătoase, ca: desfrâul, beţia, avariţia, îmbogăţirea prin jaf, furtul, agoniseala nedreaptă şi slava deşartă, care strică ordinea şi armonia din societate.
   Intelectul, afecţiunea şi voinţa, cultivate în spiritul evlaviei creştine, să aprindă dorul spre mântuire, ultimul ideal. Deci, grija de suflet. Efectul: omul evlavios rabdă ispita. Este virtuos. Se înfrânează. Se nevoieşte. Posteşte. Se roagă. Se pocăieşte, în sensul adevărat al cuvântului. Astfel, credinţa e lucrătoare prin fapte bune, iar conştiinţa devine mereu trează, prin viaţa de evlavie. Plin de râvnă, omul se înscrie pe treptele mântuirii şi se apropie de Cel ce este modelul desăvârşirii noastre.
   Viaţa de evlavie e depăşire în trepte. Credinţa prin botez ne naşte şi ne spală de păcate, de păcatul strămoşesc. Iubirea de Dumnezeu ne îmbracă în Har dumnezeiesc, iar nădejdea ne împlineşte, sporind evlavia, şi Harul lui Dumnezeu se arată lucrător în noi, în sfinţirea vieţii noastre. Ne alimentează sufletul din seva Harului dumnezeiesc şi ni-l călăuzeşte pe calea mântuirii. Evlavia cultivată să ducă la o viaţă echilibrată, să nu cadă în sentimentalism bigot, fanatism, ipocrizie, în care se practică nişte porunci fără sens, fapte pe care Domnul le înfierează, păzind nişte forme şi neglijând fondul: mila, adevărul şi dreptatea. Sau zice multe rugăciuni cu grabă şi cu mintea împrăştiată, neglijând calitatea rugăciunii. Nu stăruie să se roage din toată inima, din tot sufletul: merge la biserică, se roagă, se spovedeşte, dar nu se schimbă cu nimic în mai bine, ci rămâne în deprinderile rele: înjură, e rău de gură, certăreţ, n-are respect faţă de părinţi, de cei vârstnici, faţă de colegii lui de muncă.
Fanaticul dispreţuieşte pe colegii lui, pe cei ce n-au convingerile lui religioase, până la violenţă.
Credul eşti atunci când crezi tot ce auzi, fără să le treci prin prisma raţiunii sănătoase, a credinţei Bisericii ortodoxe. Să fii credincios şi nu credul!
Superstiţia. Să nu fii superstiţios, adică să ţii practici păgâne: că îţi iese în cale cu gol, o pisică neagră, un preot sau să ţii sărbători păgâneşti precum: nu lucrez, nu spăl, nu cos vinerea.
Ipocrizia. Făţarnicul face lucrul de faţa lumii, crede, se roagă, face fapte creştineşti pentru laudă. Cel mândru se laudă. Merge la biserică din snobism, pentru că aşa e în obiceiul creştinilor.
Să fugim de plafonare şi să nu ne complăcem în superficialitate faţă de cunoaşterea celor ale credinţei!
Să nu uităm că există dracul care ne frânează râvna spre cele duhovniceşti, sau ne dirijează viaţa spre o evlavie bolnăvicioasă, de care am amintit.

Îndemn la viaţa de evlavie

   „Privegheaţi – zice Domnul – şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită” (Mat., 26, 41). Să stăm de veghe, să veghem asupra gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre, căci mai întâi mintea e uşa prin care intră păcatul. Dacă primim în gând păcatul şi acesta zăboveşte, ne complăcem în el, îi oferim scaun, iar gândul cel păcătos se lăţeşte, se extinde şi în simţuri. De aceea, siliţi-vă ca să faceţi distincţie cu grabă, să denunţaţi duhul răutăţii, izbiţi-l pe uşă afară şi zăvorâţi uşa. Iar de intră pe geam, zăvorâţi geamul.
   „Privegheaţi” mai înseamnă şi a zăbovi în rugăciune ziua şi noaptea, ca să ne punem sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a îngerului păzitor pentru a scăpa de ispititorul. „Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi zic vouă vor căuta să intre şi nu vor putea” (Luca, 13, 24). „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca, 9, 23).
   „Tăiaţi mădularele voastre cele rele” (Matei, 18, 8-9). Dacă mâna ta… piciorul tău… ochiul tău … te sminteşte … scoate-le… „Căci omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El (Hristos), ca să se nimicească trupul păcatului pentru a nu ai fi robi ai păcatului” (Romani, 6, 6).

Tinere!

   Domnul Iisus Care, Dumnezeu fiind, – Fiul Tatălui – care s-a făcut fiul Omului pentru tine, a venit ca să poarte şi el trup al omului pământean, să-l prezinte pe acest trup al fiului Omului un model de viaţă al omului în neprihănire. Pentru tine, tinere, a trecut prin viaţa de copilărie şi a iubit nevinovăţia copiilor. Pentru tine a trăit şi viaţa tinereţii ca să-ţi dea un îndemn de viaţă a tânărului şi ţie ca tânărului din Evanghelie, când l-a întrebat: „Învăţătorule Bune, ce să fac, ca să moştenesc viaţa de veci?”.
   Răspunsul ce l-a dat Dumnezeu Iisus tânărului, a fost şi pentru tine: „Ca să intri în viaţa (veşnică), păzeşte poruncile”. Şi când tânărul a întrebat, care sunt poruncile, Domnul i le-a numărat sumar pe cele mai importante: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter” - Marcu 10, 19. Ia aminte, tinere, că şi ţie îţi vorbeşte Domnul, să nu ucizi, să nu trăieşti în adulter (în desfrâu, în păcate de moarte).
    Să nu-ţi omori sufletul prin păcate de moarte. Să iei aminte căci părinţii, creştini fiind, te-au învăţat pe tine, tinere, cum şi Biserica – mama ta spirituală, după cuvântul Domnului te învaţă pe tine, ca până la căsătorie să trăieşti în castitate şi nu în căsătorii de probă, nu în păcate de tot felul, de manifestări sexuale încât ni-e ruşine să le şi pronunţăm.
    „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Rom., 13, 13). „Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom. 13, 14). Veţi zice: „E lucru greu să-ţi păstrezi castitatea într-o lume atât de grav coruptă”.

E nevoie de un mediu liniştit.

Caută-ţi liniştea la şcoală, la o casă de cultură, la un muzeu, la Biserică, la o Mănăstire şi nu la discotecă unde este şcoala iadului, unde se învaţă toate relele: fumat, beţii, dansuri diabolice, desfrâu, folosirea drogurilor etc.
Intră în cămara ta, în singurătate – numai cu Domnul. Roagă-te în ascuns. Priveghează. Roagă-te cu rugăciunea pustnicului: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul. Foloseşte cartea de rugăciune. Creează-ţi un mediu potrivit rugăciunii.
   Se poate? Cum? Taie mădularele tale rele. Taie prieteniile tale rele. Fugi de mediul infect. Fugi de locurile şi de anturajul ispititor. Fugi de tovărăşiile rele. Că sămânţa putrejunii e în noi. Cum se vindecă sămânţa putrejunii din nou? Ce pot să facă cei tineri, într-o lume viciată? Soluţia este: rugăciunea stăruitoare, postul şi înfrânarea poftelor.
   E vremea postului. Ce trebuie să facem? Iată ce: rugăciune particulară, posturile, participarea la Sfânta Liturghie în Duminici şi sărbători, respectarea zilelor de duminici şi sărbători, citirea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii de credinţă, lectura religioasă morală, spovedania mai deasă şi împărtăşirea după dezlegarea duhovnicului, cercuri literare religioase, pelerinaje la mânăstiri, la Locurile Sfinte.
  Pârghiile vizibile formale duc la cele invizibile, spirituale. Sfânta Icoană, candela aprinsă, genunchii plecaţi prin care ne aflăm înaintea Domnului şi împodobim în noi chipul Lui; prosternaţi în supunere, în smerenie. Icoana, chipul ideal pe care tu trebuie să-l realizezi, este Iisus, sau un ucenic de-al Lui – un sfânt. El S-a luminat şi a fost Lumina lumii. Şi S-a consumat ca untdelemnul în candelă sau ca lumânarea până la jertfirea totală, pentru a răspândi lumină.

Fă şi tu asemenea!

   Împodobim în noi chipul lui Dumnezeu, ca să-L aducem şi să-L realizăm şi la asemănare. Prin ce? Prin priveghere – Domnul Iisus S-a rugat. Roagă-te şi tu. Sfinţii au păzit poruncile lui Dumnezeu. Păzeşte-le şi tu. Sfinţii au fost înălţaţi în slavă. Vei fi şi tu înălţat la starea de fericire, de vei învinge lumea păcatului, precum zice Domnul: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Când te rogi cu candela aprinsă, te aprinzi şi tu de dragoste de Dumnezeu.
   Până când? Până unde? Creşti în intensitate mereu. Şi vei simţi că Harul lui Dumnezeu te încinge cu putere de Sus. Prin priveghere ne aflăm înaintea Domnului şi-I spunem dorinţa noastră: vrem viaţă neprihănită, vrem mântuire, suntem slabi, vrem ajutorul Tău, suntem mici, ne prosternăm înaintea Ta. Suntem creatura Ta. Desăvârşeşte opera Ta! Te rugăm în supunere. Făgăduiesc să pun început bun şi să trăiesc viaţă de evlavie, păzind poruncile Tale, care să-mi fie mântuire. Făgăduiesc. Ajută-mi! Tu eşti scăparea mea. Tu eşti sfinţirea mea. Tu eşti mântuirea mea. Şi ne dăruieşte, Bunule, deşteptare şi putere, ca să facem voia Ta, cu bună plăcere, în chip desăvârşit.


De ce merge creştinul la Biserică?

   Omul, creatură a lui Dumnezeu, are manifestări culturale, artistice, morale şi religioase, însuşiri ereditare, pe care le cultivă deopotrivă şi îşi face din ele o preocupare plăcută, care-i aduce progres şi împlinire, care îi oferă satisfacţie şi îl înnobilează. Una dintre manifestările lui religioase este mersul la biserică.
De ce mergem la biserică?
1. Pentru că suntem membri ai unei confesiuni de credinţă, ai Bisericii Ortodoxe, care are un statut întemeiat pe principiile de bază ce se desprind din izvoarele credinţei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în care avem norme de credinţă care includ şi participarea la cultul divin în duminici şi sărbători, cum zice unul dintre psalmi: „Întru sărbători Te voi binecuvânta Doamne” (Psalmi 25, 12).
2. Domnul Iisus mergea la templu şi în sinagogi unde se citea din Lege, din Psalmi şi din Profeţi, din care învăţau toţi să cunoască Legea Domnului, mântuitoare.
3. Mergem şi noi creştinii la biserică pentru că e poruncă bisericească. „Să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi sărbătoare”.
4. Mergem la biserică pentru a participa la rugăciunile publice şi pentru a învăţa din Legea Domnului în care suntem botezaţi şi în care avem nădejdea mântuirii. Pentru că, prin credinţă, suntem mântuiţi, dar nu prin orice credinţă, ci prin credinţa ce ne învaţă Biserica Ortodoxă.
5. Mergem la biserică pentru a alcătui ceată duhovnicească şi să lăudăm pe Dumnezeu în adunări ca îngerii în ceruri, deoarece Dumnezeu ne-a primit şi pe noi, pământenii, ca şi noi să slujim Domnului cu frică şi cu cutremur.
6. Mergem la biserică în duminici şi sărbători pentru sfinţirea vieţii noastre prin Sfintele Taine. Biserica este locul unde se oficiază în special Sfânta Liturghie, care este jertfă de taină cu valoare infinită, ce însoţeşte şi împlineşte rugile noastre. Domnul fericeşte pe cei ce iubesc casa Domnului. „Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor Te vor lăuda” (Psalm 83, 5),
7. Mersul la biserică are şi implicaţii sociale pozitive. „De ce vom face gesturile hieratice ale religiei în care întâmplător ne-am născut? Pentru că, deşi individuale, au intenţionalitate socială, sunt gesturi colective exprimate individual. Şi de ce sunt izbăvitoare? Pentru că dau omului conştiinţa valorii sale proprii, subsumând-o fluxului istoric. Şi sunt absolut necesare fiindcă sunt modul exterior prin care ne afirmăm bunele relaţii cu Dumnezeu, Dumnezeu fiind personificarea părţii superioare a fiinţei noastre, şi a elitei sociale. Gesturile hieratice exprimă aşadar ce este mai presus de brâu în noi, suntem izvor de onorabilitate. La templu cu noi. Şi nu discret, nu modest, ci ostentativ!”.

O adevărată cale către cer

   Biserica-mamă şi, în general, societatea românească, în ultima vreme sunt tot mai alarmate de ofensiva cultelor neoprotestante strânse în „Alianţa Evanghelică din România”, al cărei scop este de a rupe un număr cât mai mare din credincioşii Bisericii Ortodoxe. E o realitate că Biserica creştină e divizată. Există Bisericile Ortodoxă, Catolică şi Protestantă.
   În contextul actual, Biserica Ortodoxă este chemată mai mult ca oricând să scoată în evidenţă „valorile mântuitoare ale Ortodoxiei”, care sunt concepute în Biserica unică ce a umblat şi umblă în unitate cu Duhul Sfânt. Ea este chemată astăzi să facă publice aceste valori ale ei, care îşi găsesc aplicarea practică şi eficientă în Crucea Domnului asumată ca mod de existenţă de către fiecare mădular al Bisericii. În Sfânta Cruce se ascunde sensul adânc al teologiei creştine, aspectul subiectiv al mântuirii noastre.
   Simplu. Tu eşti o viţă în via lui Dumnezeu, sădită după concepţia Bisericii Ortodoxe de Dumnezeu prin Iisus Hristos Mântuitorul. Îngrijirea însă o ai prin Apostoli şi urmaşii lor, adică prin preoţia sacramentală. Aceasta, ca pe o viţă-de-vie, periodic, te curăţă şi te ridică pe arac şi te întinde pe verticală şi pe orizontală, ca să aduci rod. Aceasta nu înseamnă că membrii Bisericii, mlădiţele, viţele sunt absolut pasive, acţionându-se doar din afară asupra lor. În cadrul preoţiei universale şi al apostolatului laicilor, membrii Bisericii, credincioşii, ca mădulare vii în Trupul lui Hristos, au un larg câmp de acţiune. La înmulţirea pâinilor, Sfinţii Apostoli primeau pâinile şi peştii din mâinile Mântuitorului şi le dădeau altora, iar aceştia, la rândul lor, la alţii, în aşa fel, încât fiecare se făcea un purtător de hrană cerească, de Iisus Hristos.
   A accepta acest mod de viaţă în Biserica lui Hristos, înseamnă a te lepăda de sine, a lua crucea ei şi a-i urma Lui. Astfel eşti răstignit împreună cu El, desprins de lumea păcatului şi intrat cu El în zona cerului. Să ne silim să rămânem mereu în cerescul plai, trăind în legătura păcii şi a dragostei cu toţi cei din jurul nostru. Să păzim şi să trăim poruncile dumnezeieşti. Să priveghem cu post şi rugăciune însoţite de faptele milei creştine. Să ne învrednicim prin împărtăşirea cu Domnul Iisus Hristos, să ajungem la purificarea noastră printr-o mai deasă spovedanie şi împărtăşire cu Trupul şi Sângele Său. Acesta ne este antidotul spre întărire, spre luminarea minţii şi a conştiinţei, spre îmblânzirea inimii şi împărtăşirea cu Sfântul Duh, astfel devenim trup din Trupul lui Hristos, dobândind simţămintele curate ale lui Hristos.
   Credincioşii protestanţi şi neoprotestanţi resping cultul Sfintei Cruci. Prin aceasta, ei resping mântuirea lucrată pe plan orizontal în Biserică, prin preoţia special împuternicită de Domnul (preoţia sacramentală) prin cuvintele: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu” (Marcu 4, 11). „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate…” (Ioan 20, 23); „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer” (Matei: 18, 18).
   Cei ce au credinţi străine, respingând preoţia sacramentală, resping cele şapte Sfinte Taine, deci şi Sfânta Împărtăşanie. Iar unde nu este Sfânta Împărtăşanie nu este nici Hristos în toată strălucirea Lui, ci – vorba marelui Eminescu – „ziua scade, noaptea creşte / Şi frunzişul … se răreşte”. Dar noi, creştinii ortodocşi, să avem încredere şi să ne înarmăm cu aceste mijloace duhovniceşti, ostăşeşti, precum ni se spune chiar de la Taina Sfântului Botez, pe care sfânta noastră Biserică ni le pune la dispoziţie spre mântuirea noastră şi a semenilor noştri. Amin.