marți, 22 decembrie 2009

Bucuria duhovnicului

Cuvânt înainte

În îndelungata-mi călătorie spre „cetatea cu temelii puternice” (Evr. 11,10) am avut nenumărate ocazii de bucurie dar şi de întristare duhovnicească. Momentele de bucurie le-am atribuit, toate, Bunului Dumnezeu, iar pe cele de întristare mi le-am însuşit ca un om slab ce mă aflu. Slujirea duhovniciei a fost pentru mine treapta cea mai plină de reuşite dar şi de neîmpliniri uneori. În toate reuşitele am văzut mâna iubitoare a lui Dumnezeu, revărsarea abundentă a harului dumnezeiesc, la fel cum, în neîmpliniri, am constatat eşecul omului de a rezolva singur problema existenţială cu cele două etape ale ei: pământească şi cerească.
Dacă am scris acestă neînsemnată carte, este pentru că am simţit nevoia să împărtăşesc tuturor bucuria de a fi duhovnic şi, în mod deosebit, confraţilor preoţi care au luat de mai puţin timp nobilul jug al duhovniciei. Această calitate este, poate, angajamentul cel mai deplin în care preotul ortodox îşi împlineşte „cu vreme şi fără vreme” slujirea semenilor săi.
Ce bucurie mai mare poate avea un preot decât îndrumarea credincioşilor pe calea cea dreaptă a credinţei autentice ? Credinţă care, prin ascultarea de duhovnic, devine practică, manifestă, izvorâtoare de fapte necesare mântuirii.
Îndemnul de a oferi din bucuria mea şi celorlalţi l-am primit din partea Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei căruia, şi pe această cale, întru Hristos, îi mulţumesc pentru părintescul sfat pornit din dragostea slujirii aproapelui.
Binecuvântarea de a scrie mi-a fost dată de Prea Sfinţitul Părinte Joachim, Episcopul Huşilor care a şi văzut conţinutul cărţii, aducând unele necesare îmbunătăţiri. Cu smerită ascultare îi mulţumesc şi Prea Sfinţiei Sale pentru răbdarea de a zăbovi cu atenţie şi pricepere asupra nevrednicelor mele strădanii.
Cu multă bunăvoinţă şi autoritate teologică s-a alăturat acestei bucurii Prea Sfinţitul Părinte Corneliu Bârlădeanul, Episcopul Vicar al Huşilor, care a avut amabilitatea să citească prezenta lucrare integral şi să aştearnă pe hârtie un scurt dar profund gând. Cu recunoştinţă mulţumesc Prea Sfinţiei Sale.
În toate nevrednicile-mi osteneli am colaborat foarte strâns cu Prea Cucernicul Preot Daniel Băcăuanu, coautorul şi redactorul, atât al formei cât şi al unor părţi de conţinut. Alături de roadele lungii mele slujiri, Părintele Daniel Băcăuanu a venit cu prospeţimea şi dinamismul cunoştinţelor duhovniciei în parohie, făcând ca poezia bucuriei mele să rimeze cu frumuseţile teologice culese în misiunea Sfinţiei Sale. Tot Sfinţia Sa a înfrăţit gândurile mele cu grăirile Sfintei Scripturi, aducând cu pregătirea sa de tânăr magister în teologie acordurile necesare expunerii bucuriilor duhovniceşti.
Cartea doreşte să ofere tuturor temeinicia credinţei în Sfânta Taină a Mărturisirii, deşi nu este nici un tratat sau manual de liturgică, nici unul dogmatic sau de hermeneutică biblică, fiind totuşi, în acelaşi timp câte puţin din fiecare, dar mai ales să îndemne spre înduhovnicire credincioşii ortodocşi trăitori într-o lume care se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu.
O bună ilustraţie a slujirii şi bucuriei duhovniceşti este oferită de Mântuitorul într-unul din dialogurile cu Sfinţii Apostoli, arătându-le care vor fi coordonatele axiomatice ale viitoarei slujiri: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume”(In. 16,20-21). Duhovnicul se întristează întotdeauna la vederea stării de păcătoşenie prezentă peste tot, la unele nereuşite temporare şi, tot la fel de intens, se bucură când reuşeşte să întoarcă pe un păcătos la Dumnezeu, să „nască” fii duhovniceşti. Uitând suferinţa simte că şi-a împlinit misiunea şi vocaţia pentru care, cândva, a ales „cămaşa morţii şi a vieţii” întru Hristos.
Mulţumim, atât eu, cât şi Părintele Daniel Băcăuanu, Bunului Dumnezeu pentru că ne-a ales dintre atâţia muritori slabi să fim unelte nevrednice ale răspândirii Harului Său iubitor pentru aceste vremuri şi locuri. Ne călăuzeşte şi ne îndrumă în misiunea pe care ne-a încredinţat-o prin libera noastră consimţire.
A Lui să fie gloria şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Arhimandrit Mina Dobzeu
Preot prof. master Daniel Băcăuanu
Huşi La praznicul Adormirii Maicii Domnului 2005




Bucuria duhovnicului

„Bucurie în cer se face când un păcătos se pocăieşte” (Lc. 15,7)

Milele Tale vom vesti din neam în neam pentru că ne-ai iertat toată datoria. Ai venit să faci cunoscută omului purtarea Ta de grijă faţă de el şi să-i trezeşti voinţa şi dorinţa de împlinire, de desăvârşire.
Dumnezeu şi faptele Lui de milă faţă de om, în timp, pot fi evocate la prezent. Dumnezeu este atemporal iar dragostea Sa pentru om este aceeaşi permanent, indiferent de timpul istoric în care ar vieţui, fie şi numai un om. Hristos, Care S-a făcut chipul nostru, este atemporal, vine iară şi iară printre noi spre a ni se oferi ca jertfă pentru iertarea păcatelor. Dumnezeu Şi-arătat purtarea Sa de grijă prin Hristos, Fiul Său, Care din milă a venit către noi zicând: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Mt. 9,13), „Milă îmi este de neamul acesta, căci sunt ca nişte oi rătăcite” (Mt. 10,6; Ier. 50,6).
Astfel vom vorbi de milele Domnului Dumnezeului nostru, Care este atemporal: „acelaşi ieri, şi astăzi, şi în veci” (Evr. 13,8). El este acelaşi mereu, iar noi, arborele omenesc, creaţia mâinilor Sale, suntem tot acelaşi care trăieşte mereu, acelaşi din generaţie în generaţie, la nivel de creatură.
Dumnezeu este atemporal. Lucrările Lui în timp, cu referire la arborele omenesc, trebuie să le vedem şi să le simţim puterea, pentru noi, ca petrecute astăzi, nu în vremea aceea. El desăvârşeşte în timp creaţia omului, desevârşire mereu la prezent: „Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In. 5,17).
La formarea omului de către Dumnezeu, apare bucurie, apoi, după căderea în păcat, întristare, dintr-odată - două sentimente opuse - pentru aceeaşi fiinţă. Bucurie şi întristare, toate făcute bune: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Fac. 1,31), desigur acea întristare care este după voia lui Dumnezeu, aducătoare de părere de rău, amintită şi de Sfântul Pavel: „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7,10).
Iar când a aşteptat de la om să contribuie la formarea lui, la împlinirea lui, printr-o angajare proprie în desăvârşire, după voia lui Dumnezeu, omul s-a dovedit neascultător. Atunci bucuria lui Dumnezeu s-a întors în întristare şi mâhnire, cauzată de căderea omului în păcat:
a. mâhnirea în paradis, neascultarea;
b. când s-a înmulţit păcatul: „Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele. I-a părut rău şi S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ (Fac. 6,6-7).
Domnul Dumnezeu, în mâhnirea şi mânia Lui, a pedepsit omenirea prin potop, dar a cruţat o sămânţă neprihănită dintre oameni, pentru a aduce înnoire neamului omenesc, deşi căzut. Aceştia au fost Noe şi fiii lui: Sem, Ham şi Iafet. Însă în această înnoire, după potop, când a ales un popor prin Avraam, vedem că mâhnirea lui Dumnezeu se manifestă prin grija plină de bunătate, pentru îndreptarea şi desăvârşirea operei sale, omul.
Astfel, mâhnirea şi întristarea lui Dumnezeu sunt o voinţă şi dorinţă de îndreptare a omului, sunt spre bucurie. Aceste bucurii ies la iveală prin atitudinea omului ajuns la înţelegere matură de a-şi recunoaşte starea păcătoasă şi de a se întoarce cu căinţă către Dumnezeu, de a-şi „veni în fire” (Lc. 15,17), spre firea cea dintâi nealterată de păcat.
Exemple din Vechiul Testament ne vorbesc despre pocăinţa lui David, a lui Ezechia, a lui Manase, a ninivitenilor, când ajunseseră la cunoaşterea de sine şi când în starea de umilinţă s-au întors cu pocăinţă şi părere de rău. Atunci Dumnezeu se bucură, Prorocul se bucură, Duhovnicul se bucură: „Am păcătuit înaintea Domnului”, a zis David către Natan. Şi „Domnul a ridicat păcatul deasupra ta şi nu vei muri” (II Rg. 12,12-14), „Domnul a şters păcatele lui” (Is.Sir. 47,12).
În Rugăciunea lui Manase, când se afla dus rob în Babilon, se observă tot un act de pocăinţă şi de îndreptare. Domnul Dumnezeu se bucură. Prorocul se bucură şi Duhovnicul se bucură, căci au simţămintele lui Hristos. Adăugăm momentul ninivitenilor: „Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors de la căile lor cele rele şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care le făcuse şi nu le-a mai împlinit” (Iona 3,10). S-a întors Dumnezeu, pocăinţa acestora este îndreptare; Dumnezeu are bucurie, Profetul şi Duhovnicul au bucurie.
În Noul Testament, exemple de pocăinţă sunt multe: fiul risipitor, femeia păcătoasă (Maria Magdalena), Zaheu Vameşul, vameşul, tâlharul de pe cruce, Petru Apostolul, Pavel Apostolul, ş.a.
Exemplu de pocăinţă, în mod deosebit, ni-l dă Domnul Iisus pe fiul risipitor, sub multe aspecte: înstrăinarea de tatăl şi de fraţii săi, starea gravă în care ajunge, devenită insuportabilă şi urmată de venirea în sine sau hotărârea de îndreptare, de revenire la comuniunea familială (Lc. 15,10-32).
Ce sens au exemplele biblice de pocăinţă pentru viaţa noastră ? Uneori această problemă nu este clară. Cei mai mulţi merg într-o dezordine generală, duşi de grup, de naţiune, de imperii şi de uniuni. Atenţia noastră nu mai este la Dumnezeu şi de aceea nu ne este clar ce vrea El cu omul şi de la om. Pornind de la porunca de a “stăpâni pământul” (Fac. 1,28), omul s-a crezut chemat să-şi impună lumii văzute propria-i ordine. Uneori această ordine a reuşit realizarea progresului ştiinţific şi tehnologic care, deşi s-a şi împotrivit omului (bomba atomică), totuşi a dus şi la bunăstarea lui (eradicarea unor maladii, condiţii superioare de viaţă, etc.). Dar această ordine a intrat în conflict cu ordinea aşezată de Creator la baza creaţiei, producându-se în primul rând criză spirituală, aducătoare de moarte sufletească. Deşi Dumnezeu ne-a spus de atâtea ori că ne-a pregătit o împărăţie dumnezeiască şi că aceasta este înlăuntrul nostru: „Căci iată împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17,21), noi tot nu ne însuşim partea de lucrare pentru a accede în acestă împărăţie, uşor de realizat, deşi cu efort: „...împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Mt. 11,12), concentraţi în special pe aspectul hedonist al vieţii.
Ne-a iertat datoria, ne-a creat împărăţia cerească, este permanent cu noi şi îndelung răbdător cu neputinţele noastre, însă noi refuzăm veşnicia închinându-ne cu totul clipei lumeşti. Hedonismul a luat locul preocupării pentru suflet. Nici nu ne pregătim pentru ce ne aşteaptă, nici nu ştim ce ne aşteaptă, pentru că mergem cu veacul acesta. Renunţăm mult prea uşor şi repede la starea noastră de „fii ai luminii”.
Lui Dumnezeu I-a părut rău, S-a întristat de păcatele noastre, dar noi nu vrem să pricepem că tocmai starea păcătoasă trebuie să ne sperie şi să ne determine a intra în căinţa Lui, ca să trăim Taina din cuvintele Sale: „Şi Domnul a ridicat păcatul deasupra ta şi nu vei muri” (II Rg. 12,12-14).

Pilda Cinei celei de Taină este bucurie şi întristare
Domnul se bucură de cei care au răspuns la invitaţie, la chemare, şi care au participat la cină. S-a întristat însă pentru cei care au refuzat ori s-au scuzat, ocupându-se de grija de trup mai mult decât de suflet (Lc. 14,16-24). Domnul îi dă gând de întoarcere după ce, omul, şi-a epuizat toate posibilităţile sale şi se convinge că prin puterile proprii nu se poate ajuta. Când vede că puterile sale nu pot ajuta cu orice preţ, atunci nădejdea omului nu este decât numai la Tine, Doamne, şi strigăm din răsputeri. Întoarcerea fiului pierdut e bucuria Tatălui Ceresc: „bucurie mare se face în cer când un păcătos se pocăieşte” (Lc. 15,7). Bucuria lui Dumnezeu e şi bucuria duhovnicului.
În orice casă este mâhnire şi întristare când un membru al familiei se află în suferinţă sau s-a abătut de la legea Domnului, s-a înstrăinat. Tata, mama şi fraţii se întristează. Când se întoarce fiul pierdut se remediază lucrurile, toţi se bucură. Se bucură de statornicie în credinţă, de refacerea comuniunii familiale. Exemplu concludent în acest sens fiind Macabei .
Prorocii şi drepţii au plâns, s-au mâhnit, s-au întristat pentru păcatele contemporanilor lor. Ilie prorocul s-a umplut de râvna, din mâhnire, din întristare, pentru cei care părăseau Legea lui Dumnezeu şi s-a angajat cu preţul vieţii sale la îndreptarea poporului păcătos, s-a bucurat de întoarcerea poporului. Ieremia prorocul a plâns pentru poporul său, pentru fărădelegile în care trăia, şi s-a bucurat de întoarcerea poporului său din robie. Duhovnicul s-a bucurat. Hristos a plâns cetatea Ierusalimului pentru decăderea poporului iudeu: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine. De câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, precum adună cloşca puii săi sub aripi, dar n-aţi voit” (Lc. 13,34; Mt. 23,37).
Domnul Iisus mustră, dar şi deplânge, se întristează de soarta poporului. Domnul se întristează, prorocul se întristează, duhovnicul se întristează. Domnul i-a dat speranţă omenirii şi, prin Învierea Sa, mântuirea a triumfat. Sfântul Apostol Pavel a plâns pentru poporul său până la a se blestema pe el pentru salvarea neamului din care îşi avea originea. S-a bucurat când a primit încredinţarea că şi poporul său se va întoarce la Hristos. Bucuria penitentului este însănătoşirea morală şi sufletească: „...mort a fost şi a înviat, pierdut şi înstrăinat şi s-a aflat” (Lc. 15,24).
Are bucuria că s-a întors la casa şi la familia sa, Biserica, unde are bucurie, pace şi sănătate. Cu toţi ai lui se bucură, reintră în viaţa normală şi îşi află odihna conştiinţei.
Sfântul Apostol Petru a plâns cu amar, pentru îndreptarea sa (Lc. 22,62), şi s-a bucurat pentru reintegrarea în apostolat, atunci când a răspuns la întreita întrebare a Mântuitorului, dacă-L iubeşte cu adevărat (In. 21,15-17).
Sfântul Efrem Sirul a întocmit plângeri pentru întoarcerea la pocăinţă a păcătoşilor. Duhovnicul plânge. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Mt. 5,4).
Duhovnicul care are simţămintele lui Hristos şi viaţa lui Hristos în viaţa lui, e plin de râvnă pentru a salva suflete, nu priveşte cu nepăsare salvarea celor care trăiesc în păcate. Râvna îl mână la angajare, la acţiune în misiunea de duhovnic, în care îşi capătă iscusinţă, experienţă de a salva suflete de la pieire. Dacă l-a întors de la păcate, se bucură căci a găsit „drahma cea pierdută”, împărtăşeşte şi altora bucuria lui. Dacă duhovnicul n-are întristare şi rugăciune pentru fiii duhovniceşti, nu suspină pentru fărădelegile în care zac păcătoşii înstrăinaţi de la Legea lui Dumnezeu, nu va avea succes, nici bucurie. Este dovada că nu trăieşte simţămintele lui Hristos. Duhovnicul se expune în misiunea lui de apostolat şi luptă până la sânge pentru îndreptarea celui care trăieşte în păcat. Exemple: Mântuitorul, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, drepţii şi cuvioşii. Ei suspină pentru cei care trăiesc în păcate, pentru cei de aproape şi pentru cei de departe, pentru ţară şi pentru lume.
Ce a făcut Domnul Iisus pentru îndreptarea omului? Ce au făcut Sfinţii Apostoli, ce face duhovnicul ?
Domnul nostru a venit ca să slujească şi să mântuiască pe omul păcătos. Slujirea Lui a fost în chip jertfelnic. „Şi S-a răstignit pentru noi şi pentru a noastră mântuire” rezumă crezul ortodox lucrarea mântuitoare a Domnului.
Duhovnicul, ca unul chemat, ales şi sfinţit să fie „martor” Domnului Iisus, îşi împlineşte prin slujirea semenilor săi însăşi menirea sa.
Duhovnicul foloseşte mijloace. Care sunt ?
Cheamă la pocăinţă prin predică, prin sfat, recomandă lectura religioasă pilduitoare, îndeamnă la părăsirea tovărăşiilor rele. Recomandă rugăciunea stăruitoare, însoţită de post şi de fapte bune, participarea la Sfânta Liturghie şi, în special, îndemnul de a se spovedi şi împărtăşi. Pilda vieţii duhovnicului trebuie să fie normativă pentru penitent.
Apostolii au mers pe aceeaşi cale a dăruirii în slujba salvării omului păcătos până la jertfă. Duhovnicul trebuie să se supună aceluiaşi model slujind omului cu dăruire până la jertfă, fiecare în felul chemării sale. Plin de râvnă, el se întristează de cel care părăseşte legea lui Dumnezeu, se nevoieşte şi se roagă pentru a-l ajuta pe penitent să se întoarcă din calea fărădelegii.
Pentru om, întorcerea la pocăinţă este totul, este preţul vieţii veşnice. Acest moment din viaţa lui provoacă o întreită bucurie, lui Dumnezeu, duhovnicului şi sieşi. Prorocii au plâns şi s-au bucurat. Domnul a plâns şi S-a bucurat pentru că păcătosul s-a însănătoşit: „...mort a fost şi a înviat, pierdut şi înstrăinat şi s-a aflat” (Lc. 15,24).
Frumuseţea cea dintâi a omului nu s-a şters din sufletul său, ci a devenit motiv de însufleţire la pocăinţă. Intrând în starea de pocăinţă, el este prins de suflarea Duhului Sfânt prin rugăciunea preotului duhovnic. Drumul său este altul, acela al nevoinţei de asemănare cu Dumnezeu. Aceasta este o întreagă lucrare din copilărie până la moarte. Aşadar, trezirea este sublimă, reverberează în veşnicie.

Pocăinţa salvează sufletul omului
Ca duhovnic, nu-ţi face probleme de conştiinţă când în anumite cazuri, la penitenţi, aplici canoane mai aspre pentru îndreptarea lor. Nu-ţi face probleme când ţi-ai făcut datoria, ia aminte că tu, ca duhovnic, l-ai ajutat dându-i un canon după pravila bisericească, iar Harul lui Dumnezeu va conlucra la îndeplinirea lui. În acest caz vei avea bucurie când vei vedea cum Harul lui Dumnezeu a lucrat. Dar să ai încredere că Dumnezeu lucrează, şi tu eşti împreună lucrător cu Dumnezeu. Bucuria duhovnicului e mare când penitentul îşi manifestă entuziasmul că s-a îndreptat de unele păcate mari. Deci împreună se bucură; şi Dumnezeu se bucură când un păcătos se întoarce la pocăinţă. „Bucurie mare se face în cer când un păcătos se întoarce la pocăinţă” (Lc. 15,7). Cine întoarce un păcătos la pocăinţă i se iartă şi lui mulţime de păcate (Iac. 5,20). Astfel bucuria lui Dumnezeu de întoarcere a păcătosului este şi bucuria duhovnicului, iar bucuria penitentului pentru salvarea sa este bucuria tuturor casnicilor lui Dumnezeu.
Bucuria penitentului prin botez este mărturisită şi de evreul Nicolae Steinhardt, care a trăit momente excepţionale, de fericire, când a cunoscut pe Hristos: „Iată eu am cunoscut pe Hristos prin Taina Sfântului Botez, ca Pavel pe drumul Damascului, căci altfel nu se poate explica starea de fericire pe care am trăit-o eu, imediat după săvârşirea botezului de către călugărul meu (Pr. Mina), decât că botezul este adevărat, că «Sfintele Taine sunt adevărate»” .
Duhovnicul se bucură şi când toţi duhovnicii, fraţii săi conslujitori, lucrează cu râvnă şi se pun în slujba salvării omului din mocirla păcatului, formând astfel un front comun în războiul nevăzut cu puterile întunericului. Bucuria lui este indescriptibilă că a adus pe păcătos la pocăinţă, l-a însănătoşit, l-a adus din calea cea rătăcită la Dumnezeu Mântuitorul său, l-a însănătoşit sufleteşte. Se bucură de starea lui permanent sănătoasă, că se pot bucura împreună în casa lui Dumnezeu, în ceata duhovnicească şi nu mai este în ceata celor osândiţi.
Omul din duhovnic are zbuciumul lui, grija şi nerăbdarea pentru fiecare oaie (om) rătăcită. Are nevoie de încurajare şi duhovnicul. Am încercat să le spun unora ca aceştia că, dacă ţin pravila, nu au de ce se teme. Pravila bisericească este lege de la Dumnezeu, poruncă a Lui, dată pentru îndreptare.
Păcatele fiecăruia îl aşează pe om într-o casetă a legii, pe care şi-a ales-o, ori s-a întâmplat să ajungă, dar Dumnezeu nu-l va lăsa. Va avea bucurie păcătosul. Va veni şi-i va spune duhovnicului bucuriile lui, sau preotul îi va studia comportamentul şi-şi va da, astfel, seama de cele trei bucurii. Dacă nu credem aşa, înseamnă că ne îndoim de puterea Sfintelor Taine. „Sfintele Taine sunt adevărate”, aceasta este mărturisirea făcută imediat, după Botez, a distinsului om de cultură Nicolae Steinhardt, de care am amintit.
Bucură-te că eşti duhovnic, ai cu adevărat calitatea de „pescar de oameni” l-ai prins pe om la pocăinţă, a ieşit din derivă. Va veni şi se va încărca de Duh Sfânt, va primi putere pentru drumul spre veşnicie. Se va convinge că prin propriile sale puteri nu se poate ajuta. Vei putea spune cuvintele lui Hristos Dumnezeu: „ Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” (In. 17,24), pentru că tu însuţi, duhovnice, vei fi cu Domnul. Finalitatea slujirii duhovnicului se „măsoară” prin râvna pentru suflete şi se „cântăreşte” prin numărul celor conduşi de acesta în Împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este rodul iubirii neprihănite faţă de copiii lui Dumnezeu, fraţii tăi.


Voi sunteţi curaţi, dar picioarele trebuie să vi le spălaţi
„Cel ce a făcut baie n-are trebuinţă decât picioarele să i se spele căci el este curat tot; şi voi sunteţi curaţi, însă nu toţi” (In. 13,10).Ceea ce fac eu tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta” (In. 13,7).
Duhovnicul, în scaunul mărturisirii, „spală” picioarele credincioşilor care vin pentru mărturisire. Dacă nu li se va „spăla” picioarele prin Taina Spovedaniei, nu pot fi sălaş Domnului, cum îi zice Mântuitorul Sfântului Petru: „...nu vei avea parte cu Mine” (In. 13,8), nu poţi fi primit în veşnicie la Cina Domnului.
Duhovnicul, cu duh de viaţă înnoitor, foloseşte metoda interogativă şi-i cheamă la mărturisire. Pentru început le adresează unele întrebări:
1. Dacă se află sub canon şi dacă l-a îndeplinit;
2. Ultima spovedanie - când a fost;
3. Dacă are carte de rugăciuni şi alte cărţi de literatură religioasă;
4. Dacă foloseşte zilnic cartea de rugăciuni;
5. Aspectele negative ale creştinului: dacă înjură, blestemă, drăcuieşte, batjocoreşte;
6. Dacă e în ceartă cu cineva din familie ori din societate; divorţul sau alte probleme de ordin material şi spiritual sau psihologic;
7. Te-ai împăcat? Nu. Mergi şi-ţi cere iertare!
Cine are astfel de păcate, de la 5 la 7 ani nu poate primi Sfânta Împărtăşanie. Are conştiinţa întinată şi gura murdară ? Acesta nu poate primi Sfânta Împărtăşanie fiindcă, spune Sfânta Scriptură: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El” (I In. 3,15);
8. Cel ce face vrajă, farmece, sau se duce la vrăjitoare pentru a face farmece pentru sine sau pentru alţii, cu bune intenţii pentru sine sau pentru ai casei; sau dacă face vrăji asupra altora în dorinţă de răzbunare; aceştia nu se primesc la Sfânta Împărtăşanie până când nu se îndreptează şi nu-şi fac canonul;
9. Cine invidiază, urăşte, duşmăneşte, vorbeşte de rău pe altul şi nu iartă pe cel ce i-a greşit;
10. Cel ce minte, jură strâmb public, în faţa instanţei, punând mâna pe Sfânta Cruce sau pe Sfânta Evanghelie; aceştia nu primesc Sfânta Împărtăşanie până ce nu se împacă cu cei cărora le-au produs vreun rău;
11. Cei mândri, zeflemiştii, care umilesc prin vorbe şi prin fapte pe aproapele; îi sfătuim să se îndrepteze şi să nu defaime pe cei mici, nici să se socoată mai mari decât alţii, căci în adevăr statura duhovnicească numai Dumnezeu o cunoaşte şi, aceasta, nu ţine de cea socială (Iac. 2,9);
12. Beţivii pătimaşi, fumătorii pătimaşi şi pe cei care consumă droguri, nu-i putem dezlega spre Sfânta Împărtăşanie până când nu se îndreptează;
13. Desfrânaţii, adulterii, homosexualii şi femeile cu practici împotriva firii nu pot fi primiţi la Sfânta Împărtăşanie până când nu se îndreptează făcându-şi canonul stabilit de duhovnic;
14. Avarii, lacomii după avere, asupritorii, zgârciţii, dacă vin la spovedanie, să fie sfătuiţi să facă fapte de milostenie şi să aibă mai multă grijă de suflet. Şi tot penitentul să fie îndemnat să aibă milă de sărac, orfan, văduvă, bătrâni, etc;
15. Avortul: unul sau mai multe avorturi făcute cu intenţie să nu se ostenească de a creşte copii, să nu fie primit la Sfânta Împărtăşanie până când nu se îndreaptă şi îşi face canonul. E iertat avortul produs accidental şi nu provocat intenţionat. Când medicul constată că mama nu va putea suporta sarcina şi îi va cauza moarte, o îmbărbătează pe mamă să aibă rugăciune şi credinţă în Dumnezeu şi va reuşi să aibă o naştere uşoară. Dumnezeu îţi va ajuta la intenţia bună, pentru că naşterea de fii este binecuvântare de la El. Îţi va ajuta cum ţi-a ajutat şi ţie şi mamei tale. Acum să ai încredere că Dumnezeu îi va da şi urmaşului tău viaţă, căci viaţa ta este şi viaţa pruncului şi toate sunt în mâna lui Dumnezeu.
Ce recomandă duhovnicul penitentului ?
Recomandă rugăciuni, post, mătănii, fapte de milostenie, îndreptare pentru a putea primi Sfânta Împărtăşanie, iar aceasta să-i fie lui spre luminarea minţii şi a conştiinţei, spre îndreptarea şi sfinţirea vieţii şi nu spre osândă.
Ca duhovnici nu trebuie să ignorăm postul. Postul este legat de teologia Crucii. Postul este mortificare, este crucificare, este egal cu omorârea omului celui vechi şi învierea la viaţă nouă în omul cel nou, înnoit în Hristos, îmbrăcat în Hristos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Gal. 3,27).
Să respecte posturile de miercuri şi vineri de peste tot anul şi cele mari: al Sfintelor Paşti, al Sfinţilor Apostoli, al Sfintei Marii, al Naşterii Domnului precum şi ajunurile diferitelor Sfinte Sărbători. Toate sunt pentru folosul sufletesc, mijloc de cultivare a voinţei de a te stăpâni de la multe rele. Postul este act de supunere şi smerenie faţă de Dumnezeu, totodată este act de pocăinţă (regi ai Vechiului Testament s-au pocăit în sac şi cenuşă, ca de pildă regele cetăţii Ninive ). Postul este act de umilinţă, căinţă din toată fiinţa ta. Cine posteşte devine virtuos, capătă bărbăţie, statornicie în deprinderi bune. Învinge ispitele: beţia, desfrâul, vorbirea în deşert, şi multe altele. Prin post şi rugăciune stăruitoare biruim puterea celui rău, devenim robi ascultării de Hristos, iar nu ai plăcerilor trupeşti.
Fiind mlădiţă din Hristos, prin botez, lăstarii care cresc din portaltoiul - omul cel vechi, trebuie mereu rupţi ca să nu mai crească. Aceasta este grija personală: de a opri pornirile rele, păcătoase, din omul cel vechi, iar aceasta se face prin post, rugăciune şi preocupare permanentă pentru grija de suflet.
Rugăciunea însoţită de post are putere asupra sufletului, deoarece veştejeşte în parte trupul cu dorinţele păcătoase şi dă vigoare sufletului, fortificându-l în faţa ispitelor. Prin aceasta învingem şi puterea vrăjmaşului diavol, smerindu-ne înaintea lui Dumnezeu prin renunţarea la anumite bucate în timpul postului, dovedind că trăim şi pentru suflet nu doar pentru poftele trupului, făcând conştienţi act de voinţă,.
Postul, alături de rugăciune, este şi jertfă bine plăcută lui Dumnezeu. Este egal cu act de smerenie, de supunere; pentru ca Domnul să împărăţească peste noi, trebuie să fim neprihăniţi şi fără patimi. De aceea Biserica recomandă postul premergător, înaintea primirii Sfintei Împărtăşanii.
Poruncă dumnezeiască este şi a cinsti ziua Domnului, a participa în Duminici şi sărbători la Sfânta Liturghie, când în adunări binecuvântăm pe Domnul, când în Biserică alcătuim ceată duhovnicească şi preamărim pe Dumnezeu ca îngerii în ceruri. Acolo rugăciunile noastre sunt însoţite de jertfa Mielului Care S-a jertfit pentru noi.
Ca duhovnici, nu faceţi spovedanie superficială. Faceţi spovedania în ajun de Duminică şi sărbătoare, la vecernie, când poţi să o faci pe îndelete . Penitentul este o mlădiţă a „viţei” pe care trebuie s-o cureţi, cu migală şi cu răbdare, de mlădiţele uscate şi de mlădiţele care cresc buiace şi n-aduc rod.
Duhovnicul ridică mlădiţa pe arac la verticală şi orizontală, o răstigneşte şi o leagă şi numai aşa va aduce rod, şi dacă o sapă la rădăcină îi stârpeşte bălăriile (păcatele) din jurul ei, iar ea va da roade însutit.
Când omul se află în păcate şi mai ales păcate mari şi multe, viciat, dovedeşte că este neputincios de a se îndrepta. De aceea e mare nevoie să fie ajutat. Duhovnicul e medicul care poate să-l ajute. Penitentul simte nevoia de a fi ajutat şi cere să fie ajutat. Duhovnicul întotdeauna poate să-1 ajute când acesta cere.
Ce se petrece în inima omului? Aceasta este problema Legii Noi. Ai urât pe om ? L-ai ucis. Dumnezeu vede că fratele viclenit de tine nu zace căzut într-o baltă de sânge, dar vede sângele tău înfierbântat. Ai o îndârjire interioară asupra lui şi tu crezi că nu ştie nimeni. Ai uitat sau nu ai vrut să ştii niciodată că ai în tine mai întâi chipul lui Dumnezeu şi tu îl umbreşti, îl întuneci prin conştiinţă întinată, gură murdară, farmece şi vrăji, invidie, vorbire de rău, mândrie, defăimare, patimi şi multe altele.
Nu poţi intra la Cina Domnului în straiele acestea. Ce să faci? Mergi la spovedanie, „pârăşte-te” la duhovnic şi Domnul va „arde” haina murdară a sufletului atunci când preotul rosteşte rugăciunile asupra ta. Îţi „spală picioarele” pentru a fi vrednic de Cina lui Dumnezeu. Fă-ţi canonul. Spune preotului duhovnic dacă l-ai făcut sau nu. Cultivă-ţi voinţa de a te stăpâni de la multe rele. Îmbracă-te în supunere, smerenie, umilinţă, căinţă. Roagă-te stăruitor. Rupe lăstarii port-altoiului (omului celui vechi) şi fă-ţi îmbrăcăminte ca să poţi intra în cămara Mântuitorului. Şi nu uita, tu, mlădiţă în Hristos, ai bălării care te umbresc şi acestea nu se pot stârpi de unul singur.
Să ai un duhovnic (preot căruia să-i spui păcatele tale). Caută-l. E preotul din parohia ta, este părintele din sat sau de la oraş. Dacă te sfieşti de el, deşi neîntemeiat, mergi la altul şi spune-i: „Părinte, eu sunt un om păcătos. Ce să fac?”. Este pasul cel mai mare pe care îl poţi face spre braţele deschise ale Domnului Iisus. Apoi învaţă să „speli” şi tu picioarele fraţilor tăi, să te smereşti adică, faţă de ei, fiindu-le exemplu de bună vieţuire creştină. Să îi îndemne purtarea ta curată, picioarele tale curate, efectele mărturisirii în vieţuirea ta, spre scunul duhovnicului, pentru ca, şi ei, să devină curaţi.


Nu amâna pocăinţa
„Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi nu lăsa din zi în zi” (Iis.Sir. 5,8).

Spune Sfânta Scriptură că: „Iisus a început a mustra cetăţile în care făcuse minunile Sale cele mai multe, că nu s-au pocăit” (Mt. 11,2). Despre alte cetăţi că s-ar fi pocăit „în sac şi cenuşă” (Mt. 11,21; 19,14). Domnul Iisus mustră, dar deplânge şi se întristează de soarta poporului. Domnul era trist, prorocul se întristează, duhovnicul se întristează.
Ştim că vieţuitoarele necuvântătoare îşi schimbă pielea, dar nu forţat, ci când năpârlesc, când le vine vremea adică. Prorocul spune: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (Eccl. 3,1), iar clipa aceasta ni se descoperă în, împrejurările vieţii noastre. Este acel moment când omul se simte copleşit de păcatele sale, este nemulţumit de propriul mod de viaţă, şi trăieşte în sufletul său nevoia de a se purifica. Domnul Iisus, Care ştie cugetul şi inima fiecărui păcătos, poate ierta mai lesne, deoarece cunoaşte pe fiecare şi ştie că pe unul îl va primi mai curând, pe altul mai târziu , aşa cum vedem că nu a respins nici chiar pe cel ce nu avea inima curată, zicându-i: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să-şi aplece capul” (Mt. 8,20), dar cu siguranţă că l-ar fi primit deplin (iertat) într-o zi, dacă s-ar fi căit de păcatul trădării.
Nu te lăsa de pe o zi pe alta, căci nimeni nu ştie ceasul morţii. În ce stare duhovnicească îl va găsi Dumnezeu pe om la sfârşitul său, la asta să te gândeşti. Ai să-mi spui: „Mai este timp”. Eu îţi zic: „Nu mai este”. Consideră că astăzi este ultima ta zi pe acest pământ: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre” (Evr. 4,7). Stăpânul plin de răbdare al timpului vieţuirii fiecăruia este Bunul Dumnezeu, El hotărăşte când te va chema la judecata Sa, tu nu poţi decât să te pregăteşti, prin harul Său, pentru aceasta. Primul pas este să-ţi aduci aminte de întâlnirea cu El şi cum vei fi aflat. Scoate păcatele din tine şi fă loc Mântuitorului, care nu va intra dacă n-ai făcut curat în suflet, pentru că sfinţenia Lui nu are nimic de-a face cu păcatul. Nu fi nici mândru, nici leneş, nici viclean. Dacă mai de demult ai hotărât că vrei să urmezi voia lui Dumnezeu şi te-ai curăţit de unele păcate, războieşte-te cu zgura care mai persistă.
Trăirea creştină dreptmăritoare este o luptă, deci te luptă. Sfântul Apostol Pavel o compară cu pregătirea unui atlet. Domnul îţi dă vârtute, îţi oferă armele şi, prin duhovnic, te învaţă strategia. Nu uita că este şi întreită bucurie, dar şi întreită întristare.
Este obligatoriu necesară pocăinţa, Sfânta Taină a Mărturisirii ?
Nu există nici o îndoială că da, este. Ea cercetează sufletul, mustră, îndreptează, sfinţeşte şi mântuieşte. Domnul Hristos te aşteaptă să fii cu El veşnic, dar nu după voia ta pervertită de păcat, ci după voia Lui. În orice împărăţie regulile sunt fixate de împărat şi supuşii le respectă, cu atât mai mult în Împărăţia lui Dumnezeu, care este un Dumnezeu al ordinii şi al rânduielii (I Cor. 14,33). Răspunde iubirii lui Dumnezeu cu ascultarea ta şi fericire şi pace vei afla.


Canonisirea după canoanele Bisericii Tradiţionale

Oferim, doar cu titlu orientativ , câteva canoane după Pidalion , aplicabile la diferite categorii de păcate. Câteva pentru că în timp păcatul a îmbrăcat noi haine ca urmare a slăbirii evlaviei. Acestea au drept scop orientarea duhovnicului şi posibilitatea de a vedea efectul lor în viaţa penitentului.
Din îndelungata-mi slujire ca duhovnic şi urmând îndrumările Molitvelnicului, am observat că primul aspect al vieţii omului, care trebuie cunoscut, este credinţa. Dacă însă penitentul mărturiseşte că nu crede în Dumnezeu, atunci este limpede că primul său păcat de care trebuie să se lepede, este necredinţa.
Necredinţa – are ca primă cauză lipsa de educaţie încă din copilărie, atât în familie cât şi în şcoală sau Biserică. I-a lipsit mâna călăuzitoare a unei bunici sau mame care să-l ducă la Biserică, care să-i poarte mâna spre însemnarea cu semnul sfintei cruci sau care să-l ridice în braţe pentru a săruta sfintele icoane. Omul acela nu „vede” pe Dumnezeu în împrejurările vieţii sale. Leacurile sunt: smerenia, rugăciunea, ascultarea de autoritatea învăţătorilor bisericeşti, citirea cărţilor sfinte .
Toate păcatele trebuie neapărat cunoscute de duhovnic pentru a putea recomanda cea mai adecvată şi folositoare soluţie duhovnicească, dar unele în mod cu totul deosebit, cum ar fi:
Avortul - denumit de Sfinţii Părinţi pruncucidere, este un păcat care se petrece în general implicând mai multe persoane. De aceea nu doar femeile sunt întrebate la spovedanie în legătură cu acest păcat ci şi bărbaţii, dacă nu au îndemnat, constrâns sau consimţit la efectuarea unui avort. Deasemenea părinţii unei familii, taţii sau mamele, medicii credincioşi, pentru a-şi preciza raportul faţă de un avort.
Mama, pentru uciderea pruncilor, vreme de zece ani, nu se împărtăşeşte (Conciliul Ancira 21 ). Timpurile moderne ne arată că avortul poate fi singular în multe cazuri, dar din nefericire se repetă chiar halucinant uneori. Sunt cazuri în care o femeie efectuează chiar 5-6 avorturi pe an. Avortul, mai ales cel repetat, trebuie tratat cu multă prudenţă din partea duhovnicului, ştiut fiind că „toţi greşim în multe feluri” , deci cazual şi personalizat. Repetarea avortului poate fi privită ca un eşec de îndreptare, atât al penitentului, cât şi al duhovnicului, care nu a găsit rezonanţa cerută, în sufletul credinciosului, sau mijloacele de sensibilizare în vederea renunţării la păcat. A fixa prin calcule numerice rigide perioada de oprire la împărtăşanie, ca de exemplu numărul anilor înmulţit cu numărul avorturilor, se poate dovedi o metodă extrem de periculoasă. De aceea duhovnicul, cu maximă responsabilitate şi în deplină colaborare cu penitentul, urmăreşte în primul rând renunţarea la păcat.
Înjurăturile de cele sfinte - sunt o hulă adusă lui Dumnezeu. Duhovnicul sfătuieşte penitentul să nu se împărtăşească un an sau mai mulţi dacă nu va părăsi păcatul .
Sodomia – păcatul sexual prin care cineva se împreunează împotriva firii, atrage afurisenia Bisericii şi pedeapsa judecăţilor lumeşti. Iar dacă penitentul a părăsit păcatul şi se căieşte sincer, Sfinţii Părinţi recomandă o reţinere de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă între 3 – 15 ani . Mult mi s-a umbrit bucuria când, deşi le-am scris personal conducătorilor de atunci ai ţării şi reprezentanţilor instituţiilor fundamentale ale statului român, au legiferat homosexualitatea ca pe un aspect normal al vieţii omului.
Curvia cu dobitoace sau zoofilia - se va canonisi ca şi preacurvia şi sodomia, 18 ani, ţinându-se seamă de pocăinţa fiecăruia, după cum glăsuieşte Sfântul Grigorie de Nisa . Unora ca aceştia, sodomiţi şi zoofili, duhovnicul le arată cu dragoste care este menirea omului pe pământ şi care este locul şi rolul lor în creaţie, iar dacă nu sunt căsătoriţi le recomandă căsătoria.
Adulterul (preacurvia) – păcat comis prin împreunare trupească firească, în afara legăturii binecuvântate de Dumnezeu, căsătoria, se canoniseşte 7 – 9 ani, dar diferenţiat după vârstă şi după stare . Un impediment în a conştientiza pe tineri de gravitatea convieţuirii înante de cununie îl constituie legiferarea căsătoriei de probă, sau concubinajul declarat la Starea Civilă, întrucât unii ca aceştia consideră legile civile mai presus de cele dumnezeieşti. De aceea duhovnicul le va cerceta mai întâi credinţa în Dumnezeu şi ataşamentul faţă de Biserică, arătându-le apoi în ce constă răul produs prin concubinajul premarital. Pentru cei căsătoriţi, canoanele Sfinţilor Părinţi, recomandă dublarea numărului de ani în care se vor reţine de la Sfânta Împărtăşanie, respectiv 18 ani. Se reduce la 3 ani, dacă va ţine ajunare până la ora 3 spre seară, cu mâncare de post şi 250 de mătănii zilnic .
Malahia – producerea proprie a plăcerii sexuale (masturbarea), 40 de zile şi 100 de mătănii, post şi ajunare. Se recomandă penitentului să participe la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători, i se vorbeşte despre importanţa acestora. Repausul duminical trebuie ţinut ca poruncă dumnezeiască.
Sperjurul – mărturia mincinoasă, jurământul strâmb, păcat care, de obicei, implică înrăutăţirea relaţiilor cu cei din jur dar şi legătura cu Dumnezeu. Jurământul strâmb a fost oprit atât prin Decalog, în porunca a IX-a (Ieş. 20,16), întrucât la bază, sperjurul, este o minciună, dar şi de către Mântuitorul (Mt. 5,33), pentru că jurământul devine o garanţie care afectează viaţa omului. Mai ales în zilele noastre, când prin revenirea la practica jurământului în instanţele de judecată, unii dintre creştini jură cu mâna pe Sfânta Scriptură să mărturisească adevărul, jurământul devine garanţie a mărturiei, probă acceptată în stabilirea dreptăţii. „Să se afurisească cel care a jurat strâmb”, spune vechea pravilă . O mărturie mincinoasă, pedepsită şi de legea profană, poate schimba viaţa unui om. Unui astfel de creştin îi prezint starea de egalitate a oamenilor în faţa lui Dumnezeu şi îi propun o penitenţă, dar încerc împreună cu el să găsim şi o modalitate de a repara răul produs. Conform canoanelor îşi atrage afurisenia, dar nu fără posibilitatea de a reveni, prin pocăinţă la o stare acceptată de Dumnezeu.
Fără a-i stabili un timp, îl îndemn ca până la următoarea Spovedanie să îndeplinească următorul canon: să nu mai mintă deloc, pe nimeni, în nici o împrejurare, să participe la Sfânta Liturghie în toate zilele de sărbătoare, să ţină posturile rânduite de Biserică şi să se roage în fiecare zi de iertarea lui Dumnezeu. Când pocăinţa este vizibilă, prin îndeplinirea canonului, ne rugăm împreună lui Dumnezeu de iertare citindu-i rugăciunile specifice din Molitvelnic, pentru ca starea lui să rămână una de permanentă încredere în dragostea iertătoare a lui Dumnezeu, avertizându-l să nu mai revină niciodată la acest păcat pierzător de suflet.
Beţia pătimaşă – alcoolismul, tulburător al minţii şi simţurilor. Un viciu pe care medicina alopată îl tratează ca pe o boală psihică, tratabilă medicamentos, dar numai printr-o bună cooperare a pacientului cu medicul. Biserica opreşte de la Sfânta Împărtăşanie, pe beţiv, 200 de zile şi îi cere să facă pe zi câte 60 de mătănii .
Rareori un astfel de împătimit îşi recunoaşte propria stare. De obicei un membru al familiei sale cere ajutorul Bisericii pentru a-l recupera. Unui astfel de penitent care, prin patima sa, devine egoist şi rupt de realitate, îi vorbesc despre familia lui, despre numele său în societate şi despre starea sa dinainte. Când ajunge să întrebe cum poate scăpa, îi sugerez să renunţe la alcool ca un experiment temporar. Împreună stabilim un timp, de regulă unul dintre posturile de peste an, la capătul căruia trebuie să vină iar la duhovnic. În vremea renunţării sale la alcool, el trebuie să postească după rânduială, să bea câte puţină agheasmă în fiecare dimineaţă şi să meargă la dumnezeieştile slujbe în sărbători. Când şi-a împlinit vremea aleasă de el, urmează a se spovedi, moment în care împreună enumerăm avantajele sufleteşti şi trupeşti obţinute, în colaborarea sa cu harul dumnezeiesc.
Hoţia – însuşirea unui bun fără ştirea sau acordul proprietarului, indiferent de locul în care se află, este un păcat destul de frecvent în zilele noastre. Păcat interzis în mod expres de Cele Zece Porunci (Ieş. 20,15), dar şi de Noul Testament (Ef. 4,28), pentru că făptuitorul se aşează pe sine într-o stare alta decât cea rânduită de Dumnezeu şi provoacă amărăciune nefolositoare semenului său. În faţa unui asemenea păcat, mărturisit, pledez pentru restituirea pe diferite căi a bunului însuşit, până acolo că mă angajez să îl înmânez personal proprietarului, bunul sau contravaloarea lui. Penitentului îi expun o situaţie inversată, în care el este păgubaşul, pentru a-l sensibiliza odată cu nădejdea iertării. „Hoţul, de se va pocăi de bunăvoie şi se va osândi cu părere de rău, se va opri numai un an de la împărtăşirea celor sfinte” glăsuieşte un vechi canon al Sfântului Vasile cel Mare . Desigur, ca în orice caz de păcătuire, se ţine cont şi de situaţia în care a fost înfăptuit păcatul, de starea penitentului şi de valoarea materială a bunului furat . O situaţie aparte o reprezenta furtul în perioada ateistă, fără însă a scădea gravitatea păcatului. Şi aici aş spune că năravul hoţiei este, în zilele noastre, întâlnit aproape la toate categoriile de credincioşi, nu la toţi, bineînţeles: copiii fraudează examene, adulţii îşi însuşesc bunurile altora şi multe altele. O explicaţie plauzibilă, cred eu, a acestui adevărat flagel al societăţii româneşti derivă din înţelegerea unor manifestări din vremuri, sperăm apuse, când ateismul comunist instiga şi încuraja atitudini necinstite. Dispariţia proprietăţii individuale a dus la apariţia unui nou fenomen: furtul de la stat sau din „avutul obştesc”, cum era denumit. Chiar dacă nu toate asemenea fapte erau cunoscute de autorităţile comuniste, totuşi erau ştiute în familiile creştinilor. Victimele inocente ale hoţiei părinţilor erau copiii, astăzi oameni maturi, care pe atunci percepeau hoţia ca pe ceva permis şi necesar. Penitenţilor, conştienţi de păcatul lor , le recomand cât mai multe fapte ale milosteniei trupeşti faţă de semenii lor defavorizaţi şi participarea permanentă la Sfânta Liturghie în toate sărbătorile, considerând că un astfel de creştin nu va mai îndrăzni să fure atâta vreme cât înţelege că este un membru activ al Bisericii.
Vrăjitoria – mantica de orice fel, fie că este vorba de ghicit sub diferite forme, fie că este vorba de practici menite să influenţeze viaţa omului. Sfintele canoane opresc de la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului vreme îndelungată pe cei ce le practică şi pe cei care au apelat la ele . Aici aş arăta că vrăjitorii cu greu renunţă la obiceiul lor şi, în special descântătorii, care se consideră slujitori ai binelui, lucrători prin ajutorul lui Dumnezeu. O astfel de situaţie am întâmpinat în vremea în care am slujit ca paroh, undeva în Ardeal . Femeia care practica vrăjitoria a venit iniţial la Spovedanie şi chiar s-a împărtăşit, fără a spune păcatul. Cu vremea am aflat şi am îndemnat-o spre renunţare dar ea nu a vrut sub nici o formă să renunţe, pretindea însă ca în continuare să se bucure de Taina Sfintei Împărtăşanii, considerându-se justificată de vreme ce urmărea binele oamenilor. Bineînţeles că am oprit-o de la a se împărtăşi, iar faptul pozitiv din această întâmplare a fost că am sensibilizat familia ei spre cele sfinte astfel încât, după decesul vrăjitoarei, au devenit nişte credincioşi foarte apropiaţi Bisericii.
O practică frecvent întâlnită astăzi este desfacerea căsătoriei din diferite motive, aspect pe care, în toată slujirea mea duhovnicească, l-am găsit amplificat, mai ales în ultimele două decenii. Acestor penitenţi întotdeauna le arăt că familia este însuşi rostul deplin al omului pe acest pământ, iar divorţul este o abatere de la rânduielile dumnezeieşti: „Cel ce îşi lasă (prin divorţ neîngăduit) soţia sa legitimă şi ia pe alta, trebuie să fie pedepsit canonisit ca un preacurvar după porunca Domnului (Matei 19,9)...” .
Canoanele Bisericii fac parte din Sfânta Tradiţie, rămân mereu lege normativă, călăuză pentru preotul duhovnic. Pidalionul nu este un „cod penal” bisericesc, ci este un ghid al duhovnicului, care să îl ajute pe acesta în tratarea bolilor sufleteşti, de aşa manieră încât să nu fie tentat a aplica propriile norme. Pe de altă parte duhovnicul, folosindu-se de acest ghid, nu va avea probleme de conştiinţă. A-l opri pe penitent de la Sfânta Împărtăşanie înseamnă de fapt a-l deprinde cu viaţa de pocăinţă, cu rugăciunea, postul, înfrânarea de la beţii, desfrâu, participarea la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători. Acestea înseamnă, toate, intrarea în viaţa creştinească normală, în ortopraxie.
Uşurinţa cu care e primit la Sfânta Împărtăşanie, deopotrivă şi cel ce nu este încă vrednic, egal cu cel care s-a nevoit spre vrednicie, acest mod de tratament, duce la a încuraja păcatul, la crearea de confuzie printre enoriaşi. Pe când aplicarea riguroasă, cu dragoste şi din dragoste, a canoanelor este mijloc de educare, de a se opri de la păcate mari, că acestea îl îndepărtează de la Cina Domnului pentru mai mult timp. Dacă n-ar fi această oprelişte şi categorisire gradată a păcatelor, după gravitatea lor, ar însemna că cel cu păcate mici şi cel cu păcate mari sunt trataţi la fel. Numai se spovedeşte şi gata, poate fi primit la Sfânta Împărtăşanie. Aşadar aici este centrul de gravitate al problemei. De aceea să-i conştientizăm pe credincioşi că mântuirea se realizează mergând pe calea cea îngustă şi se intră pe uşa cea strâmtă. Aceasta trebuie mereu explicat penitentului. Prin toate acestea va da dovada, în adevăr, că s-a îndreptat, s-a curăţit. Mântuirea se obţine numai pe calea Crucii, pe calea cea îngustă. Cât a stat în păcate fără frica de Dumnezeu şi ruşine de oameni, acum, oprit de la Sfânta Împărtăşanie, stă ca cel ce se smereşte şi îşi recunoaşte starea de păcătoşenie, cere mila Domnului pentru a fi ajutat să se îndrepteze, lucru principal, care este de dorit.
Dacă nu vrei tu să mergi pe calea Crucii, te îndărătniceşti, îţi orânduieşte Dumnezeu cum ştie El şi până la urmă tot pe calea îngustă şi pe uşa strâmtă trebuie să mergi ca să-ţi găseşti salvarea.
Un exemplu este bărbatul care-şi persecuta soţia pentru că făcea milostenie. Bărbatul este lăsat în păcatele lui. Într-o tovărăşie rea, la beţie, un prieten, cu care ajunge la ceartă, îl provoacă la scandal şi acesta îl loveşte cu un corp de fier în cap. Ajunge la justiţie, unde este condamnat să plătească despăgubire 30 de milioane de lei. Aşa l-a pedepsit Dumnezeu, pe cel care se opunea faptelor de milă, l-a lăsat în voia pornirilor lui. Acum plăteşte înzecit şi însutit.
Clerici fiind şi privind la starea noastră păcătoasă şi a celor mulţi păcătoşi din rândul enoriaşilor, ce vom zice? Doamne, păcătoşi suntem toţi, slugi netrebnice suntem! Doamne, Tu ai venit să ne mântuieşti pe noi cei păcătoşi, „dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tm. 1,15). Dar efortul nostru să fie acela al întristării pentru păcatele tuturor.
Ca duhovnic, să nu spui niciodată că de vei aplica spre îndreptare canoanele Sfintei Tradiţii penitentului, îl vei descuraja şi se va îndepărta de Biserică. Nici să nu spui aşa, nici să nu crezi aşa, ci fă-ţi datoria ca duhovnic şi tocmai pentru această datorie pe care ţi-o faci va lucra Harul Lui Dumnezeu şi-l va aduce la pocăinţă.
Ca duhovnic, fii înţelept ca să aplici canoanele, nu cu o milă nepotrivită, dar nici cu asprime nepotrivită, întrucât prin Taina Mărturisirii, nu urmărim decât îndreptarea. Iar îndreptarea penitentului (care este o individualitate) se face prin tratament diferit de la om la om şi de la caz la caz, cu înţelepciune.
Cel ce naşte fii duhovniceşti trebuie să-i şi crească, folosind pedagogia în spirit înnoitor, care dă rezultate. Aplicarea canoanelor se face stăpânind nişte metode cu scop de îndreptare, aceasta este latura pedagogică a slujirii duhovnicului. Trebuie să-l conştientizezi pe penitent de gravitatea păcatului în care se află şi, după gravitatea păcatului, este oprit de a intra în rândul celor care au comuniune cu Hristos prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Aşa se va face bucurie în cer pentru întoarcerea omului prin pocăinţă; vei avea şi bucuria ta de duhovnic şi va fi şi bucuria păcătosului care-şi va recăpăta pacea în sine, pacea cu aproapele său, în casa lui Dumnezeu. Fiind împăcat cu Dumnezeu, va fi integrat în dragostea Lui. Preotul paroh duhovnic să-şi cunoască enoriaşii şi să se ocupe de cei mai puţin favorizaţi; să le vină în ajutor prin organizarea de ajutor social pe plan local. Să organizeze consiliul şi comitetul parohial pentru colectă din parohie: bunuri pentru ajutorarea bătrânilor singuratici, a văduvelor, a orfanilor, a copiilor abandonaţi, etc. Acestea să aibă caracter permanent sau măcar în preajma Sfintelor Sărbători. Mila faţă de suflet îmbinată cu mila faţă de nevoile materiale arată credinciosului dragostea Bisericii revărsată prin mâinile duhovnicului.
Prin Botez şi Sfânta Mirungere ne-am curăţit de păcatul strămoşesc, dar prin faptele vieţii noastre încă păcătuim, ne întinăm sufleteşte, de aceea trebuie să ne „spălăm” permanent prin cercetare interioară care ne îndeamnă la spovedanie, „spălare”, finalizată prin primirea Tainei euharistice. Domnul Iisus spală picioarele Apostolior spunându-le: „voi toţi sunteţi curaţi, dar picioarelor trebuie să vi le spălaţi”, picioarele sunt simbolul faptelor omeneşti, de aceea cheamă pe ucenicii Săi.
Duhovnicul, ca „martor” al Domnului, cheamă pe credincioşi, care sunt fiii lui duhovniceşti, să le „spele picioarele” prin Taina Spovedaniei.
Observi? Domnul vrea Să-L recunoaştem în toate ca pe Bunul Învăţător. Ne oferă şi metode de îndreptare dimpreună cu mijloacele. Pravila Bisericească, nu este numai un simplu cod moral, al unei societăţi religioase în mersul ei, ci cuprinde norme insuflate de puterea Harului, sunt parte din Sfânta Tradiţie.
Te împaci cu Dumnezeu. Ne-am curăţit prin Botez şi Sfânta Împărtăşanie, dar încă păcătuim. Vezi-ţi mereu lăuntrul tău, ridică-te şi te spovedeşte. Ai stat destul în păcate, fără frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni. Acum eşti oprit de la Sfânta Împărtăşanie. Recunoaşte starea păcătoasă şi cere mila Domnului ca să te ajute la îndreptare căci singur nu poţi. Adică smereşte-te, recunoaşte că umblarea ta nu este întotdeauna după voia Domnului. Oprirea de la Sfânta Împărtăşanie nu este nici pedeapsă, nici plată pentru păcate, ci este avertismentul că te-ai îndepărtat de la calea Domnului. Este recunoaşterea ta că eşti păcătos şi nevrednic a fi sălaş Mântuitorului, este rostirea ta împreună cu prorocul: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate...” (Is. 6,5).
De la duhovnic să nu aştepţi milă nepotrivită, nici asprime nepotrivită. Pocăinţa ne învaţă cum să nu ne vindem libertatea pe libertinaj.


Providenţa Divină

Am întâlnit în slujirea mea duhovnicească mulţi penitenţi care încercau o explicaţie raţională a împrejurărilor vieţii, nu în acord cu spiritul revelaţiei dumnezeieşti, ci după felul de judecată al oamenilor. Am întâlnit, deasemenea, credincioşi care se îndoiau de bunătatea lui Dumnezeu în faţa unor orori ale vieţii. Alţii doreau să fie implicaţi în minuni pentru a experia pronia divină. Întotdeauna am încercat să le răspund, prin harul dumnezeiesc, că Dumnezeu este total diferit, deşi nu distant, de lume. „Căile Mele nu sunt ca şi căile voastre”. Pe cât e de departe cerul de pământ, aşa sunt departe căile lui Dumnezeu de căile noastre.
Omul îndoielnic, necunoscând judecăţile lui Dumnezeu, în nepriceperea lui zice că Dumnezeu nu e prezent în viaţa lumii. Astfel cugeta şi un om al lui Dumnezeu retras în singurătate, în viaţă şi nevoinţă pustnicească ce cugeta adânc în legea Domnului şi voia să cunoască adâncul tainelor dumnezeieşti. Şi îşi punea întrebarea dacă ştie Dumnezeu de toate cele ce se întâmplă în viaţa oamenilor. Frământat de nedumerire, în îngândurările lui, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere aceste taine dumnezeieşti în care el vedea un contrast. Dumnezeu, Care iubeşte pe cei drepţi şi miluieşte pe cei păcătoşi, îi ascultă rugăciunea şi îi trimite pe un înger ca să-i răspundă la întrebările ce-l frământau. Îngerul se prezintă la acest pustnic şi-i spune: „Dumnezeu a ascultat rugăciunea ta şi m-a trimis ca să-ţi fac cunoscute unele taine din judecăţile Lui între oameni. Iată eu voi fi cu tine mai mult timp şi vom călători în lumea mare. Vom întâlni în voiajul nostru diferite cazuri care-ţi vor trezi şi mai mult nedumerirea. Să nu-mi ceri însă ca să-ţi răspund imediat nedumeririlor tale. Răspunsul îl vei primi după ce vom termina călătoria”. Şi au plecat în lume. Călătorind ajunseră la marginea unei păduri unde era o cişmea cu apă răcoritoare, loc de popas multor călători. Îngerul îl informează pe însoţitorul său că va urma un moment deosebit, că se va petrece ceva, de aceea îl previne să fie atent şi, ca să observe mai bine toate, să stea adăpostit în pădure. Îndată apăru un călăreţ care se opri la izvor, adapă calul, şi se retrase la umbra unui arbore, apoi scoase merindele din desagă şi se aşeză pe iarbă să mănânce ceva. După ce mânca şi lua şi o gură de apă spre răcorire, îşi adună cele ce avea ca merinde, încalecă şi plecă. Nu prea mult s-a depărtat. Şi-a adus aminte că a avut şi o pungă cu bani. O căută, dar îşi dădu seama că n-o mai are. Crezu că a rămas jos unde poposise. S-a întors hotărât că acolo este. La întoarcere, pe cale, nu întâlni pe nimeni. La izvor găsi pe un cetăţean. Călăreţul căută mai întâi punga, dar nu o găsi, apoi îl întrebă de aceasta pe călătorul găsit la izvor. Omul, cu adevărat, îi spuse că n-a găsit-o. Călăreţul crede că numai omul respectiv a găsit-o, dar tăgăduieşte. Fără a se socoti prea mult îl ucide, îl controlează, dar nu găseşte punga cu bani şi se convinge că nu acesta era vinovatul. Îşi caută de drum mai departe, mustrat în conştiinţa sa că a făcut crimă. Îngerul şi însoţitorul lui au văzut toate acestea.
Plecară mai departe şi, într-un sat, au găzduit la o familie de buni creştini. Au fost omeniţi cu toată bunătatea. Spre ziuă, plecară cu graba, căci îngerul însoţitor înjunghie unicul prunc al gazdei, omorându-l. Călătorind mai departe, îşi găsiră loc, spre seară, la alţi buni creştini. Şi aceştia s-au bucurat de oamenii străini poposiţi la casa lor. La plecare, îngerul observă în casa gazdei un taler de aur, şi-1 însuşi, plecând mai departe cu grabă. Trecând pe lângă un lac, aruncă talerul de aur furat în apă şi-şi continuă drumul. Ajung într-o localitate unde văzură o casă în ruină, în faţa căreia îngerul s-a oprit şi-i mai întări zidul, în stare de surpare, ca să reziste.
Nerăbdător, omul lui Dumnezeu era foarte nedumerit de toate cele văzute. Se întreba dacă acesta poate fi un înger al Domnului sau este îngerul Satanei. Faptele lui nu păreau a fi fapte de slujitor al lui Dumnezeu. Se adresă îngerului, destăinuindu-i nedumerirea.
„Vai, ce mă fac? M-am înşelat să plec la drum cu un înger care săvârşeşte fapte criminale”. Îngerul i-a răspuns: „Fii liniştit. Dumnezeu nu este autorul răului. Nici eu nu sunt slujitor al răului, căci sunt îngerul lui Dumnezeu. Oamenii sunt păcătoşi, ei săvârşesc crime, jafuri, nedreptăţi şi nu ştiu totdeauna unde au greşit şi cum să se îndrepteze ca să-şi ispăşească greşelile pe care le fac. Dar Dumnezeu, atotştiutor şi atotputernic, intervine în viaţa oamenilor în chip tainic şi restabileşte dreptatea pentru oamenii cei slabi, căci Dumnezeu e dreptate şi judecăţile Lui sunt drepte. Dreptatea Lui rămâne în veac, ceea ce e cu neputinţă la oameni. Oamenii strică Legea Lui Dumnezeu, iar Dumnezeu o reface, însă tot prin oameni şi pentru oameni. Îţi voi explica înţelesul tuturor întâmplărilor la care ai fost martor, deşi ele sunt aparent contradictorii.
În primul caz, călăreţul care a făcut popas la izvor, a făcut crimă. S-a răzbunat pe nedrept, nu victima găsise banii. Punga a fost găsită de altcineva care a avut drum pe altă cale. Unul a făcut fapta de îndosire a bunurilor, iar altul e năpăstuit. Aici e judecata tainică a lui Dumnezeu. Victima săvârşise în viaţa lui crimă şi Dumnezeu a îngăduit răzbunarea, să fie şi el omorât pe nedrept. Fapta a fost şi o întoarcere la pocăinţă a călăreţului, căci era bogat şi, ca orice om bogat, era zgârcit şi desfrânat. Acum începe să se căiască pentru crima pe nedrept pe care a făcut-o. L-a lăsat Dumnezeu să cadă într-un păcat mare ca să-l aducă la pocăinţă: trezire multă, mustrare de conştiinţă, încât toată viaţa şi-o va petrece într-o mănăstire ca monah. Cel care găsise punga, a apucat în altă direcţie, n-a mai fost de găsit. Acela era un om sărac, cu mulţi copii, dar un bun creştin, cu frică de Dumnezeu şi cinstit, cu încredere în mila lui Dumnezeu, când nu-1 ajutau puterile. Iată că Dumnezeu i-a rânduit să găsească punga cu galbeni şi să-i folosească pentru întreţinerea familiei sale.
Ai văzut apoi un alt caz. Familia care ne-a găzduit avea un singur copil. S-au rugat Lui Dumnezeu să le dea urmaş, ruga le-a fost ascultată şi acum se bucurau de un copil. Dar Dumnezeu a îngăduit ca acela sa moară din copilărie chiar. Ştia că ajungând mare va face multe rele altora şi îşi va pierde sufletul său. Pentru viaţa neprihănită a părinţilor săi, îl luă către veşnicie, încă din pruncie, când sufletul lui era curat, ca să nu se osândească în iad, deşi părinţii s-au întristat în viaţa lor de pământeni pentru că era singurul lor urmaş.
Apoi ne-a găzduit o altă familie creştină şi temătoare de Dumnezeu, dar obiectul de aur din casa lor era de furat. Ca să-l ferească pe om de vina păcatului, obiectul s-a făcut dispărut, ca să ridice blestemul care era asupra casei lui, căci cine are obiect de furat în casa lui, casa aceea are blestem şi nu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Obiectul a fost aruncat în apă, va orândui Dumnezeu să fie găsit de cel pe care Dumnezeu îl iubeşte, spre ajutorul societăţii: o biserică, o şcoală, un spital, săraci, etc. În ultimul caz, ai asistat privind o casă în ruină. 0 parte a zidului apucă să mai fie întărită. Explicaţia? În zidul care se surpa se afla o comoară pe care o ascunsese fostul proprietar, şi care se petrecuse din viaţă. Interesul era ca avuţia să nu fie descoperită curând pentru a fi găsită de o persoană care nu e matură sau poate nici nu s-a născut. Dumnezeu rânduieşte o binefacere pentru cel care L-a iubit şi merită să fie ajutat la vreme cu lipsuri - şi care se încrede în mila lui Dumnezeu.
Prin urmare, mergi în pace, caută-ţi de linişte şi slujeşte lui Dumnezeu în viaţa de evlavie, plăcută Lui, şi vesteşte şi altora milele şi judecăţile drepte ale Domnului.
Dumnezeu e prezent în viaţa oamenilor, aducând îndreptare prin judecăţi tainice. Pedepseşte păcatul, răsplăteşte binele, cum nici nu-şi închipuie oamenii.
„Dumnezeule al milei şi al îndurărilor, Te rugăm fierbinte, din adâncul sufletului ca să ne faci pe noi, cu judecăţile care ştii, fără de împiedicare a trece calea aceasta întunecoasă a vieţii pământeşti şi a ajunge la cămara cea dumnezeiască a Ta, pe care ai făgăduit a o pregăti tuturor celor ce cred în numele Tău, şi urmează dumnezeieştile Tale învăţături” .
Prin judecăţi tainice aduce Dumnezeu îndreptarea în viaţa oamenilor. Pedepseşte păcatul şi răsplăteşte binele nu după judecăţile noastre omeneşti. Nu mergem noi pe calea cea bună? Ne îndrumă El, pentru că ne iubeşte. Aceasta este Bucuria Bisericii: îmbrăţişează lumea păcătoasă, transformând-o în popor slujitor pe căile Lui.

Şi Sfinţii sunt cu noi

Sfinţii duhovnici se bucură, în ceruri, de marea iubire a lui Dumnezeu faţă de om, fiind în continuare, aşa cum în viaţa pământească au fost, rugători pentru omenire. Încrederea noastră în ajutorul pe care rugăciunile sfinţilor ni-l oferă nu este doar o închipuire, ci ea se bazează atât pe revelaţia dumnezeiască, dar şi pe întâmplările minunate care, prin mijlocirea sfinţilor ni se descoperă.
La data de 5-6 octombrie 2003, sunt prăznuiţi la Mânăstirea Brazi - Panciu şi la Mânăstirea Poiana Mărului, Sfântul Ierarh mucenic Teodosie şi a Sfântul Cuvios Vasile. Nu a trecut mult de la canonizarea Sfântului Cuvios Vasile (6 oct. 2003). Am fost invitat şi eu de familiile unor creştini la sărbătoarea respectivă, dar, chemat de alte binecuvântate slujiri, nu m-am dus, însă a venit sfântul la mine.
Era în ajunul sărbătorii de Sfântul Andrei, noaptea, după ce îmi făcusem rugăciunea miezonopticii şi utrenia, când mă aflam treaz la programul meu obişnuit de rugăciune isihastă. A apărut chipul Sf. Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, recent canonizat. Era în uniformă de monah, avea camilavca pe cap, îmbrăcat cu veşminte preoţeşti de culoare stacojiu-închis. Apariţia lui a fost de foarte scurtă durată, iar vorbele pe care le-a zis în prezenţa şi auzul meu au fost foarte scurte şi anume: „Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm” atât a fost cuvântul său către mine.
Ce am înţeles din această vedenie ? Că Sfântul duhovnic, după ce a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi i s-a întocmit un ritual de prăznuire cu slujbă în ziua serbării, este chemat prin rugăciuni să ne ajute cu rugăciunile sale şi iată EI se face prezent, iar mie mi s-a descoperit în mod deosebit, pe când aveam o preocupare mai intensă cu propagarea rugăciunii inimii pentru toţi, prin răspândirea unei cărţi în ţară, în special în toate mânăstirile. Când mi s-a arătat, eram la exerciţiul practic de rugăciune a inimii. „El a fost un trăitor practic al isihasmului şi un propagator al acestuia prin scrierile, culegerile şi traducerile din Sfinţii Părinţi punând accentul pe scrierile Sfinţilor Părinţi şi pe rugăciunea lui Iisus. Prin experienţa vieţii, era un practicant al isihasmului. Cuviosul Vasile învăţa că rugăciunea lui Iisus este absolut necesară oricărui doritor de viaţă creştinească aleasă, pentru că prin această rugăciune se poate câştiga lucrarea minţii şi a inimii curăţită de zgura păcatului, de care depinde progresul duhovnicesc. Astfel, Cuviosul Vasile, a ştiut să trezească interesul spiritual al călugărilor contemporani cu el, prin accentul pus pe scrierile Sfinţilor Părinţi şi pe rugăciunea lui Iisus. În această calitate a continuat să-i primească şi pe mireni, care veneau după îndrumare şi mângâiere” .
Iată că duhovnicii cu viaţă îmbunătăţită vin şi după trecerea la cele veşnice; vin în viaţa noastră să ne cerceteze şi să ne dea îndemnul ca şi noi să ne rugăm cum s-au rugat ei şi ne-a spus asta prin cuvintele amintite mai sus: „Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm”.
Înţelegem de la Sfântul Cuvios Vasile să ne rugăm cu rugăciunea inimii către Domnul Iisus, cum se ruga el. Prin urmare, bucuria duhovnicului rămâne şi după trecerea la cele veşnice. Sfinţii se bucură în ceruri când duhovnicii lucrează cu multă râvnă în salvarea sufletelor, folosind mijloacele înţelepte de înnoire sufletească. Prin exemplul Sfântului Cuvios Vasile, în cazul acesta, avem încredinţarea că sfinţii sunt alături de noi, în Biserica luptătoare, iar încredinţarea ne-a dat-o Dumnezeu.
Mare mi-a fost bucuria că Sfântul Cuvios Vasile vine să ne spună ca şi noi să reluăm „iară şi iară” rugăciunea lui Iisus, ca şi în vremea Sfinţiei Sale, de care se bucură.
„Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm”.
Bucuria duhovnicului este şi după trecerea la cele veşnice. Sfinţii sunt alături de noi, în Biserica luptătoare. Ne şi încredinţeză de aceasta. Lupta lor este până la sfârşit. Noi le încredinţăm rugăciunile noastre. Ne apropiem de ei şi este de dorit să ne statornicim în preajma lor.
Prezenţa lor în viaţa noastră este mântuitoare. Fac simţite iubirea şi glasul lui Dumnezeu.




Necredinciosul nepocăit
„Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu”
(Ps. 13,1; 52,1)

În cele ce urmează vom arăta despre o situaţie, din păcate, des întâlnită, necredinciosul nepocăit. Este vorba despre omul care n-a dat importanţă cuvântului lui Dumnezeu, deşi a trăit între creştini, în lumea creştină. Cândva a fost şi el botezat, a avut cunoştinţă de ceea ce fac creştinii, va fi auzit şi el de cuvintele Sfintei Evanghelii, de învăţăturile Bisericii creştine, dar, din toate acestea, n-a pus nimic la inimă. A fost inima lui bătătorită, împietrită şi cuvântul Domnului n-a fost decât asemenea seminţei căzute pe cale, pe care au mâncat-o păsările cerului (Lc. 8,4-15).
Şi iată ce a spus necredinciosul în inima sa. Aici e viaţa. Aici e totul. Mănâncă, bea, veseleşte-te, că atât e al tău. Nu este suflet. Nu este nemurire. Având o stare materială bună, moştenită, şi-a petrecut prima parte a vieţii în plăceri, petreceri şi desfătări de tot felul; în beţii, desfrâu, în mare lux. Dar iată că tocmai acest abuz în petreceri, mâncări, băuturi şi viaţă în desfrâu, i-au uzat viaţa prea devreme şi a observat că partea a doua a vieţii nu era decât un chin deoarece uzura şi bolile de tot felul şi neputinţa s-au impus prea devreme. La acestea se adaugă şi credinţa lui că aici e totul şi viaţa lui se va sfârşi curând. Aşa, partea a doua a vieţii lui, devine un iad.
Din cauza suferinţei, mâncarea lui nu mai era mâncare, odihna lui nu mai era odihnă, prietenii şi plăcerile îl părăsesc. Îi vine sfârşitul la care nu se aştepta. Vrea sau nu vrea, se află în faţa instanţei dumnezeieşti şi Dumnezeu îi spune : „Ticălosule şi păcătosule ce eşti, te trimit în iad. Dar el contestă, că de ce să-l trimită în iad, spunând: „Eu deja în partea a doua a vieţii mele am petrecut ca în iad”.Dumnezeu, Care ia în seamă suferinţa lui şi, din milă pentru făptura Sa, îi zice: „Ticălosule şi păcătosule, te iert şi te trimit în cer”. Şi de data aceasta el contestă: „Eu n-am crezut niciodată în existenţa cerului sau a raiului şi nici n-am dorit aceasta”. Atunci Dumnezeu, care ştie toate şi găseşte răspunsul potrivit în tot momentul, îl mustră aspru şi dă sentinţa după cum i se cuvenea: „Deoarece tu n-ai vrut să împărăţesc peste tine nici pe pământ, nici în iad, nici în rai, rămâi pe dinafară”. Şi el a râs de data aceasta de Dumnezeu, zicând: „Cum să rămână pe dinafară când eu sunt muritor ?”. Trăia şi se exprima tot după concepţia lui, că e muritor. Şi nu-şi făcea grijă mare că, dacă e muritor, devine pentru totdeauna dispărut, inexistent. Şi prin aceasta, crede el, a scăpat de orice răspundere înaintea lui Dumnezeu pe Care îl negase.
Însă timpul trece şi el se vede rămas pe dinafară. Dar în existenţă. Nu moare cum credea el. Rămâne pe dinafară. Şi cum era acel pe dinafară ? Era părăsit de Dumnezeu, trăia în afara Harului Dumnezeiesc ocrotitor. Rămânea în lumea duhurilor răutăţii, în lumea celor osândiţi, în locuinţa morţilor. ÎI lasă în singurătate, în întuneric, unde începe să reflecteze asupra vieţii sale. Gravitatea constă în faptul că el constată că rămâne în viaţă şi nu e muritor. Dar lucrurile se schimbă acum faţă de cum credea el. Îşi dă seama că dacă rămâne în existenţă, rămâne în întuneric, în singurătate mereu, şi aceasta e pentru veşnicie, nu se sfârşeşte niciodată. Ajunge la disperare. Disperarea lui devine foc, viermi neadormiţi care îl rod, iar în suferinţa gravă ajunge la o stare insuportabilă, de scrâşnire a dinţilor. În chinul groaznic în care era strigă către Dumnezeu. La strigătul lui disperat, se face auzit de către Dumnezeu, Care-l întreabă: „Ce vrei, ticălosule şi păcătosule ?”.
Ce-i cerea lui Dumnezeu ?
Nici acum nu ştia ce să-I ceară. Nu I-a cerut milă şi iertare, a rămas încă în încăpăţânarea sa: „Doamne, ia-mi nemurirea”. Şi Domnul i-a răspuns: „Când Dumnezeu dă cuiva un dar, dă un dar bun şi niciodată nu i-l ia îndărăt. El nu este nestatornic ca oamenii, ca atunci când a dăruit ceva semenului şi dacă nu-i mai place de el, se supără şi îi cere darul înapoi. Eu ţi-am dat cel mai mare dar, viaţa. Dacă tu nu ai ştiut să o foloseşti, e vina ta. Dorinţa ta de a-ţi lua nemurirea nu este dreaptă, iar Eu nu-ţi fac nedreptate. Rămâi mai departe nemuritor şi rece”.
Şi unde să rămână?
În osânda veşnică, în iad, unde este focul cel veşnic, viermele cel neadormit şi scrâşnirea dinţilor, cu duhurile rele.
...............................................................................................................

Noul Legământ este pecetluit cu însuşi Sângele Mântuitorului, aşadar Sânge Dumnezeiesc. Pe urmă, Sângele Lui ni L-a dat împreună cu Trupul Său, să ne împărtăşim. Cum credem că putem gusta, că ne putem apropia de Trupul şi Sângele Domnului fără să omorâm păcatele din sufletele noastre? Ce părtăşie să aibă sfinţenia cu păcatul?
În necredinciosul acela nepocăit nu s-a născut cuvânt de mărturisire pentru că a refuzat legătura cu duhul de pocăinţă. N-a voit să-şi înţeleagă sinea ca să se poată întoarce să strige: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” (Lc. 23,42). Se îndârjea în trupul şi în sângele lui şi nu făcea loc harului ca să-I dezvăluie taina. Să nu fie.
N-a fost în stare nici o clipă să vadă că el a pierdut înfierea duhovnicească, chestiune de suflet şi nu materială. Are boala unei închideri în sine. Este absorbit cu totul de lumea sa. Gândurile i-au devenit căi prestabilite, are sentimentul întărit că el este corect. Relaţia tată-fiu-frate îi este străină ca rânduială a mântuirii. Are proiectul lui de autorealizare, de la care nu se abate. Cu harul nu colaborează şi nici nu vrea să ştie că din voia proprie nu poate ieşi altfel.
N-are cum să înţeleagă Paştele (trecerea din robia păcatului în Împărăţia lui Dumnezeu) să se orienteze spre celălalt. Dăinuie consecvent în propriile necesităţi şi de aceea rămâne în afara casei.


Există iad

Citim din Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament şi aflăm că există Rai şi că există iad. Tot de aici învăţăm că există nemurire. Că omul este nemuritor. Sufletul este nemuritor şi rămâne în veşnicie, iar trupul este muritor, e trecător. Înţelegem şi că omul, prin felul în care este el creat, are însuşiri sufleteşti: raţiune, afecţiune şi voinţă. Are şi liberul arbitru, voinţa de a acţiona, în manifestările lui multiple, în toată libertatea. De aceea săvârşeşte fapte bune dar şi rele, imorale. Fapte bune sau rele, morale sau imorale, toate vădesc de conştiinţa proprie. Însă nu de orice conştiinţă, ci doar de aceea formată în duh creştinesc, după principiile Sfintei Evanghelii, în Biserica Creştină.
Această conştiinţă trebuie să fie foarte trează, bună, să fie pătrunsă de dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, pătrunsă de iubirea de oameni, de grija pentru binele aproapelui, a familiei şi a colectivităţii umane în care trăieşte. Să fie cu milă şi compătimire faţă de cel asuprit, trăind în pace şi armonie cu tot omul, indiferent de naţiune, de rasă sau de convingerile lui religioase.
Ştim cu toţii ca există recompensă şi pedeapsă; că Dumnezeu ne va judeca pentru faptele şi gândurile noastre. Luăm la cunoştinţă că există Rai pentru cei drepţi şi iad pentru cei care, nici până la sfârşitul vieţii, nu se pocăiesc, partea acestora fiind osânda iadului, după cum partea celor drepţi este Raiul. Legat de acestea este şi avertismentul Domnului: „Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-1 pot ucide, ci să vă temeţi mai degrab de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheena” (Mt. 10,28), „şi-i vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 25,30).
S-au scris multe despre iad şi chinurile la care sunt supuşi cei ce n-au avut parte de pocăinţă în viaţa aceasta, iubind mai degrabă lumea păcatului, grija de trup şi nu grija de suflet.
Vom prezenta un caz deosebit despre o persoană care a fost supusă ispitelor şi încercărilor grele ale chinurilor iadului, ca apoi să fie dusă şi cu duhul în iad unde să vadă şi iadul cu cei osândiţi după faptele lor, în funcţie de felul şi gravitatea păcatelor.
Iată cum povesteşte un cuvios monah care, după multe ispite în lupta cu ispititorul diavol, a fost dus şi în iad.
Mai întâi, în lupta sa cu duhurile răutăţii, a fost supus unor chinuri asemenea celor osândiţi în iad. Era prin anul 1950, la un schit, într-o noapte de duminică spre luni, după ce îşi făcuse ruga miezonopticii şi era ora de odihnă. Se năpustiră multe duhuri rele asupra lui. Îl torturau în fel şi chip, asemenea chinurilor iadului. Unii îl biciuiau, alţii îl ardeau cu foc, alţii îi smulgeau creierul din cap, unii îl înfricoşau cu chipurile lor urâte. Puţină uşurare primea numai cât putea să strige cu rugăciune: „Doamne Iisuse, izbăveşte-mă de duhurile rele”.
„Treaz fiind în patul meu -continuă monahul- nu mă sculam din pat nici la rugăciune, din motivul să nu dau impresia că m-am înspăimântat şi să mă scol la discreţia lor. Eu îmi făcusem programul de rugăciune, iar acum era programul de odihnă şi nu voiam să-i las să se amestece în viaţa mea, în programul meu, ca şi cum, acum, mă conduc ei. Chinurile erau groaznice şi au durat până la ora deşteptării, cinci dimineaţa. Aceasta a fost în prima noapte. A doua noapte, luni, tot după ce-mi făcusem programul de rugăciune, cu miezonoptica şi când pentru mine, era de acum oră de odihnă, au apărut iarăşi acele duhuri rele nevăzute, care mă torturau în felul nopţii anterioare: cu biciuiri, cu foc, îmi rupeau carnea de pe mine, îmi smulgeau creierul, mă înspăimântau cu chipurile lor urâte. Puţină uşurare primeam, numai cât ziceam cuvintele: «Doamne Iisuse, izbăveşte-mă de aceste duhuri rele». Dar nu mă lăsam intimidat să fug sau să strig. Căutam să mă lupt cu ele prin a răbda, fără să mă las învins. Eram conştient că este o ispită învoită de Dumnezeu; iar eu trebuie să birui cu ajutorul Lui. Însă în noaptea zilei a doua, chinurile din partea duhurilor răutăţii, în comparaţie cu prima noapte, au fost ceva mai uşoare.
Au durat aceste chinuri până vineri noaptea spre sâmbătă. Au fost groaznice, chinuri de iad pe care le-am suportat o săptămână, mai diminuate în intensitate de la zi la zi, încât în ultima zi au fost mult mai uşoare.
Ce a urmat ?
A doua săptămână, în noaptea de duminică spre luni, am fost dus în locuinţa morţilor, în iad, pentru ca acum, să vizitez şi să văd în realitate şi iadul cu diferitele lui nivele, şase la număr; să văd cum se chinuiau cei osândiţi pentru diferite păcate, de la nivelul de jos, până la cel de sus, de la talpa iadului. Chinurile celor de la primul nivel erau acelea pe care le suferisem eu în prima noapte. Şi cine erau aceştia, care erau la fundul iadului? Cei care au luat viaţa aproapelui său prin crime cu intenţie rea. Dumnezeu a dat viaţă omului şi nimeni nu e în drept să ia viaţa, chinurile acelora erau asemenea celor suportate în prima noapte, cu deosebirea că focul era întunecos ca fumul - gând, ca un întuneric ce producea groază. Chipurile celor osândiţi erau urâtite ca şi ale dracilor care îi chinuiau.
Cine erau cei osândiţi la al doilea nivel?
Aceştia şi-au suprimat propria lor viaţă trupească şi sufletească prin sinucidere, pentru că sunt ucigaşi care au refuzat lui Dumnezeu darul vieţii: „Nu-mi trebuie darul Tău, viaţa, ia-ţi-o înapoi!” ar zice ei.
Altă categorie de osândiţi.
Cei care au făcut apostazie. Prin aceasta şi-au osândit sufletul la moarte şi nu s-au pocăit. Tot aici se osândesc şi cei care au trăit în păcate multe, zicând că Dumnezeu e bun şi îi va ierta. Şi-au bătut joc de bunătatea lui Dumnezeu.
Cine se osândeşte la al treilea nivel?
Femeile care au făcut avorturi şi bărbaţii lor care au pus la cale ori au acceptat avorturile în familia lor. Aici se osândesc şi preoţii care nu s-au îngrijit de naşterea fiilor prin botez şi educaţie religioasă, catehizarea lor. Creşterea duhovnicească ce le revine ca misiune pentru mântuirea fiilor duhovniceşti. Ori au făcut lucrul cu nepăsare şi nu le-au dat hrana sufletească, aceea cuvenită, şi au murit sufleteşte şi s-au osândit. Nu i-au cercetat pe bolnavi şi au murit nespovediţi, neîmpărtăşiţi.
În prima noapte am vizitat trei nivele în iad şi m-am retras, a doua noapte am fost din nou, urmând să vizitez alte trei nivele.
Aşadar, al patrulea nivel osândeşte toate categoriile de desfrânaţi care pervertesc întrebuinţarea firească şi consacrată a organelor genitale în scopul plăcerilor diferite. În chinuri groaznice sunt aici curvarii, preacurvarii, sodomiţii, cei ce păcătuiesc cu dobitoace. Şi vrăjitorii, fermecătorii, ereticii, spiritiştii, sataniştii, închinătorii la idoli, toţi magicienii, cu diferitele lor practici magice; batjocoritorii de cele sfinte.
La nivelul al cincilea se chinuiesc tâlharii, cămatarnicii, zgârciţii, lacomii după avere care înşeală pe alţii, hrăpăreţii, asupritorii, jefuitorii sub diferite forme. Apoi, clericii care şi-au luat slujba preoţiei nu din evlavie ci pentru profit material. Se găsesc aici şi beţivii, chefliii ce-şi petrec viaţa în desfătări excesive şi fără milă faţă de săraci şi faţă de familiile lor.
Cei cu păcate mici, care nu s-au mărturisit şi nu s-au împărtăşit, ori s-au spovedit, dar nu şi-au făcut canonul, aceştia toţi sunt la nivelul al şaselea. Ei sunt cu păcate mici: invidie, duşmănie, vorbire în deşert, neiertare, blesteme, drăcuieli, înjurături, batjocoritori, minciuni, cei care nu uită răul şi se răzbună; mândria, clevetire, defăimarea, a vorbi de rău pe altul, a ponegri, etc.
Dar ce mă fac?
După ce am vizitat ultimele trei nivele ale celor osândiţi în iad, îngrozit de ce am putut vedea, era momentul să plec, însă nu ştiam pe unde să ies. Intrasem pe la poarta de jos.
Mi-am dat seama că sunt în duh şi pot ieşi pe oriunde. Am ieşit pe o uşă din acoperiş, dar nu erau scări de coborât. Nu mi-am făcut probleme. M-am aruncat de pe înălţime fără nici o frică, realizasem că nu sunt în trup. Am coborât în zbor fără să mă zdrobesc. M-am trezit în patul meu foarte liniştit. Nu amâna pocăinţa!”
Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că pune gând de propovăduire unor cucernici monahi , despre ispitele în lupta cu diavolul. Rămâne ca cititorul să privească aceste dezvăluiri, fără îndoială şi să se întărească în credinţă şi în rugăciune.
Câteodată eşti tare în credinţă, dar adus în starea să nu ştii pe unde să ieşi. N-ai grijă. Te scoate Dumnezeu pe uşi numai de El ştiute, ca să nu te zdrobeşti. Te recunoaşte de fiu. Cea mai înaltă măsură spirituală.



Există Rai
Bucurii din paradis


La oamenii providenţiali din viaţa Bisericii, la Apostoli, profeţi, misionari din toate categoriile: ierarhi, preoţi, cuvioşi şi drepţi vedem că trăiesc bucurii din paradis pe care le aflăm din viaţa lor. Mai aflăm unele din viaţa martirilor, a nevoitorilor retraşi în singurătate şi rugăciune interiorizată şi în fapte bune creştineşti; sau retraşi în nevoinţă pustnicească, aşa cum avem pe marii cuvioşi ai pustiei: monahi şi monahii, ierarhi, cucernici preoţi şi credincioşi de rând care s-au nevoit în fapte bune, în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Aceştia s-au bucurat de o cunoaştere mai bună a lui Dumnezeu încă din viaţa aceasta.
Domnul ne încredinţează că bucuria vieţii veşnice o avem în Biserica Creştină - Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Aceasta ne-o face cunoscută Domnul când fericeşte pe aleşii Lui, Apostoli şi pe toţi cei ce fac voia Lui şi păzesc poruncile Lui.
Pe aceştia Domnul îi fericeşte.
Pe cei care au crezut şi cred şi mărturisesc numele lui: „Fericit eşti Tomo că ai văzut şi ai crezut, dar fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut” (In. 20,29).
„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt. 5,3), adică cei smeriţi.
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Mt. 5,4), îşi deplâng păcatele.
„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mt. 5,5).
„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Mt. 5,6).
„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt. 5,7).
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5,8).
„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5,9).
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt. 5,10).
„Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Mt. 5,11).
„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Mt. 5,12).
Despre adevărata fericire ne încredinţează că plata tuturor acestora va fi desăvârşită în ceruri, prin diferite stări sufleteşti experiate încă din viaţa aceasta prin prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor personală şi în viaţa Bisericii. apărarea lor, ieşirea din diferite greutăţi şi ispite; prin introducerea lor la pocăinţă, izbăvirea de duşmani; prin pacea în familie şi a copiilor care fac bucurie părinţilor prin purtarea lor cuviincioasă.
De la cuvioşi părinţi şi cucernici părinţi şi de la oameni cucernici din marea societate, auzi despre momente de bucurii de paradis din viaţa lor.
Unul dintre momentele, simţămintele şi trăirile sufleteşti, care poate fi pe primul loc, este când păcătosul în starea cea mai gravă a păcătoşeniei, simte o mână întinsă din partea lui Dumnezeu şi se întoarce din calea pierzării prin pocăinţă la calea Domnului. Despre acesta spune Domnul Iisus că se face bucurie mare în cer când un păcătos se pocăieşte.
Nu mai vorbim de drepţii care se bucură de cercetarea lui Dumnezeu, când îi stimulează prin diferite stări sufleteşti ca să-i ridice din treaptă în treaptă, de la chemare la alegere, de la alegere la sfinţire, de la sfinţire la desăvârşire, iar de la desăvârşire la proslăvire, că pe cine Dumnezeu l-a chemat, pe acesta l-a ales, l-a sfinţit şi l-a proslăvit (Rm. 1,6-7).
Dacă noi, copiii lui Dumnezeu, suntem conştienţi de mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu, nu trebuie să tăgăduim mila şi purtarea de grijă a Lui pentru cei mulţi păcătoşi. Să nu credem că pe aceştia i-a lepădat. Dacă într-o ţară, grija cea mai mare a conducătorului este de a ajuta pe cei mai puţin favorizaţi şi o face atât cât îi este posibil, ca pământean, creatură limitată, apoi Dumnezeu nu este limitat, El poate mult, poate totul ca să ajute. El, Păstorul cel Bun, nu numai că îl aşteaptă pe păcătos, dar îl şi caută, în chipul păstorului care-şi caută oaia rătăcită. Şi aflând-o, o ia pe umerii Săi şi o aduce la turma Sa. Se înţelege de aici că şi drepţii şi păcătoşii pocăiţi vor avea parte de fericirea cea veşnică.
Bucuria deplină a drepţilor de toate categoriile va fi în sălaşurile cereşti „acolo unde nici nu se însoară, nici se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu” (Mt. 22,30).
Fericirea cea veşnică „ne-o descoperă Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (I Cor. 2,10).
Precum este scris „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, acestea le-a gătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2,9).
Dacă încercăm să prezentăm categoriile, pe trepte, a acelora care se bucură de fericirea cea veşnică, vom constata că aflăm, alături de Hristos Domnul, pe prima treaptă, pe cei ce şi-au dat viaţa pentru împlinirea poruncii dumnezeieşti: „iubirea aproapelui” dusă până la jertfă. Sunt cei care s-au pus în slujba Domnului pentru salvarea omului. Aceştia au fost apostolii şi urmaşii lor, Părinţii apostolici şi ierarhii din toate timpurile care au slujit în propovăduirea Cuvântului dusă până la jertfă, asemenea Unicului lor Dascăl.
E osândit cel ce ia viaţa aproapelui său, dar toţi cei care şi-au dat viaţa, prin harul lui Dumnezeu şi prin slujire jertfelnică, dăruindu-se, au dat viaţă sufletească celor pe care i-au convertit la creştinism. Aceştia, cu adevărat, se bucură pe primul loc, pe prima treaptă a celor fericiţi, despre care a zis Domnul: „...veţi sta pe cele douăsprezece scaune împreună cu Mine şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israil” (Mt. 19,28).
A doua categorie în raiul cel mai presus de ceruri sunt martirii care nu şi-au cruţat viaţa trupească pentru a-şi câştiga sufletul. S-au jertfit pentru Evanghelie. Intră în această categorie şi Cuvioşii Părinţi şi credincioşii care au pus sufletul mai presus de trup. Au pus sufletul mai presus de trup prin martiriu alb, al nevoinţelor duhovniceşti şi pustniceşti, ori ca mireni s-au opus din toate puterile ispitelor veacului acestuia. Ei s-au împotrivit păcatului „până la sânge”, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel (Evr. 12,4), prin vieţuirea după voia lui Dumnezeu, în monahism sau în comunităţile mireneşti .
A treia categorie de sfinţi este acelora care au născut fii sufleteşti, i-au crescut duhovniceşte, făcând din ei, prin baia Botezului, copii ai lui Dumnezeu; i-au hrănit spre creştere, cu hrană duhovnicească, îngrijindu-se de mântuirea lor. Aceştia sunt preoţii duhovnici şi misionari care nasc fii duhovniceşti şi îi cresc, prunci educaţi (sau prin educaţie). Aici intră şi fericiţii familişti care trăiesc cu frică de Dumnezeu şi nu se sustrag de la obligaţia de a da naştere la copii şi a-i creşte în frica de Dumnezeu şi iubirea de oameni, prin exemplul vieţii lor de buni creştini.
A patra categorie a celor fericiţi în locaşurile cereşti este a acelora care nu şi-au întinat trupurile în păcatul desfrânării, asemenea fecioarelor care nici cu sufletul, nici cu trupul nu s-au întinat, au păstrat cu sfinţenie castitatea familială. „Nu s-au întinat cu femei” (Ap. 14,4), în sens trupesc ori, în sens duhovnicesc, au ţinut dreapta credinţă, s-au ferit de erezii şi de magii de tot felul. Sunt aceia care au păzit poruncile Domnului rămânând în dreapta credinţă.
A cincea treaptă este fericirea celor milostivi şi făcători de pace, cei curaţi cu inima. Au avut milă faţă de cel sărac şi lipsit, au fost mereu cu dare de mână, au apărat dreptatea celui asuprit şi nedreptăţit. Este şi acela care a creat bunuri pentru folosul tuturor cu multă dăruire în slujba societăţii umane. Este acela care are milă faţă de tot omul şi de toate vieţuitoarele.
A şasea treaptă este a acelora care în ultima fază, în ultima clipă avieţii lor, şi-au mărturisit păcatele, s-au pocăit. Dacă au mai avut timp, au mai făcut şi vreo faptă bună, trăind viaţa în pocăinţă de ultimă clipă, ca tâlharul de pe Cruce. Aşa cum de la o treaptă la alta stările se deosebesc în lumină şi strălucire, în fericire, tot aşa se deosebesc în intensitatea lor, aceste stări, de la om la om, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „...stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor. 15,41).
„Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai gătit aleşilor le-ai dat bunătăţile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-a suit” .
Veţi înţelege că recunoaşterea stării de fiu aduce şi bucurii de paradis, încă de când creştinul face umbră pământului, purtând în traista pocăinţei Fericirile de pe Munte - programul Legii Noi. N-au văzut, dar au crezut. Indiferent de numărul de trepte, aspectul întreitei bucurii le însoţeşte pe toate. Şansa aceasta o are tot omul. Intră în lucrarea lui Hristos, iar aceasta nu se poate decât prin uşa pocăinţei. Să-i recunoaştem grija pentru om: a împrumutat firea omului căzut, a trăit desăvârşit şi a vindecat-o. Atât mai vrea: să avem parte cu Persoana Lui. Adam este născut pentru pământul acesta, dar nu ca să rămână numai pământesc. Tatăl jertfeşte pentru Adam şi urmaşii lui, întorşi din viaţa de păcat, „viţelul cel îngrăşat”, pe Însuşi Fiul Său. Părtăşie cu El au doar cei cu zdrobire de inimă - dizolvantul mândriei şi al tuturor care înmuguresc din ea. Însă, dacă Tatăl îţi oferă iubirea şi tu o refuzi, suporţi chinul. Eşti în afara ta însuşi, departe de menirea ta, în iad. Nu amâna pocăinţa.


Treptele iadului şi ale Raiului

De ce sunt şase categorii în iad?
Înţelesul acestei cifre, care este simbolică, vine din cunoaşterea structurii umane, supusă păcatului şi robiei diavolului. Omul nu este numai spiritual. Mai întâi omul este trupesc, „Omul cel dintâi este din pământ, pământesc...”( I Cor. 15,47), se conduce după raţiunea sa, sub influenţa celor cinci simţuri cu care percepe realitatea înconjurătoare. Cele cinci simţuri plus raţiunea sa fac la un loc şase; raţiunea dăruită omului de către Dumnezeu i-a fost dată în stăpânire exclusivă. Dar cele cinci simţuri împreună cu raţiunea au fost suficiente pentru mântuirea lui. Acesta a fost „omul pământesc”. Aceştia au alcătuit Biserica cea stearpă a celor osândiţi. Ei sunt păgânii care n-au (re) cunoscut pe unicul Dumnezeu şi care s-au închinat idolilor plăcerilor şi poftei trupului, poftei ochilor şi trufiei vieţii, au fugit cât mai departe de El, asemenea lui Cain. N-au luat aminte la revelaţia divină, ci s-au limitat numai la raţiune, cultivată prin simţuri, care este cifrată cu cifra şase (6), la nivelul pământescului. De aceea iadul are şase categorii de osândiţi care au trăit după plăcerile trupului, în duh lumesc, străini de cunoaşterea şi slujirea adevăratului Dumnezeu, în acord cu îndemnurile propriei raţiuni, neiluminate de harul dumnezeiesc. Aşadar, aceşti osândiţi sunt cei dinainte de Legea Vechiului Testament şi cei care, în Lege fiind, nu s-au supus Legii, dar şi cei din Legea Harului, care nu s-au supus Legii, ci mai degrabă s-au complăcut în legea păcatului. Au trăit de parcă Dumnezeu nu ar exista.
De ce sunt şase categorii de fericiţi în Rai?
Pentru că revelaţia divină cuprinde şase categorii care au garantată mântuirea. Mai întâi cei din Vechiul Testament. Alegerea lui Avraam şi a urmaşilor lui, care au primit Legea lui Dumnezeu, i s-a arătat lui Moise la rugul nemistuit din pustiul Madian (Ieş. 3,6) şi a fost reiterată de Domnul Iisus când afirmă că: „morţii înviază”, numind Domn pe „Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Iacov” (Lc. 20,37). Afirmă că „Dumnezeu deci nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El” (Lc. 20,38). Aceştia sunt una dintre categoriile celor mântuiţi aflaţi în Rai.
„Omul cel de-al doilea este din cer” (I Cor. 15,47), omul duhovnicesc a cărui fire Domnul Hristos a îndumnezeit-o prin Întruparea, Patimile, Moartea şi Învierea Sa. Afirmând dumnezeirea lui Hristos Sfântul Petru spune, citându-l pe David regele şi prorocul: „Şi nu vei lăsa sufletul lui în iad, nici vei da pe el stricăciunii” (Ps. 15,10; F. Ap. 2,27), iar, pentru întărirea credinţei în Înviere, Sfântul Pavel explică: „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15,22). Conchidem că Domnul Hristos ne-a încopciat în lucrarea Sa mântuitoare, iar toţi cei care îl aleg ca Domn şi Mântuitor vor avea parte de învierea cea spre veşnicie în Rai.
Cifraţi cu cifra şapte a Vechiului Testament, ei se supun revelaţiei divine. Cifra şapte reprezintă perfecţiunea. Învăţătura Vechiului Testament recomandă dreptatea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Multe sunt textele Sfintei Scripturi în care găsim această cifră.
Astfel avem cele şapte zile ale săptămânii creaţiei (Fac. 1,1-31; 2,1-3) în care ziua a şaptea este odihna „Adu-ţi aminte de ziua odihnei”. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci în acea zi nici un lucru” (Ieş. 20,10). Cele şapte daruri ale Sfântului Duh: „înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, cunoaşterea, evlavia (buna credinţă) şi frica de Dumnezeu”(Is. 11,2- 3).
Ei se supun celor şapte daruri ale Sfântului Duh şi respectă Legea dată prin Moise, Prooroci şi psalmi.
O altă categorie a celor fericiţi sunt cei din Legea Harului. Ei ţin ziua a opta, zi de odihnă hotărâtă de Dumnezeu, „ziua învierii Domnului”, pentru că „Dumnezeu hotărăşte din nou o zi” (Evr. 4,7). Aceasta e ziua Învierii Domnului. Această „zi” este şi era creştină în care se preaslăveşte Dumnezeu în Sfânta Treime, în Biserica întemeiată de Tatăl pin Fiul şi pin Duhul Sfânt. Se preamăreşte prin cele şapte laude, aşa cum rezultă şi din psalmi: „De şapte ori Te-am lăudat pentru judecăţile Tale” (Ps. 118,164).
În Legea Harului avem pe Hristos Domnul, care a înviat din morţi şi i-a făcut pe toţi fii ai Învierii. Astfel, Dumnezeu, „Care a înviat pe Domnul şi pe noi ne va învia prin puterea Sa”(I Cor. 6,14). „Duhul Celui ce a înviat din morţi locuieşte întru voi, El, Cel ce a înviat pe Iisus din morţi, vii va face şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, Care sălăşluieşte întru voi” (Rm. 8,11). „Căci nu mai pot să moară, ci se aseamănă îngerilor şi sunt fiii lui Dumnezeu, fiii învierii” (Lc. 20,36).
Prin urmare, şi drepţii Vechiului Testament şi drepţii Noului Testament se bucură de fericirea raiului, fiecare la categoria lui, cum zice Sfântul Apostol Pavel: „se deosebesc în strălucire cum stelele pe cer” (I Cor. 15,44).
Sunt repartizaţi în şase nivele, cei din Legea Vechiului Testament, cifraţi cu cifra şapte şi cei din creştinism, cifraţi cu cifra opt, din ziua învierii.
O „altă zi”, pe care a rânduit-o Domnul. „Drept aceea s-a lăsat o altă sărbătoare de odihnă poporului Meu” (Evr. 4,7-9). Aceasta este ziua a opta, ziua învierii, dar se înţelege şi era creştină, care începe cu întemeierea Bisericii creştine. Pentru că în ordinea succesivă urmează cifra nouă, care reprezintă cele nouă cete cereşti din ierarhia cerească: Domnii, Stăpâniri, Puteri, Heruvimi, Serafimi, Tronuri, Începătorii, Arhangheli şi Îngeri. Iar zece reprezintă divinitatea. Zece, unsprezece şi doisprezece reprezintă şi trimiterea divină în lucrarea mântuirii oamenilor.
Zece reprezintă pe Tatăl Ceresc, unsprezece reprezintă pe Fiul Iisus Hristos cel răstignit, mort şi triumfător prin Înviere.Unsprezece simbolizează şi pe apostoli după Înviere şi înainte de Rusalii. Doisprezece reprezintă pe Duhul Sfânt, care se face văzut la întemeierea Bisericii, când s-a coborât asupra apostolilor, iar cei doisprezece încep să împărăţească cu Hristos pe cele douăsprezece scaune şi împărăţesc Biserica întemeiată pentru a converti neamurile la adevărul său evanghelic: „Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil” (Mt. 19,28).

Am aflat bucurie în suferinţă

Bucurie mare găseşte duhovnicul şi în suferinţă. Iată eu am aflat-o când am fost cu poporul nostru de diferite categorii sociale în robie; în penitenciare şi în colonii de muncă, unde în adevăr preoţii şi călugării nu lipseau.
Prin harul lui Dumnezeu am fost învrednicit să mă bucur de o astfel de chemare împreună cu mulţi alţi preoţi, călugări şi profesori teologi.
Important în această robie, cu o izolare completă, prin penitenciare şi colonii de muncă, în diferite mine, la Canal, în Balta Brăilei şi în Delta Dunării, este că au fost necesari preoţii, călugării şi credincioşii de diferite categorii sociale. În toate aceste locuri lipseau cu desăvârşire cărţile de învăţătură creştină, Sfânta Scriptură, cărţile de ritual şi chiar cele laice, nemaivorbind de ziare sau publicaţii care să ne informeze despre starea lucrurilor de afară. De aceea fiecare dintre noi îşi fructifica în folosul celorlalţi tezaurul cultural păstrat în memorie, ceea ce era pentru mulţi o adevărată delectare. Mai ales acei care au reuşit să-şi păstreze memoria nezdruncinată prin multiplele anchete şi torturi ale Securităţii.
Preoţii şi călugării au fost aceia care puteau aduce multă mângâiere credincioşilor din detenţie. Astfel de preoţi, cu luciditate şi comportament moral, slujeau neînfricat cele şapte laude bisericeşti, Sfânta Liturghie, Acatistul Domnul Iisus Hristos, Acatistul Maicii Domnului, Paraclisul Maicii Domnului ori redau pericope biblice cunoscute pe dinafară. Menţinerea unei atmosfere de mare trăire religioasă era cea mai mare mângâiere pentru deţinuţii politici din aceste locuri ale robiei.
Chiar şi în lanţurile Satanei reuşeam să spovedesc şi chiar să împărtăşesc pe mulţi credincioşi dintre deţinuţi. La Sfintele sărbători nu lipseau manifestările de trăire ortodoxă. De Crăciun colindam, în Duminici şi sărbători predică, la Vinerea Patimilor Prohodul Domnului, cântat mai pe scurt, la Sfintele Paşti cântările Învierii cu stihiri din canon, toate redate din memorie.
Aceste bucurii şi nădejdi au alimentat timp de 17 ani moralul a vreo douăzeci de generali şi colonei care luptaseră în Răsărit împotriva sovieticilor şi care acum erau condamnaţi pe viaţă. Speranţa lor era atât de mare şi nezdruncinată încât chiar afirmau: „Să ne ţină Dumnezeu sănătoşi şi să murim acasă pe patul nostru iar nu în închisoare”.



Bibliografie


1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
2. Acatistul Sfintei Treimi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BisericiiOrtodoxe Române, Bucureşti, 1994.
3. Aghiasmatar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998
4. Aghioritul, Sfântul Nicodim, Carte foarte folositoare de suflet.Sfătuire către duhovnic, Editura Episcopiei, Râmnicu Vâlcea, fără an.
5. Carte fỏrte folositỏre de suflet, Editura Tipo-Litografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1898.
6. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Branişte, Prof. Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diocezană, Caransebeş, 2001.
7. Ionescu-Amza, Pr. Ioan N., Sfânta Liturghie pe înţelesul tuturor, Bucureşti, 1939.
8. Miron, Arhimandrit lect. Dr. Vasile, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie individuală şi piatră de hotar în îndreptarea sufletească a credinciosului, în “Studii Teologice”, nr. 3-4, iul.-dec., 2004.
9. Palade, Pr. Dr. Sânică, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie individuală, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2002.
10. Sachelarie, Ieromonah Nicodim, Pravila Bisericească, ediţia a III-a, EdituraParohiei Valea Plopului, Judeţul Prahova, 1999.
11. Steinhard, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996.
12. Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania şi Duhovnicia, Editura Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1995.

Anexă
TINERI CU SUFLET CURAT
strigaţi împotriva nelegiuirii!
Popor român, popor creştin, strigaţi împotriva corupţiei morale.
Strigaţi împotriva ABROGĂRII Legii 200 din Codul Penal.

Domnule Preşedinte !
Domnule Prim Ministru !
Domnilor Deputaţi şi Senatori !

Apăraţi cuminţenia poporului nostru !
Dovediţi-vă funcţia de demnitari cu demnitate.
Acceptând practica păcatului împotriva firii, aduceţi focul Sodomei asupra ţării noastre.
Dumnezeu nu s-a scbimbat. Noi ne-ara schimbat în rău. Păcatul se pedepseşte după măsura gravităţii.
Strigaţi tare!
Strigaţi cu putere împotriva păcatului Sodomiei.
Strigaţi împotriva focului Sodomei care ne ameninţă.
Ne-a pedepsit Dumnezeu suficient.
A dat semn de alarmă, cu semne în cer şi pe pământ, a trimis inundaţii (potop de apă), secetă peste toată ţara, grindină şi foc (în judeţul Gorj), boli (SIDA) şi foamete .asupra ţării noastre, ca să nu se ducă acest popor la pierzare de la căile lui Dumnezeu cele drepte şi totuşi nu luăm aminte că prin ABROGAREA Legii 200 din Codul Penal, acceptăm nelegiuirea. Iar nelegiuirea Sodomiei (homosexualităţii) aduce focul Sodomei asupra acestui popor.
Deci, de acceptăm păcatul, de la sine se înţelege că acceptăm focul să vină asupra noastră.
Vai, creştini fiind, ne întoarcem în păgânism, „părăsind fireasca folosire a părţii femeieşti şi s-au aprins întru poftă unul spre altul, bărbaţi cu bărbaţi (şi femei cu femei) săvârşind ruşinea” Rom. 1,27.
„Ieşiţi.din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul şi de necurăţie să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi, şi Eu voi fi vouă Tată şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Atoţiitorul” II Cor. 6,17-18.
Duhovnic,
Arhimandrit Mina Dobzeu
Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” Huşi, judeţul Vaslui.