Arhimandrit
MINA DOBZEU
PENTRU O BISERICĂ DINAMICĂ
„Această lucrare apare la iniţiativa Părintelui Arhimandrit Mina Dobzeu, văzută şi aprobată de Î.P.S. Daniel, Arhiepiscop al Iaşului şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei pentru a fi bună de tipărit la o altă editură din Moldova. Recomandarea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Institutul Cultural Misionar Trinitas, M-rea Golia“, nr. 1507/10.12.2004.
CUVÂNT LĂMURITOR
Regimul ateu a înrobit popoarele creştine. Regresul creştinismului ortodox este vizibil în aceste vremuri. Se cer eforturi mari pentru redresare, acest fapt fiind valabil şi pentru poporul român. Viaţa adevăratei Românii este aceea a României ortodoxe, faţă de care nimeni nu are dreptul să fie indiferent. Bucata de cer a naţiunii noastre este ortodoxă. În sânul lui Avraam nu putem intra stând cu mâna în sân. Primul gest şi cel mai urgent, pe care trebuie să-l facem este pocăinţa: împăcarea cu Mântuitorul, de care ne-am lepădat prin apostazie.
Se prăbuşesc ideologiile care au crezut că pot alcătui programe spirituale ideale în afara lui Hristos Domnul. Raţiunea omului a ajuns într-un punct de criză. Oamenii de ştiinţă organizează congrese în care mărturisesc că Adevărul este Persoana cu Care trebuie să stai în legătură permanentă. După ce L-ai perceput cu intelectul, trebuie să-L percepi cu inima.
Am vrut să vorbesc lumii despre Hristos Mântuitorul, în urma unei experienţe pe drumul către El. Am înţeles că, în lupta cu omul cel rău din om, importantă nu este nici ora, nici ziua/nici anul, ci secunda. Să veghezi asupra secundei păcătoase şi să te ridici strigând: Doamne, am greşit înaintea Ta! Coborâţi-vă cu mintea în inima şi-L veţi găsi acolo pe Dumnezeul treimic.
Modificări viclene pândesc Ortodoxia şi asta mă îngrijorează, înţelepciunea tradiţională trebuie să fie stabilă, indiferent de contextele moderne cu care se declină credinţa apostolică. Am fost împotrivă, am stat în puşcării comuniste, am văzut atrocităţi, dar am ieşit cu pace din toate pentru că L-am iubit pe Mântuitorul şi El m-a voit. Am scris şi am răspândit cu multă însufleţire, după ce am ieşit de sub ateism, prin îndemnul şi râvna care mă cuprindea, cuvinte de înnoire pentru o Biserică dinamică.
Te uimeşte să constaţi câtă simplitate este în această lucrare de mântuire. Am ieşit în linia întâi pe câmpul de luptă, iar o luptă este în primul rând dinamică. Pentru termenul acesta am optat, adăugându-l substantivului „biserica“ din titlu, pornind şi de la adevărul că ţara noastră nu este aşa de mare ca întindere geografică şi, trezindu-ne la timp, vom putea cuceri palmă cu palmă sufletul neamului, restaurând principiile tradiţionale, pe drumul Crucii. Poporul român trebuie să devină un misionar: să se afunde definitiv şi eroic în ortodoxia apostolică. Aşa va contribui la mântuirea lumii.
Prin urmare, după o moarte clinică atee, se impune să renaştem. Aceasta nu se face decât asimilându-ne prin trăire modelul Iisus Hristos. După ce gândirea umană a zămislit atâtea „ilumi¬nisme“, omul rămâne în deznădejde şi căutare năucă. Trebuie să se convingă că numai pentru Fiul lui Dumnezeu se merită să trăieşti şi să mori.
Nu am căutat miracole, dar am putut observa că singurul miracol este acela că eşti ortodox şi că ai şansa Sfintei Liturghii. Mi-am descoperit suferinţa şi am făcut-o educatorul meu. Am avut întotdeauna clar faptul că am un punct comun cu al oricărui om de pe faţa pământului: mântuirea sufletului, izbăvirea este idealul vieţii oricărui om aflat între viaţă şi moarte. Cei care nu credeţi, construiţi-vă clipa de credinţă. Este zguduitoare. Vezi cum o clipă unică şi energică anulează o viaţă şi sub ochii măriţi de uimire îţi construieşti un alt început izbăvitor. Este începutul renaşterii tale religioase şi este lângă tine: întâlnirea cu un preot, duhovnic, cu un călugăr, o convertire, o predică, vecernia cu Lumina lină, toaca Bisericii de peste drum, asfaltul ridicat de oasele unui sfânt, sfeşnicul de priveghere la căpătâiul cuiva drag.
Am vorbit întotdeauna liber pentru că mă simt foarte liber. Foarte simplu am vorbit, pentru că Dumnezeul meu nu este complicat. M-am manifestat dinamic, căci urcuşul pe Golgota cere eroism. De ce pentru o Biserică dinamică? Pentru că în interiorul ei te poţi conserva sub Harul Duhului Sfânt, devii adevăratul creştin care înţelege că moştenirea noastră este ortodoxia pe care trebuie să o ridicăm din rutină.
Să stai în afara Bisericii ca în Biserică. Asta vreau eu să-ţi spun, iubite cititorule, în această modestă lucrare. Ieşi din indiferenţă şi ignoranţă religioasă. Verbele mele sunt la modul imperativ, pentru că lumea trăieşte o criză spirituală gravă. Răul este copleşitor şi uneori chiar în interiorul bisericii! Voinţa de a rezista este coruptă, cârdăşia cu duhul lumesc este mare.
Am avut îndrăzneala să spun câte ceva din tainele trăite în viaţa mea întru Domnul. Nu spre slavă deşartă să-mi fie mie aceasta, ci spre întărirea fratelui slab în credinţa cea dreaptă, atât de încercată acum de tot felul de josnicii. Părăseşte cutremurat uşa Sfântului Altar, după ce ai gustat din Trupul Mântuitorului. Fii zguduit de conştiinţa păcatului. Înseamnă că ai grija şi preocupare de suflet: „Cine se va sui în muntele Domnului, sau cine va sta în locul cel Sfânt al Lui? Cel curat cu inima, care nu şi-a luat în deşert sufletul său.“ (Psalm 23; 3-4). Biserica dinamică este aceea în care Duhul lui Dumnezeu trezeşte conştiinţele adormite la păstori şi păstoriţi: la păstoriţi putem vorbi de sete şi foame spirituală, iar la păstori, despre râvnă aprinsă şi însufleţire pentru lucrul Domnului, despre vestirea Cuvântului şi trăirea duhovnicească intensă: „Aduceţi Domnului rugile voastre, aduceţi Domnului mărire şi cinste. În adunări binecuvântaţi pe Domnul“.
Arhimandrit Mina Dobzeu
CUVÂNT DE ÎNCEPUT
Prezenta lucrare este obiectul unei îndelungate experienţe duhovniceşti, care mi a adus bucuria lăuntrică şi pacea de care avem atâta nevoie. Multe din capitolele acestei lucrări sunt reflecţii la realitatea zilnică pe care o trăim, sunt dorinţe sincere de a schimba conştiinţa creştină atât de pervertită fiind sub influenţa atât de amăgitoare a timpului nostru.
Deşi nu este o lucrare ştiinţifică, cartea de faţă se adresează fiecărui creştin pentru a-l conduce spre adevărata cunoaştere, căci viata veşnică constă în „cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru” (loan 17,3). Un capitol reprezentativ al cărţii este dedicat rugăciunii, practicii isihaste, fiind în acelaşi timp un îndemn spre a restabili pacea şi armonia cu Dumnezeu prin dialogul rugăciunii. În lumina Sfintei Învieri mă adresez tuturor având mesajul bucuriei izvorât din comuniunea rugăciunii şi a păcii.
Îndemnuri privind intensificarea pastoraţiei şi redeşteptarea conştiinţei preoţeşti
Meditez întru smerenie şi preamăresc pe Dumnezeu, când lansez ecoul unei Biserici dinamice: da, pentru ţara noastră! Pentru că Dumnezeu ne vrea şi pe noi să fim o ţară şi totodată să fim cu adevărat creştini. Incontestabil, românul este născut creştin şi acest lucru reprezintă un adevăr istoric, stabilit pe căi ştiinţifice.
Este o certitudine astăzi că formarea poporului român şi adaptarea creştinismului în spaţiul nostru geografic sunt trei procese simultane şi care, mai mult sau mai puţin, s-au condiţionat reciproc. Este de neconceput unul fără celelalte două. Dacă este aşa, atunci orice slăbire a sentimentului creştinesc aduce cu ea o anemiere a fiinţei acestui popor.
Conştienţi fiind de gravitatea lucrurilor, rezultat al epocii ateiste, să ne uităm în jur şi să vedem ce prăpăd moral trăim, ce crime se făptuiesc, ce violuri sălbatice, ce ucideri de părinţi, ce desfrâu şi ticăloşii fără margini! Atunci, chiar că trebuie să ne gândim serios la împăcarea poporului român cu Mântuitorul Iisus Hristos, de Care ţara divorţase oficial prin apostazie. În astfel de situaţii, Biserica trebuie să devină mereu dinamică. Când devine Biserica dinamică în lucrarea ei divin umană?
Când Duhul lui Dumnezeu trezeşte conştiinţele adormite la păstori şi păstoriţi. La păstoriţi, setea şi foamea spirituală, iar la păstori aprinde râvna şi i însufleţeşte pentru lucrul Domnului de vestire a Cuvântului şi trăire duhovnicească intensă. Aceasta se întâmplă la adevăraţii teologi care au viaţa personală transformată de către darul Sfântului Duh, care teologi prin harul lui Dumnezeu, au o experienţă personală, şlefuiţi fiind la şcoala lui Dumnezeu, prin întâlnirea cu Dumnezeu, care pricep cuvântul Domnului Iisus cu privire la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi în vremuri de restrişte: „Cel ce va fi pe casă să nu se coboare, ca să şi ia lucrurile din casă“ (Mat. 24, 17). Mântuitorul spune Apostolilor: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, să spuneţi la lumină, ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case“ (Mat. 10, 27). Deci prin cuvintele de mai sus Mântuitorul recomandă Apostolilor şi urmaşilor lor ca şi în timpuri de restrişte să rămână la înălţimea datoriei şi misiunii lor, fără să se îngrijească de cele materiale. Căci zice: „Să nu se coboare ca să şi ia lucrurile din casă”, la fel: „Cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi ca să şi ia haina” (Mat. 24, 18) şi „rugaţi vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Mat. 24, 20). Le dă îndemn să se roage pentru că să nu cadă în ispită. Să se roage ca să primească întărire de la Dumnezeu, să nu cadă din credinţă şi să părăsească sau să compromită misiunea cea încredinţată.
Ca să nu rămână goi ca şi câmpul dezbrăcat de podoaba lui iarna. Sau să rămână în misiunea lor nelucrând ca în zi de sabat. Să nu ne surprindă nelucrând sau trândăvind. Căci Domnul ne vede şi vine la fiecare: „Iată vin ca un fur. Fericit este cel ce priveghează şi păstrează veşmintele sale ca să nu umble gol şi să se vadă ruşinea lui” (Apoc. 16, 15).
Oare este suficient să scriem, să publicăm?
Este lucru mare când trecem în aplicarea practică. Să nu ne aflăm că vorbim în pustiu! Să nu ne aflăm într-o stare de rutină! Rutină în desfăşurarea cultului. Se petrece atunci când se slujeşte fără evlavie. Cu grabă, nenuanţat şi neexplicit. Cântând rugăciunile fără rugăciune. Mintea fiindu-ne la modelarea cântării, admirându-ne pe noi, că „vai, ce frumos cântăm”; zăngănind alămurile, „făcându-ne aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Cor. 13, 1). Atunci când mă dovedesc că am dragoste de mine, mă apreciez pe mine şi nu am doxologie îndreptată către Dumnezeu.
Dinamizare în slujire Este atunci când ieşim din rutină. Când slujim fără grabă. La ritualul nostru bogat s-a făcut multă reducere. Aşa că mai trebuie să-l scurtăm fiecare după placul nostru?! S-a scurtat ca renunţând la cantitate să menţinem calitatea, rostind citirea şi cântarea fără grabă, nuanţat, explicit, rugător, întru smerenie, luând aminte de înţelesul rugăciunii făcută cu evlavie; la fel ca şi cântarea să fie rugăciune. Rugându-ne în acelaşi timp cu mintea si cu afecţiunea inimii în care se preamăreşte Dumnezeu si nu eul nostru egoist, delectându-ne pe noi înşine. Deci cântarea şi rugăciunea să fie făcute fără grabă, cu evlavie şi cu smerenie, care să aducă înnoire vieţii noastre de zi cu zi, în omul ce se strică (II Cor. 4, 16).
Rutina în pastoraţie
Preotul trebuie să treacă la o pastoraţie individuală. Cum? Ca la neoprotestanţi? Nu ca la ei, ci ca la noi. Există în practica Bisericii Ortodoxe aşa ceva? Da, există. Numai că a devenit o stare de rutină. Cum? Unde este? Preotul ortodox are atâtea posibilităţi de întâlnire cu enoriaşii încât nu trebuie inventate altele. Da, are. Când şi unde? La ajunul Crăciunului şi Bobotezei. Cu molifta Posturilor, la o logodnă, la o cununie, la o înmormântare, la un parastas, la o sfinţire de casă, de şcoală, la o sfinţire de fântână, de cişmea, în scaunul mărturisirii, la Sfânta Împărtăşanie, la Sfântul Maslu, la patul bolnavului, la rugăciunea lehuzei şi la alte diferite momente ocazionale în care se întâlneşte cu credincioşii.
Să nu neglijăm predica şi calitatea ei. Să vestim Cuvântul Evangheliei lui Hristos cu vreme şi fără vreme, căci Cuvântul Evangheliei lui Hristos este puternic, plin de har şi de adevăr. Să avem grai dumnezeiesc în orice împrejurare.
În ce constă această pastoraţie individuală?
În viaţa activă şi dinamică a preotului, care ştie să realizeze pentru el o viaţă neprihănită, trăită cu evlavie, în rugăciune, ca din prisosul lui să dea şi păstoriţilor lui.
În viaţa activă şi dinamică a preotului, care ştie să realizeze pentru el o viaţă neprihănită, trăită cu evlavie, în rugăciune, ca din prisosul lui să dea şi păstoriţilor lui.
Evlavia este un dar al Sfântului Duh şi care nu trebuie să lipsească preotului, ca şi celelalte virtuţi în misiunea sa de păstor. Conştiinţa de preot este aceea de a-şi salva sufletul său şi al credincioşilor încredinţaţi să-i păstorească şi să-i ducă la limanul mântuirii.
De aceea osteneala împreunată cu râvna în misiunea preoţească sunt jertfă ce se alătură Jertfei Celui care a iubit lumea şi S a luptat pentru salvarea ei până la jertfă şi ne îndeamnă şi pe noi: „Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” (Evrei 12, 4) în slujba Domnului.
Revenind la aspectul, practic suntem datori, de a sluji Domnului cu frică şi să ne bucurăm înaintea Lui cu cutremur, căci sluga necredincioasă domnului său se pedepseşte. Aşa că la ajunuri, când ni se dă posibilitatea să ne întâlnim cu credincioşii, să nu le mai facem într-o zi. Să avem răbdare pentru a explica poporului semnificaţia momentului. Poporul a crescut demografic. Să facem ajunul în 3-4 zile, nu ca acum o sută de ani când satul era compus din 100-200 de case. La fel şi cu moliftele Posturilor. Atât molifta Posturilor cât şi ajunurile să le facem fără grabă, zăbovind în casa credinciosului şi explicându-i în câteva cuvinte importanţa momentului pentru care a fost cercetat credinciosul. Să se vorbească despre semnificaţia ajunului Crăciunului, Bobotezei, despre semnificaţia postului, când preotul vizitează pe credincioşi la casele lor. Altfel, lipsind acestea, chiar rugăciunea şi cântarea la ajunuri apar ca rutină şi credincioşii rămân respectând numai o formalitate, dar nu se produce în fiinţa lor nici un sentiment de înnoire sufletească. Aceste întâlniri ale preoţilor cu credincioşii la ajunuri, posturi şi alte servicii este prilej de a cerceta pe credincioşii lor, de a le cunoaşte starea sufletească, armonia familială şi alte situaţii, intervenind la împăciuirea lor, prin îndreptarea viciilor, prin rugăciune, spovedanie, împăcarea lor prin a se ierta unii pe alţii.
Este prilej de a sta de vorbă cu copiii. De a fi îndrumaţi să înveţe carte temeinic. Să înveţe să se roage, să cunoască Simbolul de Credinţă, poruncile dumnezeieşti, să participe în Duminici şi Sărbători la Sfânta Liturghie, să înveţe Micul Catehism, să li se vorbească tinerilor despre viitorul lor, de ancorarea lor în credinţă şi să privească cu încredere în viitorul lor. În orice împrejurare să li se dea o speranţă. Să se insiste să-i învăţăm pe creştini să se roage şi să nu mai înjure numele lui Dumnezeu şi cele sfinte, căci unul ca acesta nu poate să primească Sfânta Împărtăşanie. Calitatea misiunii pastorale este în funcţie de calitatea rugăciunii preotului. Atunci când rugăciunea particulară a preotului este făcută cu evlavie şi meditativă, iar predica reflectă Cuvântul lui Hristos, pastoraţia are succes. Iată câteva scopuri pe care le urmăreşte preotul prin această pastoraţie individuală.
1. Frecvenţa credincioşilor la biserică;
2. Deprinderea credincioşilor de a participa la Sfânta Liturghie;
3. Deprinderea credincioşilor de a se ruga particular;
4. Deprinderea de a învăţa să citească lectură religioasă: Sfânta Scriptură, Cartea de rugăciune, Vieţile sfinţilor, Psaltirea, Acatiste etc;
5. Moralizarea poporului: combaterea viciilor, hoţia, certurile, crimele, divorţurile, desfrâul, înjurăturile de cele sfinte, furturile, avariţia, avorturile etc;
6. Dar, mai mult decât atât, credinciosului trebuie să-i se pună la dispoziţie învăţătura de credinţă ca să aibă posibilitatea cunoaşterii dreptei credinţe şi să se ferească de rătăcirile sectare.
Se recomandă organizarea cercurilor pastorale, conferinţe preoţeşti misionare, vizite din partea părinţilor consilieri eparhiali şi a proto-po¬pilor, prin care să se cunoască activitatea pastorală la parohii, privind predica, aspectul sacramental şi de disciplină pentru a nu se mai ajunge cu reclamaţii la Episcopie.
Preoţii distinşi să aibă sub observaţia şi îndrumarea lor pe preoţii mai tineri din vecinătatea lor şi mai ales pe cei indisciplinaţi, care nu oficiază Sfânta Liturghie în unele Duminici şi sărbători pe motive neîntemeiate: că e frig în biserică, că au înmormântare şi pomeniri etc.
Să ne ferim de împăcarea cu starea de fapt. Să fugim de plafonare şi de ipocrizie. Să gândim profund la Legea Domnului. Să gândim logic, corect, cuminte şi bine intenţionat. Să vestim Cuvântul Evangheliei lui Hristos, care e plin de har şi de adevăr, cu vreme şi fără vreme (II Tim. 4, 2). Astfel, „Dăruind vei dobândi!”
„Aduceţi Domnului rugile voastre, aduceţi Domnului mărire şi cinste. În adunări binecu-vântaţi pe Domnul” (Psalm.)Pământeni suntem, dar avem o chemare aleasă, Sfântă. Păcătoşi suntem, dar Domnul a Cărui creatură suntem ne scoate din mocirla păcatului şi ne aşează pe piatra mărturisirii Sale, care ne scoate din întuneric şi din umbra morţii la lumină. Şi după ce ne-a spălat, ne-a curăţat şi ne-a sfinţit prin Sfintele Taine (căci prin Har suntem mântuiţi), pune în gurile noastre laudă, ca să aducem Domnului mărire şi cinste.
De aceea ne adunăm în casa Domnului, alcătuind ceată duhovnicească, asemenea cu cetele îngereşti, binecuvântăm şi lăudăm pe Domnul. Cerem de la Dumnezeu milele cele bogate şi iertarea păcatelor. Cerem binecuvântare toţi cei ce nădăjduim în El. Îi mulţumim că ne-a dăruit rugăciune obştească, ştiut fiind că unde sunt doi sau trei adunaţi eşti prezent şi Tu, Doamne.
Iată-ne şi pe noi încopciaţi, luaţi în ierarhia cerească, să preamărim şi noi pe Dumnezeu ca îngerii în ceruri. Aceasta se petrece în mod deosebit când alcătuim ceată duhovnicească, prin participarea la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători. Şi, cu adevărat, noi, la Sfânta Liturghie nu numai prin aceea că alcătuim ceată duhovni¬cească, dar chiar cântăm şi noi cântări îngereşti, pe care le-am învăţat de la îngeri. Spre exemplu: „Sfinte Dumnezeule”, care se cântă întreit cu „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” (Doxologia mică), apoi altele ca: „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta. Osana întru Cei de Sus”; sau „Noi, care tainic închipuim pe Heruvimi ...”. preotul, în Sfântul Altar, slujeşte asemenea „Heruvimilor...”.
Despre toate acestea nu trebuie să punem la îndoială nimic, nici când ne referim la Sfinţenia locului biserica, şi slujirea Sfântă care are loc în ea, în special Sfânta Liturghie. Despre această acţiune sfântă Biserica ne explică, pe temeiurile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, adevăruri incontestabile.
Iar eu, ca un slujitor neînsemnat al Bisericii, vin să spun ceva din experienţa personală. Nu vin cu ceva nou, ci cu ceea ce învaţă Sfânta Biserică de veacuri. Eram la Schitul Brădiceşti încă, prin anii 1947-1949 1953. Într o noapte, după ce îmi făcusem rugăciunea după miezul nopţii şi îmi continuam încă rugăciunea, aud în chilia mea un cor îngeresc ce cânta pe trei voci, pe o melodie foarte plăcută, pe care n am putut s o reţin (era prea frumoasă). Şi ce cântau? Şi cum?
Cântau în româneşte, pentru că pentru noi românii se făcea această cântare. O cântare cunoscută nouă, pe care am învăţat o de la îngeri. Şi chiar aşa o şi numim: „Cântare îngerească”. Şi aceasta e aşa: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte ne pe noi ...”. Această cântare a cântat o acest cor de îngeri de trei ori. Apoi, un singur înger a recitat: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh; Şi acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin!”; urmând cu finalul: „Sfinte fără de moarte, miluieşte ne pe noi”, şi rostind încă o dată recitativ: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte ne pe noi”, adăugând: „Aceasta este cântarea de laudă ce o aducem noi lui Dumnezeu în dimineţi.”
Cele relatate mai sus, referindu-ne la cântarea îngerească, e partea din Sfânta Liturghie Catehetică, după care urmează ca parte principală, încă citire din scrierile Sfinţilor Apostoli şi citire din Sfânta Evanghelie, care este Cuvântul Domnului Iisus, căci prin citirea Sfintei Evanghelii învăţăm cunoaşterea adevărului dumnezeiesc.
Aşadar, ne vorbeşte Domnul, Cel care a venit la noi ca persoană istorică, îmbrăcând firea noastră, făcându-se Fiul Omului, Dumnezeu întrupat, dându Se nouă Miel de jertfă pentru ispăşirea păcatelor, a întreg neamului omenesc. Pe acest Iisus ce S-a jertfit odată pentru toată lumea, unica jertfă Ce S a petrecut la începutul erei creştine, Care ni S-a dat nouă ca bun obiectiv, Biserica Îl reactivează de veacuri, pentru ca această jertfă (prin reactivarea Ei în Sfânta Liturghie) să devină un bun subiectiv, aşa cum spune Cuvântul Domnului: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea”. „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; faceţi aceasta întru pomenirea Mea” (Luca: 28; 19). De asemenea şi paharul, după ce a cinat, zicând: „Acesta este Legea cea nouă, întru sângele Meu, care pentru voi se varsă” (Luca: 22; 19 20).
Din porunca Domnului: „Faceţi o întru pomenirea Mea”, Biserica, aceea care are ca piatră de temelie pe Hristos, prin jertfa Căruia avem Legea cea nouă, Biserica aceasta reactivează mereu Jertfa (şi prin Ea, Legea cea nouă) în Sfânta Liturghie, ca să fie pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare individ, membru al comunităţii Sfinte, să se unească cu Hristos, primind trup şi sânge din Hristos, ca să devină făptură Nouă, mădular lucrător în fapte bune, având ca model pe Hristos.
Dar noi cu ce ne prezentăm înaintea Domnului la momentul liturgic?
Cu inimi curate. împăcaţi cu semenii noştri. Cu cuget curat. Cu multă căinţă de păcatele noastre. Că suntem păcătoşi. Să cugetăm contemplând pe Domnul: cu o lumânare aprinsă simbol al sufletului nostru, luminat prin credinţă şi pe care Domnului i-l aducem. „Cu mijloacele încinse”, stăpânite de la pornirile rele şi „cu făcliile aprinse” sufletul nostru arzând de dragostea lui Dumnezeu; „cu candele aprinse”, cu untdelemnul faptelor bune; cu tămâie, pentru bunul miros, pentru ca jertfa buzelor noastre să fie cu bun miros şi să dispară stricăciunea păcătoasă; ne prezentăm înaintea Domnului la momentul liturgic şi cu pâine prescura; şi vinul roadă muncii noastre, prin care ne întreţinem viaţa. Le închinăm Domnului, pentru ca toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Iar prin pâinea şi vinul liturgic Euharistic viaţa, sângele adamic, se înlocuieşte cu sângele Hristosului meu, Pâinea pământească se înlocuieşte cu pâinea Hristos, Euharistic, Care S a coborât din cer, Adevărata pâine Care ne hrăneşte sufletele, spre mântuire.
Astfel, în timpul Liturghiei catehetice, Preotul, având pregătită pâinea punerii înainte, simbol al Trupului lui Hristos, şi vinul, simbol al sângelui lui Hristos, la proscomidie, se reactivează momentul morţii pe Cruce a Domnului. Aspectul jertfei apare în cadrul Sfintei Liturghii încă de la început, când preotul se închină în mijlocul bisericii cu rugăciunile începătoare şi troparele de umilinţă, închinându se la icoana Domnului Iisus, a Maicii Domnului, la icoana Hramului bisericii precum şi a Sfântului zilei, în mijlocul bisericii, cu capul plecat, se roagă cu evlavie: „Doamne, trimite mâna Ta din înălţimea lăcaşului Tău şi mă întăreşte spre slujba Ta ce mi este pusă înainte, ca neosândit să stau înaintea înfricoşatului Tău scaun şi să săvârşesc jertfa cea fără de sânge. Că a Ta este puterea şi Slava în vecii vecilor.” Intrând în altar, Preotul se îmbracă cu veşmintele. Spălându se pe mâini, simbol şi al curăţiei sufleteşti, se află în faţa proscomidiarului şi se închină rostind cuvintele de rugăciune cu umilinţă: „Dumnezeule, curăţeşte mă pe mine păcătosul.”
Şi iată e momentul simbolic prin care se reactivează jertfa de pe cruce a actului istoric al jertfei unice, Ce a avut loc pe Golgota. La început, rosteşte şi cuvinte cu un astfel de conţinut, ca efect al jertfei: „Răscumpăratu ne ai pre noi din blestemul legii cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru”. Şi dă binecuvântarea de început: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”.
Având prescura cu cinci boabe de pâine şi vinul pregătit, Preotul începe proscomidia. Ia în mâna stângă prescura, iar în dreapta Sfânta Copie, însemnează prescura cu semnul Crucii de trei ori, rostind cuvintele: „Întru pomenirea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos”. Acum, din prima prescură şi din primul ei bob, scoate AGNEŢUL, pâinea punerii înainte, simbol al Mielului de jertfă (Agneţ = Miel). Când taie prescura şi în cele patru părţi, rosteşte cuvintele biblice, care se află expuse profetic de profetul Isaia, Cap. 53;7 8:
1. Ca o oaie spre junghiere S a adus;
2. Şi ca un miel nevinovat, fără de glas împotriva celui ce îl tunde pe dânsul, aşa nu şi a deschis gura sa;
3. Intru smerenia lui, judecata lui s a făcut;
4. Iar neamul Lui cine îl va spune;
5. S a luat de pe pământ viaţa lui; (tăindu se şi partea de jos şi se pune această pâine. Agneţul, pe Sfântul Disc, ca simbol al jertfei unice a lui Hristos.
Apoi, luând copia, simbol al suliţei cu care a fost împuns Domnul Iisus în coastă, străpunge partea Agneţului cea dreaptă, unde este scris numele Iisus, zicând: „Şi unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns”. Şi în acest moment toarnă în Sf. Potir vin şi apă după rânduială şi zice tot atunci, preotul: „Şi îndată a ieşit sânge şi apă şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturisirea lui”.
Apoi Preotul binecuvântează peste Sf. Potir, rostind cuvintele: „Binecuvântată este amestecarea Sfintelor Tale, totdeauna, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin”. Hristos Care s a jertfit pentru totdeauna, iar noi, în cadrul Sfintei Liturghii, o reactivăm, o aducem ca un bun subiectiv pentru a se împărtăşi tot omul de roadele binefăcătoare ale Jertfei lui Hristos, şi Se dă nouă tuturor prin Taina Sfintei Euharistii.
Această jertfă a lui Hristos, prezentată la proscomidiar, îşi capătă aspect atemporal activ şi facem prezenţa în actul de jertfă răscumpărătoare şi a cereştilor puteri, a îngerilor şi mai ales a Sfintei Maicii lui Dumnezeu. (Alături de Sf. Agneţ, în dreapta, se scoate o părticică întru pomenirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu). Pomenim pe Proorocii şi pe drepţii Vechiului Testament, pe Sfinţii Apostoli. Pomenim pe marii ierarhi, pe marii martiri, pe marii cuvioşi şi cuvioase. Are loc şi pomenirea Sfinţilor făcători de minuni, etc, încheind cu părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, şi pe toţi Sfinţii. La momentul simbolic al lui Hristos Răstignit pe Cruce, înainte de a şi da Duhul, tâlharul din dreapta (răstignit, spânzurat pe cruce) s-a adresat Domnului cu rugăciunea: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni întru împărăţia Ta”. Acum, Preotul pomeneşte şi el, în faţa Celui crucificat, pe cei vii şi pe cei morţi, cu rugăciunea asemenea tâlharului, dar cu mai multă credinţă şi convingere, pentru că avem cunoaşterea lui Hristos Mântuitor al lumii şi că, prin Jertfa Lui, noi toţi ne am vindecat. Alergăm cu mic, cu mare, cu o credinţă mai mare şi mai tare, şi-L rugăm pe Iisus, încă în suferinţă şi durere pe Cruce, să ne primească pomenirile noastre. Astfel, la acest moment liturgic, credincioşii vin la proscomidie şi roagă pe preot să-i pomenească şi pe ei înaintea Celui răstignit. După ritualul liturgic, preotul are rugăciunile de pomenire a celor vii şi a celor morţi scoţând miride (părticele) din prescura care e programată pentru vii şi pentru morţi.
Sfârşindu-se prima parte a Sfintei Liturghii (a catehumenilor), urmează partea a doua, sfinţitoare, cu binecuvântare specifică: „Ca sub stăpânirea Ta, totdeauna fiind păziţi; şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!” (Liturghierul)
Preotul se roagă rostind cuvintele: „Noi, tainic, închipuim pe Heruvimi ... aducem cântare întreită ... lepădând toată grija cea lumească; când primim pe Împăratul cel nevăzut înconjurat de cetele îngereşti ... cu cântare «Aliluia»„. Astfel preotul se roagă stăruitor şi cu multă evlavie, iar poporul cântă încă acest imn „Noi, care pe Heruvimi tainic închipuim ...”. Preotul iese cu pâinea şi vinul punerii înainte, simbol al jertfei Domnului răstignit pe Cruce, cu Sfintele Daruri. Continuă pomenirile în faţa credincioşilor, pomenind cu aceleaşi cuvinte ale tâlharului răstignit; pomeneşte toată suflarea creştină, pe categorii; conducerea Bisericii, pe ierarhi, preoţi, tot Clerul, pe conducătorii statului, ai oraşelor şi satelor, pe ostenitori, pe toţi enoriaşii vii şi pe cei morţi.
Apoi, intrând în Sfântul Altar, comemorează coborârea de pe Cruce şi punerea în mormânt, Sfânta Masă fiind simbol al Mormântului Domnului. Preotul rosteşte acum cuvintele potrivite momentului: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tău şi cu giulgiu curat înfăşurându-L, în mormânt nou L-au pus ...”. Continuând rugăciunea: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul, şi pe scaun ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.” Şi: „Ca un purtător de lumină, şi mai înfrumuseţat decât Raiul, cu adevărat decât toată cămara împărătească mai luminat S a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.
Urmează sărutarea Sfântă.
Înainte de a rosti Simbolul Credinţei (Crezul), Preoţii se închină sărutând Sfintele Daruri, rostind rugăciunea: „Iubi-Te voi, Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea, şi izbăvitorul meu”. Apoi preoţii, când slujesc şi cu arhiereul sau mai mulţi preoţi, are loc sărutarea Sfântă, rostind cuvintele: „Hristos în mijlocul nostru”, iar răspunsul celuilalt este: „Este şi va fi”.
Înainte de a rosti Simbolul Credinţei (Crezul), Preoţii se închină sărutând Sfintele Daruri, rostind rugăciunea: „Iubi-Te voi, Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea, şi izbăvitorul meu”. Apoi preoţii, când slujesc şi cu arhiereul sau mai mulţi preoţi, are loc sărutarea Sfântă, rostind cuvintele: „Hristos în mijlocul nostru”, iar răspunsul celuilalt este: „Este şi va fi”.
Urmează mărturisirea de credinţă, se rosteşte Simbolul Credinţei: Crezul, de către preot şi tot poporul. Preotul, umbrit de Harul lui Dumnezeu, reprezentat prin acoperământul de pe Sfintele Vase, cu pâinea şi vinul punerii înainte, însem¬nează momentul simbolic al învierii Domnului din mormânt, când se rostesc cuvintele din Simbolul Credinţei „Şi a înviat a treia zi după Scripturi ...”.
Tot Preotul anunţă poporul şi-l atenţionează de momentul înălţător al Sfinţirii Sfintelor, rostind cuvintele: „Să stăm bine, să stăm cu frică şi cu luare aminte la Sfânta Jertfă, ce cu pace să o aducem”, iar poporul răspunde: „Milă, pace (cerem Doamne), iar noi aducem Ţie jertfă de laudă”. Adică, noi „ducem jertfe de laudă, jertfe duhovniceşti, pentru păcatele şi neştiinţele noastre.“ Cerem har, ca să fie bine primită jertfa noastră şi să se sălăşluiască Duhul cel Bun al darului Tău peste aceste Daruri puse înainte.
Preotul binecuvântează poporul cu Sfânta Cruce, ce reprezintă Harul lui Dumnezeu cel nevăzut, rostind cuvintele de binecuvântare a lui Dumnezeu: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”, iar poporul răspunde: „Acelaşi Duh să fie şi cu Duhul tău”. Preotul continuă să dea îndemnul să avem cugetare la Cele Sfinte, prin cuvintele: „Sus să avem inimile”, iar poporul răspunde: „Avem către Domnul”. Preotul adaugă: „Să mulţumim Domnului”, iar poporul cântă: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţită”. Preotul se roagă cu aceleaşi cuvinte: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina, a Te slăvi, a Ţi mulţumi pentru această slujbă ce binevoieşti să o primeşti din mâinile noastre; deşi stau înaintea Ta zeci de mii de îngeri, Heruvimi şi Serafimi care înalţă cântare Ţie, Dumnezeul nostru, astfel şi noi ca şi oştile Cereşti”. Rosteşte apoi: „Cântare de biruinţă cântând strigând, glas înălţând şi grăind”, iar poporul cântă cântare îngerească: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta, Osana Celui dintru înălţime, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului. Osana Celui dintru înălţime”.
Ne aflăm acum la momentul cel mai înălţător, lucrare de mare sfinţenie, când evocăm direct, cuvintele Domnului Iisus, când ne oferă şi Se oferă ca jertfă pâinea cea Cerească, pâinea care s a pogorât din cer, El fiind totodată Jertfa şi Jertfitorul. Preotul reia acum cuvintele rostite de Domnul, răsunând peste veacuri: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” (Matei: 26; 26), arătând pâinea punerii înainte, şi „Beţi din acesta toţi, acesta este sângele Meu ce se varsă pentru voi şi pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei: 26; 28), preotul arătând către vinul adus înainte din potir. Iar acestea se aduc după cum urmează rugăciunea pe care o rosteşte preotul: „Spre aducere aminte”; „de această poruncă mântuitoare şi de toate ce s au făcut pentru noi: de Cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suire la ceruri, de şederea de a dreapta Tatălui şi de slăvită iarăşi a doua venire”.
Şi toate acestea pe care le pomenim, le facem din porunca Ta, Doamne, şi toate din ale Tale. Noi nu avem a aduce ceva în această Sfântă Taină dintr ale noastre, ci din cele ale Tale: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie iţi aducem de toate şi pentru toate”, rosteşte Preotul, iar poporul cântă: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru”. La momentul de mare sfinţenie nu avem alte cuvinte decât acelea prin care îi aducem laudă, preamărire şi mulţumire.
Este acum momentul de sfinţire a Sfintelor puse înainte, când Preotul evocă Harul Sfântului Duh, cu referire la acelaşi Duh Care a fost dat Apostolilor, zicând: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci îl înnoieşte în noi, care ne rugăm Ţie”. Aceasta zice stăruitor de trei ori, cu stihurile între ele: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”. Apoi: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoieşte în noi, care ne rugăm Ţie”. Stihul: „Nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu L lua de la mine”. Şi din nou: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoieşte în noi, care ne rugăm Ţie.“ Încă rosteşte: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.“
Are loc sfinţirea Sfintelor, acum când Preotul rosteşte Epicleza, formula sacră, specifică Sfintei Liturghii, pentru Sfânta Euharistie: „Încă aducem această slujbă cuvântă¬toare şi fără de sânge şi cerem şi ne rugam şi ne cucerim: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte”. Adică, „fă pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău Amin.“ (Matei: 26, 26)
Preotul binecuvântează pâinea punerii înainte: „Iar ce este în Potirul acesta, Cinstit Sângele Tău”, binecuvântează şi vinul punerii înainte, adăugând: „Prefăcându le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin.“ Le binecuvântează pe amândouă, acum sfinţite, căci a avut loc prefacerea lor minunată şi tainică în Trupul şi sângele Domnului, Chipul Jertfei anticipate la Cina cea de Taină, săvârşită de Domnul în prezenţa ucenicilor Săi. În acest moment liturgic este reluată, după porunca Domnului: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca: 22; 19). Aceste Sfinte, transformate în Trupul şi Sângele Domnului, dar păstrându-şi mai departe accidenţii naturali, de pâine şi vin, când ne împărtăşim cu părticică mică sub forma materiei, pentru că noi încă suntem în trup. În chip tainic însă ne împărtăşim cu Har dumnezeiesc, cu energie ce emană din Hristos, Cel ce S-a jertfit, a murit şi a înviat. Harul acesta este dumnezeiesc şi înviază, înnoieşte, sfinţeşte viaţa noastră, aşa cum rezultă din rugăciunea după sfinţirea Sfintelor: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Duhul Sfânt, spre plinirea Împărăţiei Cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine; nu spre judecată sau spre osândă”. Această slujbă se aduce pentru vii şi pentru cei adormiţi, care se pomenesc după categoriile lor. Chiar şi pentru Sfinţi, prin care păstrăm comuniunea cu ei, aşa cum urmează: „Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, Părinţi, Patriarhi, Proroci, Apostoli, propovăduitori, Evanghelişti, Mucenici, Mărturisitori, Pustnici, şi pentru tot sufletul drept, care s a săvârşit în buna credinţă. Dar mai ales pentru Prea Sfânta, Prea Curata, Prea Binecuvântata, Slăvită, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria.” Preotul binecuvântează anafora care se împarte credincioşilor participanţi la Sf. Liturghie.
Poporul cântă după rugăciunea aceasta imnul închinat Prea Sfintei Maicii Domnului: „Cuvine-se cu adevărat” sau axionul Praznicului din cursul anului calendaristic. Urmează alte pomeniri de Sfinţi şi ale Sfinţilor zilei. Apoi pomenirea ierarhului locului, a credincioşilor vii şi morţi, pentru care S a adus Jertfa Hristos Domnul, Jertfă şi Jertfitor în acelaşi timp, fiind Preotul cel Mare, Care acum primeşte şi jertfa buzelor noastre şi a inimii noastre curăţite prin jertfa Lui de valoare infinită. Le înalţă la Tronul Părintelui Ceresc, obţinem cu ajutorul ei milă şi iertarea păcatelor noastre celor multe. Această milă şi iertare de păcate încă o rosteşte Preotul cu binecuvântare: „Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi”.
Urmează rugăciuni şi cereri, contemplând acum pe Hristos Euharistic, rostind Rugăciunea Domnească Tatăl nostru, preotul împreună cu poporul. Preotul atenţionează poporul sa fie cu atenţia cuvenită momentului de înălţare şi de binecuvântare: „Să luăm aminte!”, numindu-Le acum: „Sfintele Sfinţilor!”, adică Sfânta Euharistie ce se află pe Sfânta Masă sunt Sfinte ce s-au pregătit a se da credincioşilor.
După rostirea de către Preot „Sfintele Sfinţilor”, poporul cântă: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru Slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!“ Aceştia, prin pregătirea lor pentru a primi Sfânta Împărtăşanie şi lucrarea Harului Dumnezeiesc sunt drepţi, sfinţi, aşa cum se numeau credincioşii din Biserica primară, sau curaţi, cum zice Domnul către ucenicii Săi: „Voi toţi sunteţi curaţi, dar picioarele voastre trebuie să vi le spăl”. Credincioşii sunt pregătiţi acum, prin Taina Sfintei Spovedanii, cu smerenie şi căinţă, devin curaţi de a primi Sfânta Cuminecătură, pentru a se uni cu Hristos, viaţă înnoitoare mereu, care să i fie spre însănătoşire şi sporire duhovnicească.
Este momentul când se împărtăşesc mai întâi preoţii, după Cuvântul Domnului care a fost rostit la unica Cină ce a avut loc împreună cu ucenicii Lui, când a spus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu ...” şi primesc o mică părticică din Sfântul AGNEŢ. Li se dă de către Arhiereu, când slujeşte Arhiereul, iar când slujesc numai preoţii, îşi iau fiecare părticica de pe Sfântul Disc, la fel şi împărtăşirea din Sfântul Potir. Când slujeşte Arhiereul, mai întâi se împărtăşeşte Prea Sfinţia Sa, apoi îi împărtăşeşte pe preoţi, după Cuvântul Domnului: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu ...”. apoi, Preotul cheamă şi pe credincioşi să se apropie să primească Sfânta Împărtăşanie. Rosteşte cuvintele de chemare: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”
Rosteşte împreună cu credincioşii rugăciunea înainte de împărtăşanie, mărturisind credinţa în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, care să le fie spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Se roagă cu smerenia şi cu frica de a nu i fi spre judecată sau spre osândă.
După aceasta preoţii, împreună slujitori, preoţii şi credincioşii, mulţumesc citind rugăciu¬nile de mulţumire şi poporului credincios, că s-a împărtăşit. Mulţumirea constă într-o ectenie de mulţumire pentru împărtăşirea cu Sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine.
Preotul încheie Sfânta Liturghie cu Binecuvântarea pe care o dă cu Sfânta Evanghelie: „Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie Slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Poporul răspunde „Amin”. Preotul rosteşte rugăciunea amvonului şi Binecuvântarea de încheiere: „Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său Har şi cu iubirea Lui de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”, binecuvântând poporul. Urmează otpustul (încheierea).
Acestea fiind prezentate, mă întreb ce mai aştepţi, tu creştin al acestui secol? Ceea ce ţi oferă dumnezeiasca Liturghie nu-ţi oferă lumea şi nimeni din ea. Taina Sfintei Împărtăşanii ţi se dă spre vindecare a sufletului şi trupului. Mântuitorul te aşteaptă, doreşte să fie împreună cu tine, să te aducă pe calea plină de bucurie şi linişte. Războiul şi lupta din lume te au obosit, Domnul păcii îţi dăruieşte pacea şi iubirea Sa. Vremea întâlnirii cu El este prezentă, foloseşte o cât timp este lumină ca să fii fiu al luminii.
REACTIVAREA SFINTEI EUHARISTII (I)
Pentru dinamizarea Bisericii reactivăm comuniunea euharistică ca evocarea Liturgică. „Cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste să vă apropiaţi”, să nu mai fie numai un strigăt în pustiu, ci după cuvântul Domnului să le dăm în realitate mâncarea: „Daţi le voi de mâncare”. Dacă nu le dăm noi fructul din Pomul Vieţii, le dau confesiunile protestante frunzele, şi se mulţumesc cu atât, „căci şi frunzele sunt spre tămăduirea neamurilor”(Apoc. 22,2).
E cazul să revenim la practica comunităţii euharistice a Bisericii primare, mai ales că Biserica are acum un rol de reîncreştinare, şi de reevanghelizare după o atâta înstrăinare de la credinţa autentică. Ne lipseşte (B.O.) misiunea de evanghelizare externă? Hai să ne îndestulăm cel puţin casa noastră.
Să începem cu grupuri de credincioşi, care frecventează mereu biserica, cu bătrâni, văduve, copii, tineri cu viaţă de evlavie, făcându li se catehizare în acest sens, vorbindu-le de importanţa acesteia, astfel formând un nucleu de buni creştini, care să atragă şi pe cei pe care îi prinde moartea nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Ca Sfânta Liturghie să devină lucrătoare în sfinţirea vieţii noastre, a masei credincioşilor, printr-o împărtăşire duminicală.
Să reactivăm Sfânta Liturghie, prin comuniune Euharistică intensă ca să fie celor ce se împărtăşesc, comuniune în Trupul Tainic al lui Hristos, spre luminarea minţii şi a conştiinţei, spre întărirea inimii şi a sufletului, spre iertarea păcatelor, spre însănătoşirea sufletului şi a trupului, spre întărirea voinţei, înlăturarea lucrării diavoleşti, pentru desăvârşire şi dobândirea vieţii veşnice.
Biserica prin practica ei, sub aspect de comuniune Euharistică a rămas exigentă. Dar nu e corect să fie oprit de la mijloacele de însănătoşire şi de la ceea ce îi dă creştere duhovnicească, dreptul ca şi păcătosul care este oprit de la Sfânta Împărtăşanie până ce se îndreptează. „Voi toţi sunteţi curaţi zice Domnul, dar picioarele trebuie să vi le spălaţi”. Preotul duhovnic le spală picioarele prin Sfânta Taină a Spovedaniei, şi toţi devin curaţi. Deci trebuie toţi primiţi la ospăţul duminical al Domnului. Rugăciunile ce le aducem lui Dumnezeu le însoţim cu jertfa Hristos şi gustăm cu toţi ca să ne fie spre întărire mai întâi spre viaţă veşnică. Prin aceasta se slăbeşte în noi duhul lumesc şi uneltirile viclene ale diavolului, i-L dăm pe Hristos fără îngrijorarea noastră că ce va face cu el, cu sufletul, cu conştiinţa acestuia. Nu cumva uităm că Biserica este slujitoare pentru însănătoşirea omului, a societăţii creştineşti? Să ne dovedim că folosim bine antidotul ca mijloc de însănătoşire a masei credincioşilor. Vor fi şi obiecţiuni. Mai întâi comoditatea preotului de a mărturisi săptămânal, o zi, probabil sâmbătă seara, ocazie să se deprindă să facă şi slujba vecerniei, prilej de a se înduhovnici şi el. Preotul este împreună lucrător cu Hristos, uzează de toate mijloacele sfinte care duc la scop.
Protestanţii, au pus Biblia în mâna credinciosului şi îi zic: Eşti matur, descurcă te singur în salvarea sufletului tău.
Ortodoxia în unitatea Duhului şi în consensul Bisericii zice: de nu vă veţi supune regulilor Bisericii, sub îndrumarea preotului duhovnic, nu aveţi mântuirea. Mijloacele ce le recomandă Biserica Ortodoxă, spre însănătoşirea sufletească a credinciosului nu sunt grele: credinţa cultivată, rugăciunea trăită, păzirea poruncilor dumnezeieşti şi bisericeşti în dragoste de Dumnezeu şi aproapele, frecvenţa la Biserică, post, spovedanie şi împărtăşire cu Sfântul Trup şi Sânge a Domnului Iisus, care să fie spre mântuire. Aceasta este Ortodoxia vie, dinamică.
Biserica a rămas suspendată cu sfinţii, în castel de fildeş. Hai să o coborâm pe pământ (nu în sensul naivilor de la Glodeni), e vremea ca principiile Evangheliei să coboare mai mult în toate compartimentele vieţii sociale, în cultură, artă, în economie, în politică, cu atât mai mult în Biserică, care este conştientă de misiunea ei, să devină mai dinamică pentru însănătoşire religioasă şi morală, după o înstrăinare atât de gravă. „Doamne înviază ştiinţa noastră ca neîncetat să vestească nouă ceea ce se cuvine a face şi ceea ce se cuvine a lepăda“ (Acatistul Sfintei Treimi). Astfel, dăruindu ne în slujba binelui cu râvnă, vom dobândi.
REACTIVAREA SFINTEI EUHARISTII (II)
Pentru vindecarea unor boli medicul recomandă un anumit regim alimentar sau scutire de efort fizic, mediu de mai multă linişte, plimbare, recreaţie într un climat agreabil, care toate acestea pot contribui alături de medicamentul ce îl foloseşte la recomandarea medicului, care numai aşa duce la efect, la vindecarea bolii.
Pentru vindecarea unor boli medicul recomandă un anumit regim alimentar sau scutire de efort fizic, mediu de mai multă linişte, plimbare, recreaţie într un climat agreabil, care toate acestea pot contribui alături de medicamentul ce îl foloseşte la recomandarea medicului, care numai aşa duce la efect, la vindecarea bolii.
Nerespectarea regimului medical dăunează de multe ori grav la însănătoşire. Alteori frânează efectul însănătoşirii sau nu mai are nici un efect în însănătoşirea bolnavului. Aşa e şi cu foloasele Sfintei Cuminecături. Ca să aibă efect antidotul Sfânta Cuminecătură spre vindecare, trebuie să respecţi regimul Crucii. Mai întâi să moară în tine omul cel vechi, zi de zi, ca astfel să aibă loc Învierea.
Nu poate avea loc Învierea până nu moare omul cel vechi definitiv în noi. Hristos a murit definitiv, apoi a avut loc Învierea. Învierea noastră o avem în dar, prin Har şi suntem mântuiţi. Prin credinţă, Har şi fapte bune. Dar la toate acestea ne angajează ca individ de când ajungem la uzul raţiunii. Harul lucrează în noi prin Sfintele Taine pe care le acceptăm şi le primim prin credinţă, dar şi prin fapte bune, concomitent, spre însănătoşirea noastră. În cazul primirii Sfintei Cuminecături, concomitent să adăugăm regimul duhovnicesc şi să ne ferim de orice păcat cu scopul ca de la o spovedanie la alta să se diminueze păcatul şi să sporească virtutea prin rugăciune, post şi faptele milei creştine, trupeşti şi sufleteşti. Şi toate acestea aduc ceea ce se numeşte, crucificare, omorârea omului vechi, chiar dacă nu la propriu, ca martirii, ci la figurat, şi numai aşa poate avea loc învierea statornică în viaţa noastră duhovnicească.
Deci, împărtăşirea deasă duce la efect atunci când păstrăm regimul crucii, adică mortificarea prin părăsirea păcatului şi sporirea faptelor bune: rugăciunea, postul şi faptele de milostenie. În aceasta stă vrednicia credinciosului de a se împărtăşi, mai des sau mai rar. Cuvântul Domnului e fiţi sfinţi. Se înţelege totdeauna, şi tot omul care trăieşte în păcate (şi apoi hai să mă sfinţesc) şi nu pentru câteva zile, şi aceia o fac cu grabă şi fără căinţă şi trezire sufletească. Mărturisesc păcatele ca să mă duc să fac altele. Aceasta nu poate fi pocăinţă. Celui ce se împărtăşeşte cu vrednicie, Sfânta Împărtăşanie îi este spre sfinţire, îndreptare, spre întărirea voinţei. Iar celui ce o ia cu nevrednicie îi poate fi spre osândă.
Împărtăşirea deasă cum o recomandă Biserica, cu pregătirea cuvenită în toate posturile anului şi mai ales, după 40 de zile, şi mai deasă, e bună pentru a ţine trează conştiinţa sufletească, râvnind la viaţa de sfinţenie după cuvântul Domnului „Fiţi sfinţi, căci eu sunt Sfânt”. Fiţi desăvârşiţi căci eu sunt desăvârşit. Acesta este idealul pe care trebuie să-l râvnească tot creştinul. Împărtăşirea mai deasă a unui grup mai restrâns, al oamenilor evlaviei ca bătrâni, văduve, copii, tineri cu viaţă de evlavie, ce frecventează sfânta Biserică regulat, va face să ducă la împărtăşire şi pe cei care nu se împărtăşesc niciodată sau se împărtăşesc numai pe patul de moarte, când şi au pierdut deja conştiinţa.
În părţile Ialomiţei şi a Olteniei de le vorbeşti de împărtăşanie ei spun de ce să mă împărtăşesc? Ce, o să mor? Deci în concepţia lor e aşa că numai când e pe patul de moarte (e credinţa lor) trebuie să se împărtăşească. Aceasta e grav. E ca şi cum am zice: „lasă-mă să-mi trăiesc viaţa (în păcate) şi numai atunci voi folosi antidotul”. Dar oare mai poate avea efect Sfânta Împărtăşanie? Oare nu i va fi spre osândă?
BISERICA CREŞTINĂ ÎN PROVIDENŢA DIVINĂ
Omul cunoaşte o singură planetă cu viaţă existentă. Aceasta este planeta din sistemul solar rezervată fiinţelor vii, materiale, foarte diferite, variate şi minunat întocmite cu organisme vii limitate ca durată de viaţă, cu mod diferit de nutriţie, de conservare, de procreare şi de perpetuare a speţei, care au umplut pământul.
Omul cunoaşte o singură planetă cu viaţă existentă. Aceasta este planeta din sistemul solar rezervată fiinţelor vii, materiale, foarte diferite, variate şi minunat întocmite cu organisme vii limitate ca durată de viaţă, cu mod diferit de nutriţie, de conservare, de procreare şi de perpetuare a speţei, care au umplut pământul.
Astfel este şi vegetaţia atât de variată şi minunat întocmită cu posibilităţi de perpetuare a speţei. La toate le a creat condiţii de viaţă prin elementele de bază: pământul, apa, aerul, focul şi lumina. Acesta este regnul animal şi regnul vegetal fauna şi flora.
După ce Dumnezeu a făcut acest paradis pământesc atât de bogat, a făcut şi pe om; o fiinţă înzestrată cu raţiune, cu mersul biped (adică pe două picioare), cu un creier mai dezvoltat decât al celorlalte vieţuitoare, putând să gândească. A făcut o fiinţă mai deosebită care să se bucure de o operă atât de bogată şi variată. Şi l-a făcut pe om cu voinţă, inteligenţă şi afecţiune după chipul şi asemănarea Sa. Şi a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie coroana creaturii pământeşti. Şi l-a pus stăpân pe pământ, l a înzestrat cu ştiinţă ca să stăpânească peste toate.
Pe acesta căruia i-a dat posibilitatea însuşirii divinului, Dumnezeu, l-aa pus la încercare, să vadă modul lui de a se comporta în faţa a două variante: în ascultare de Dumnezeu, ca să fie ferit de greşeli, sau să fie lăsat în voia lui spre a dispune singur de soarta sa.
Omul, prin greşeala neascultării şi a ales libertatea. Alegându-şi libertatea şi a atras şi consecinţele care constau în a şi experimenta viaţa pe propriile puteri. Dar fiind nepriceput neexperimentat, este supus greşelilor şi păcatelor, căzând din treaptă în treaptă, afundându-se în păcate grele.
Dumnezeu, prin Harul Său a vrut să-l scutească pe om de soarta dramatică prin care avea să treacă; om care a creat o biserică stearpă după modelul celor de jos şi a dus la pieire tot neamul omenesc influenţat de puterea satanei, prin neascultare. Această omenire înstrăinată de Dumnezeu devine o biserică păgână.
Dumnezeu, în planul Său, a intervenit să o înnoiască din dragoste pentru creatura Sa. Căci nu putem concepe că Dumnezeu a abandonat lucrarea Sa ca şi cum n ar avea putere să o ducă la desăvârşire. Însă lucrarea Lui se desăvârşeşte în timp. Şi iată vine şi plinirea vremii: după ce pregătise un popor ales, profetic, cel al Vechiului Testament, Domnul se coboară la pământeni ca să desăvârşească opera Sa. Această operă a Sa o înnoieşte prin naşterea din nou, naştere spirituală, din apă şi din Duh Sfânt. Astfel, Biserica cea păgână devine prin Hristos Fiul lui Dumnezeu, Cel Întrupat, o Biserică Cerească, smulsă de sub influenţa şi stăpânirea lui Satan.
Biserica Ortodoxă îşi are bine definită concepţia despre Biserică dar nu aşa stau lucrurile în Bisericile Protestante şi Neoprotestante, încât influenţele neoprotestante creează mereu nedumeriri în rândurile credincioşilor ortodocşi necatehizaţi, care mereu îşi pun întrebarea: care dintre biserici sau religii sunt adevărate? Şi unii le iau pe toate drepte şi bune, după expresia părintelui Nicolae de la Rohia: „Bughi, Mambo, Rag”.
Biserica şi spiritualitatea creştină Plecând de la aspectul confuz ce-l creează confesiunile creştine sectare, cu privire la fiinţa Bisericii, ca Instituţie cerească, dumnezeiască, pentru pământeni nu putem concepe faptul că înţelesul ei adevărat nu 1-a descoperit Dumnezeu omenirii; de asemenea n am putea crede că 1 a lăsat pe seama omului şi în special a omului celui îndoielnic în credinţă şi cu apucături sectare.
Da! Definiţia fiinţei Bisericii Spirituale întemeiate de Unicul Dascăl, a fost formulată în Sinodul al II lea Ecumenic de la Constantinopol (381) precum o avem în Simbolul Credinţei: „Întru Una, Sfântă catolică (sobornicească) şi apostolească Biserică”. Da, aşa a fost formulată definiţia ei în forul Colegiului Sinodal, călăuzit de Duhul Sfânt. Da! Că e Una, pentru că Întemeietorul ei este Unul, că e Sfântă, aşa cum Întemeietorul ei este Sfânt. E Catolică, deci se înţelege universală, pentru că e pentru întreaga omenire de pe întreaga planetă, şi că e sobornicească, pentru că Biserica Creştină se conduce în cele Dogmatice şi canonice după Hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice.
Apoi că e Apostolică, pentru că Biserica lui Hristos Dumnezeu în devenire a angajat oameni dintre oameni, apostoli, cărora le a dat ca misiune după ce i a învăţat şi i a sfinţit convertirea popoarelor prin evanghelizare şi botezare care înseamnă naştere din nou, făcând din ei fii ai Împărăţiei Cereşti.
Protestanţii, contestând Sfânta tradiţie şi lucrarea Sfântului Duh în Biserica istorică, după raţiunea lor, ei uzând numai de Sfânta Scriptură, cer să li se demonstreze pe temeiurile Sfintei Scripturi, mai precis, fiinţa Bisericii.
Da! Şi la aceasta li se răspunde: citiţi mult Sfânta Scriptură şi tot nu înţelegeţi, pentru că aţi părăsit lucrarea lui Dumnezeu de mântuire prin Sfintele Taine, în unitatea Duhului Sfânt. Ci vreţi să înţelegeţi lucrurile tainice ale lui Dumnezeu cu propria raţiune şi aceea cuprinsă de mândrie şi întunecată de păcate.
Şi totuşi este şi în Sfânta Scriptură imaginea Bisericii pe care nu o recunoaşteţi. Da! Este. Cum? Şi unde? În capitolul 12, 1 2 din Cartea Apo¬calipsei. Astfel este imaginea Bisericii: „O femeie înveşmântată în soare, şi luna era sub picioarele ei, iar pe capul ei avea o cunună din douăsprezece stele”. Da! Biserica este prezentată ca femeie. Da! Femeia naşte prunci şi i creşte prin grija de cele materiale şi spirituale. Aşa Biserica naşte fii prin Sfânta Taină a Botezului şi-i creşte prin educaţia religioasă.
Femeia e învăluită în soare. Deci Biserica e învăluită în soarele Hristos, Lumina Lumii. Hristos este în Biserica Sa prin Cuvântul Sfintei Evanghelii şi prin Harul ce se administrează prin Sfintele Taine. Astfel Hristos este în Biserică permanent în chip nevăzut, precum a zis: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Femeia din imagine e cu luna sub picioare. Luna e luminată de soarele fizic şi are fazele ei în creştere şi descreştere. Aşa fiecare generaţie a omenirii pe planeta noastră convertită la creştinism este luminată de Soarele Hristos în Biserică şi numai în Biserică. Iar lucrarea de iluminare şi de sfinţire a fiecărei generaţii în Biserică se face prin apostoli.
Pe capul femeii se află cununa de douăsprezece stele. Aceasta este apostolatul în Biserică. Capul Bisericii văzute este apostolatul. Cele douăsprezece stele prezintă pe cei doisprezece apostoli pe care i-a pus Domnul precum le a poruncit: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19) şi „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15). Astfel, Apostolii au trimitere de la Domnul precum zice: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21).
Biserica, în Sfintele Sinoade Ecumenice, a definit lucrarea Harului lui Dumnezeu prin cele şapte Taine. Biserica va fi neclintită până la sfârşitul lumii. Nici porţile iadului nu o vor birui. Învăţătura Bisericii sub aspect dogmatic este lămurită definitiv în cele şapte Sinoade Ecumenice, cum zice profetic Solomon în Pilde: „Înţelepciunea şi a zidit casă rezemată (întărită) pe şapte stâlpi” (Pilde 9, 1). Lămurită de şapte ori ca aurul din topitoare. Biserica are cele şapte daruri ale Sfântului Duh.
Biserica a stabilit ca ritual cele şapte laude precum zice psalmistul: „de şapte ori în zi te voi lăuda...”. Biserica lui Hristos aduce o înălţare a firii omeneşti în una din treptele ierarhiei cereşti. Ne uneşte cu Cerul. Ne a chemat la o slujire cerească împreună cu îngerii. Cântăm: „Noi, care pe heruvimi tainic închipuim”, „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare ...”, „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot...”, etc. Astfel, adunaţi în ceată duhovnicească lăudăm şi noi împreună cu îngerii, doxologind pe Dumnezeu.
În Biserică prin Sfintele Taine toate se sfinţesc.
Când se alege un loc de biserică drept locaş de închinare, episcopul sfinţeşte locul. Când biserica este gata episcopul o sfinţeşte. Episcopul sfinţeşte Sfântul Altar. Sfânta Masă e un simbol al Sfântului Mormânt al Domnului şi e sfinţită de către episcop. Pe Sfânta Masă se află Sfânta Evanghelie Cuvântul Domnului Iisus care este tot atât de sfânt ca persoana istorică a lui Hristos. Pe aceasta credincioşii o sărută cu multă evlavie ca pe Hristos, în Duminici, când se scoate în mijlocul bisericii.
Pe Sfânta Masă avem Sfânta Cruce pe care S-a jertfit Domnul, fiind plină de har dumnezeiesc, prin care avem mântuirea. Pe Sfânta Masă se mai află Sfânta Împărtăşanie de rezervă, din care se împărtăşesc credincioşii la caz de moarte grabnică. De Sfânta Masă nu are voie să se atingă nimeni decât persoanele sfinţite: preotul şi diaconul. Preotul se îmbracă în veşminte, care sunt sfinţite, şi le îmbracă cu rugăciune.
Icoanele sunt sfinţite. Credincioşii care alcătuiesc ceată duhovnicească sunt sfinţiţi prin Taina Sfântului Botez, prin Taina Sfântului Mir; prin rugăciune se sfinţeşte viaţa noastră, căci ni se iartă păcatele mici, iar prin Taina Sfintei Spovedanii ni se iartă păcatele mari. Prin Sfânta Împărtăşanie ne unim cu Hristos, Care sfinţeşte viaţa noastră. Prin Taina Cununiei se sfinţeşte legătura între bărbat şi femeie. Prin Taina preoţiei se sfinţesc slujitorii Bisericii care administrează Sfintele Taine în scopul sfinţirii mesei de credincioşi, prin Harul Sfântului Duh, Care sfinţeşte toate. Iar prin Taina Sfântului Maslu se aduce tămăduire bolilor sufleteşti şi trupeşti, celor ce aleargă cu credinţă şi evlavie către Doctorul sufletelor şi al trupurilor. Iată câtă sfinţenie este în Sfânta Biserică.
Lucrarea harului dumnezeiesc o vedem profetic încă din Vechiul Testament când Neeman Sirianul, bolnav de lepră, vine în Israel la proorocul Elisei să-l roage să-l vindece de lepră, deoarece se dusese vestea peste graniţele lui Israel de minunile care se făceau de către acest profet. Elisei proorocul, la cerinţa lui Neeman de a-l vindeca, n-a făcut altceva, decât i-a poruncit: „Mergi şi te scaldă în Iordan, şi te afundă de şapte ori şi te vei vindeca”. Neeman punea la îndoială că se va vindeca în apa Iordanului, căci zicea: „Oare sunt mai bune, apele lui Israel decât cele din Siria?” Însă sluga sa îl convinge să asculte de prooroc, că doară nu i-a cerut lucru imposibil. În cele din urmă s-a lăsat convins. A mers la Iordan şi s-a afundat de şapte ori şi s-a vindecat de lepră. Această lucrare simbolică se desăvârşeşte când neamurile păgâne sunt primite în creştinism, curăţite de lepra păcatului prin administrarea celor şapte Taine în Biserica Creştină a noului Israel.
Numărul şapte este numărul ce exprimă perfecţiunea revelaţiei divine a Vechiului Testament care se impune ca înţelepciune a lui Dumnezeu deasupra cunoaşterii şi inteligenţei omului, care este cifrată cu cifra şase (6) în păgânism. Deci lucrarea Harului dumnezeiesc se administrează în Biserică prin cele şapte Taine şi nu numai prin botez, la care au rămas protestanţii şi neoprotestanţii.
Astfel se sfinţeşte viaţa noastră prin Harul lui Dumnezeu administrat de către apostoli şi urmaşii lor care sunt pe firmamentul spiritual al Bisericii lucrând la însănătoşirea şi sfinţirea vieţii, cum zice Sfântul Apostol Pavel: „... prin Har suntem mântuiţi”. Noi slăvim pe Dumnezeu împreună cu îngerii; cântare îngerească cântăm.
De exemplu: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte ne pe noi” şi „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot...”. Şi preotul la început de Sfântă Liturghie sfinţitoare, se roagă cu cuvintele: „Noi care pre Heruvimi tainic închipuim ...”. Astfel încât noi tainic ne unim cu îngerii în slujire şi îngerii cu noi preamărind pe Dumnezeu.
O lucrare de mare taină dumnezeiască o avem în Taina Sfintei Euharistii când se săvârşeşte Sfânta Liturghie Jertfa cea nesângeroasă, Cina Domnului, care nu este altceva decât reconstituirea jertfei de pe Cruce, după modelul anticipat de la Cina cea de Taină de către Domnul Iisus.
Când preotul slujeşte Sfânta Liturghie în prezenţa adunării credincioşilor care alcătuiesc ceata duhovnicească şi preamăresc pe Dumnezeu ca îngerii în Ceruri, păcătoşenia noastră e curăţită prin Har, căci rugăciunile ce le înalţă preotul în adunări în biserică sunt însoţite de Jertfa lui Hristos ce se realizează prin Slujba Sfintei Liturghii care acoperă o mare de păcate, fiindcă Harul revărsat în urma Jertfei de pe Cruce e de valoare infinită. Iar lucrarea Harului Său, ca efect deosebit se vădeşte cu putere când preotul iese cu Sfintele Daruri şi reia rugăciunile de la popor, cu toate pomenirile de nume ce le-au dat credincioşilor spre pomenire la Sfânta Liturghie. Acestea se duc în Sfântul Altar pe Sfânta Masă, care este simbol al Mormântului Domnului, unde are loc sfinţirea şi prefacerea în Trupul şi Sângele Domnului prin rugăciunile preotului.
Preotul cel Mare, Domnul Iisus, care este totodată Jertfă şi Jertfitor le înalţă la Altarul cel Ceresc, la Părintele Milei şi al Îndurărilor care primeşte rugăciunile noastre şi ne iartă mulţime de păcate. Astfel Sfânta Biserică Ortodoxă e împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Sfântă e Biserica Ortodoxă pentru că e lucrare a Sfântului Duh prin cele şapte Sfinte Taine.
Sfântă şi dreaptă e învăţătura ei, că de veacuri a fost călăuzită de Duhul Sfânt şi a umblat în unitatea Duhului, învăţătura definită în cele şapte sinoade Ecumenice: „Înţelepciunea şi a zidit casă rezemata pe şapte stâlpi” (Pilde 9, 1). Sfântă şi dreaptă este Biserica Ortodoxă, că a păstrat succesiunea apostolică neîntreruptă, care are trimitere de Sus: „Precum M a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Sfântă este Biserica Ortodoxă, că a păstrat învăţătura dogmatică nealterată, nici n a adăugat, nici n a lepădat ceva din ea.
Sfântă şi dreaptă este bogăţia teologiei, înaltă şi adâncă cugetare prin Duhul Sfânt, ce i a inspirat pe adânc cugetătorii Părinţi adumbriţi de Duhul Sfânt, care totdeauna au păstrat consensul Bisericii, având concepţia Bisericii Hristologice şi unitatea în Duhul lui Dumnezeu.
Acum, după ce am văzut bogăţia, sfinţenia şi temeinicia învăţăturii sfinte în Biserica Ortodoxă Creştină, ni se dă posibilitatea să facem o comparaţie: cine sunt sectele zilelor noastre, cine este sectantul?
Sectantul este unchiul Vasile, Istvan, Ferentz, Johan sau Ivan, care a furat Biblia Sfânta Scriptură a Bisericii şi cheamă în casa lui pe vecinii lui, pe prietenii săi, şi zice: „Veniţi fraţilor să vă învăţ eu din Sfânta Scriptură”. Doar nu este aceeaşi învăţătură care vă învaţă Biserica? Doar n a spus Domnul: „Cercetaţi scripturile, că socotiţi că în ele aveţi Viaţa Veşnică” (Ioan 5, 39).
Da! Dumnealui dintr-o dată se crede apostol şi profet şi dascăl, dar nu ia aminte la cele ce citeşte în Sfânta Scriptură că: „... oare toţi sunt apostoli” (I Cor. 12, 29).
Mai întâi casa lor nu este sfinţită. Predicatorul nu are pregătirea ca apostol şi învăţător şi nu este sfinţit, adică consacrat de către Biserică şi nu are trimiterea prin succesiune apostolică. Cum spune Domnul: „Precum M a trimis pe Mine Tatăl aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21 23). El nu ştie să păstreze învăţătura Sfinţilor Evanghelişti în consensul Bisericii şi în unitatea Duhului. Ei nu sunt călăuziţi de Duhul Sfânt, ci de mintea lor semeaţă şi trufaşă de a o face pe apostolul, nefiind apostol. Totuşi poate fi şi el un apostol, însă un apostol mincinos: „Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii al căror sfârşit va fi după faptele lor” (II Corinteni 11, 13 15).
Da! Nu sunt călăuziţi de Duhul Sfânt. N-o spun de la mine, că-mi apăr credinţa Bisericii ortodoxe, ci argumentul este că Duhul sfânt inspiră şi pe unul şi pe altul într-un singur sens, ca să păstreze unitatea: „ca (toţi) să fie una, precum suntem şi Noi” (Ioan 17, 11).
În Biserica Ortodoxă, istorică, ierarhii, preoţii şi credincioşii nu se contrazic în cele ale credinţei, pentru că sunt călăuziţi de acelaşi Duh. Pe când sectanţii între ei se contrazic, fiindcă e raţiunea lor şi nu e inspiraţia Duhului Sfânt.
Baptiştii se contrazic cu adventiştii şi penticostalii şi toţi cu Biserica istorică Ortodoxă. Acolo e raţiunea lor şi nu cea a Înţelepciunii dumnezeieşti. Dacă păzesc Legea morală şi pun accentul pe păzirea celor zece porunci ale lui Dumnezeu, bine fac.
Însă, vedeţi că au alunecat în raţionalismul excesiv până în adânc, negând ce-i sacru în Sfânta Scriptură, declarând moartea lui Dumnezeu, încât ajung în mare prăpastie că legalizează şi păcatele împotriva firii şi prostituţia, alunecând într-o libertate excesivă care anulează conştiinţa binelui, până la conştiinţa largă, în care nu mai este deosebire între bine şi rău, între sacru şi profan. Vai celui ce zice răului bine sau binişor.
Dar ce credeţi voi, popoare, că nu ne poartă grijă Cel de Sus? N a înfruntat Biserica vitregii destule, cea din Răsărit şi cea din Apus?
Da! Dacă antihristul comunist ateu, cu o armată invincibilă şi cu o securitate sofisticată, care impunea şi apăra o ideologie materialistă despre lume şi viaţă a căzut când i s-a împlinit sorocul, aşa vor cădea şi falşii prooroci. La fel şi învăţăturile lor false.
Dacă cineva falsifică banii statului, cât timp îi va folosi? Când vor fi descoperiţi, banii vor fi confiscaţi şi anulaţi, iar autorii aspru sancţionaţi.
Cei dintâi au căzut sub ameninţarea focului atomic, iar aceştia vor cădea prin sabia Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece Hristos Domnul n a întemeiat o Biserică pe care să o abandoneze şi să o lase la discreţia vulgului. Vor cădea şi magia şi toate formele ei; spiritismul, paranormalul, parapsihologia, bioenergia, satanismul, Martorii lui Iehova şi toate aberaţiile sectare, dar Domnul îngăduie până când vor ajunge la apogeu, când le va da o lovitură definitivă. Când va fi o confruntare între Evanghelia cea adevărată şi cea falsificată şi astfel Adevărul va învinge. Deoarece Adevărul Domnului rămâne în veac. Pentru că Domnul împărăteşte, Domnul guvernează, Domnul binecuvântează dar şi pedepseşte.
Împărăţia lui Dumnezeu vine cu putere şi Cetatea cea Mare şi Sfântă se coboară pe pământ, adică se coboară în toate treptele şi comparti¬mentele sociale, culturale, artă, ştiinţă, politică, cu atât mai mult în viaţa morală a Bisericii.
Biserica a părăsit unitatea, s-a separat în trei denominaţiuni: Ortodoxă, Catolică şi Protestantă. Bisericile Protestante şi Neoprotestante au lepădat Sfintele Taine, lucrarea Sfântului Duh în Biserică, lucrarea Harului dumnezeiesc, care aduce sfinţire vieţii noastre, şi doxologia în care se preamăreşte Dumnezeu şi nu omul.
Biserica Ortodoxă teologhiseşte prin Duhul Sfânt şi în unitatea Lui, iar protestantul, de orice natură, teologhiseşte prin raţiunea sa în libertatea duhului său. Lipsind unitatea Duhului Sfânt, ei filozofează pe marginea textului biblic, în libertatea raţiunii lor. Astfel în şcolile lor teologice au ajuns la desacralizarea Sfintei Scripturi şi au declarat moartea lui Dumnezeu (Şcoala din Tubingen).
Biserica protestantă e o creangă din aceeaşi tulpină, dar e creangă lacomă, care nu face rod, doar numai frunze. Despre ele scrie: „... şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor” (Apoc. 22, 2). Protestantismul îl coboară pe om la o teologie ştiinţifică, raţionalistă, de aplicare prac¬tică în viaţa socială mai aproape de pământescul plai, până la extremă. Pe când Biserica Ortodoxă îl înalţă pe om prin Teologie plină de Har în cerescul plai, în sfinţenie şi doxologie împreună cu îngerii, Heruvimii şi Serafimii. Şi îl înalţă în cugetare adâncă, dumnezeiască.
Teologia Protestantă e raţională, iscoditoare, spre deosebire de Teologia Ortodoxă, care este o teologie a sfinţeniei prin Har, de înălţare şi apropiere de sursa raţiunii, Apa cea vie, şi a alipirii şi a apropierii până la vederea lui Dumnezeu. Astfel fericeşte pe cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. „Cine se va sui în muntele Domnului, şi cine va sta în locul cel Sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care nu şi-a luat în deşert sufletul său” (Psalm 23,3-4). Adică cel ce n-a privit cu uşurinţă la grija şi preocuparea de suflet.
EVLAVIA CREŞTINĂ
Decăderea morală a societăţii umane şi, în special, a tinerei generaţii (ca urmare a educaţiei ateiste) necesită o activitate dinamică a clerului Bisericii Creştine, pentru a readuce pe cei înstrăinaţi la viaţa de evlavie creştină, la spiritualitatea vieţii creştine, la Biserica în care au fost botezaţi.
A căzut puterea întunericului ateu panslavist lucrare de constrângere diabolic dirijată prin satanizarea colectivă a societăţii umane lăsând urmări grave ce nu pot fi vindecate uşor. Un edificiu, o biserică rămasă în ruină, după tehnica „avansată” a epocii, în scurt timp se poate reconstrui, pe când cu omul şi cu sufletul uman nu aşa stau lucrurile, ci trebuie ani de zile ca să i aduci acea însănătoşire sufletească.
Ieşit de sub influenţa falsului adevăr (lumea fiind realitate unică după ei) prin căderea lui Antihrist, omul, în nedumerirea lui, încă îşi amână revenirea şi însănătoşirea prin recunoaşterea faptului că ultimul ADEVĂR nu este lumea materială, ci este Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, la Care trebuie să revină.
Însă păcatul este că în zilele noastre există tineri ce se complac în desfrâul trupesc şi spiritual şi cad pradă unui alt val de ateism, şi acum neştiinţific, nefiresc şi abject, pe care îl materializează New Age-ul. Aceştia nu vin la Hristos, Spiritul Suprem, ci umblă după senzaţional. Diverse reviste şi alte publicaţii răspândesc tot felul de practici magice, ca: spiritism, hipnoză, bioenergie, parapsihologie, satanismul cu dansurile şi muzica rock, practici yoghine. Nefiind bine călăuziţi, unii tineri cad pradă amăgirilor de tot felul, îndeosebi invaziilor religiilor şi curentelor orientale, amestecând ideologiile şi pervertindu-le, spre pierzarea sufletelor lor. De la o formă de păgânism ateist trec la o altă formă de păgânism, pe o cale a lumii înapoiate, a superstiţiilor, a magiei de tot felul, aşa zisa înţelepciune asiatică, numai la Hristos nu vin, la înţelepciunea cea dumnezeiască.
Hristos însă n-are nevoie să fie completat de Buddha, Brahma sau alte religii de provenienţă păgână. Hristos este Logosul întrupat, este plinătatea Adevărului. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa,... zice Mântuitorul Cei ce au fost înainte de Mine au fost furi şi tâlhari.” Hristos este ultimul Adevăr, care vine de la Tatăl. „Eu şi Tatăl Una suntem.” Hristos este Cuvântul, Înţelepciunea Tatălui venit în lume prin Întrupare. „Pe Acesta să-L ascultaţi” zice Domnul Dumnezeu, Care S-a arătat nouă. Să revenim la înţelepciunea dumnezeiască, la izvoarele înţelepciunii dumnezeieşti. Izvorul ei, precum spune şi Iov ... este Dumnezeu şi e mai scumpă decât aurul şi argintul.
Înţelepciunea dumnezeiască o găsim în Sfintele Scripturi. Avem patru cărţi ale Vechiului Testament în care se aduce multă laudă înţelepciunii: 1. Proverbele lui Solomon; 2. Ecclesiastul; 3. Înţelepciunea lui Solomon; 4. Înţelepciunea lui Isus Sirah. Veniţi să ne învăţăm şi să cunoaştem Legea Domnului în care suntem botezaţi şi să nu umblăm după un alt botez.
Veniţi la Spiritul Suprem Dumnezeu, la Cel de la Care avem toate darurile cele bune; deoarece toată darea cea bună este de sus, de la Părintele luminilor. El ne împărtăşeşte toate darurile pe care le cunoaştem din Sfintele Scripturi.
Aceste Daruri ale Sfântului Duh le găsim la prorocul Isaia (11,2) şi sunt în număr de şapte: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, cunoaşterea, evlavia, bărbăţia şi frica de Dumnezeu. Între cele şapte daruri ale Sfântului Duh, evlavia primează în mântuire. Evlavia este trăirea practică, izvorâtă din afecţiunea inimii, care ne mână la realizarea vieţii neprihănite. Cuvântul evlavie înseamnă religiozitate profundă, exteriorizată printr-o îndeplinire practică a ritualului religios; cucernicie.
Evlavia este virtutea diriguitoare în calea mântuirii, este credinţa lucrătoare în fapte bune. Este râvnă, zel, din îndemnul Duhului Sfânt la împlinirea faptelor creştineşti. Evlavia este flacăra, este tăciunele care se aprinde la adierea Sfântului Duh. Celelalte daruri îi aduc împlinirea.
Evlavia este axul ce îşi are rădăcina plantată în credinţă, creşterea în iubire şi idealul în nădejde. Celelalte daruri ale Sfântului Duh sunt ramurile ce-l împodobesc pe omul evlavios şi dau roade. Iar roadele Sfântului Duh sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23).
Evlaviei i s-a mai zis şi credincioşie, în limbajul popular. Se zice despre omul evlavios că este credincios. Adică păzeşte credinţa, caută mântuirea prin angajarea permanentă în a păzi poruncile dumnezeieşti.
Evlavia este organul executiv între cele şapte daruri ale Sfântului Duh, pentru că angajează pe om la trăire practică. Ca şi orice însuşire bună, şi evlavia trebuie cultivată. Factorii principali în cultivarea evlaviei sunt: familia, şcoala, Biserica.
Primul factor în cultivarea evlaviei este familia. Când? În cei şapte ani de acasă. Începe cu primele noţiuni. Doamne, Doamne! Prin scurte rugăciuni, semnul Sfintei Cruci, îngenunchieri ş.a. Ca obiect didactic edificator, avem: Icoana Domnului Iisus, a Maicii Domnului, a unui sfânt, Sfânta Cruce etc. Prin viaţa de evlavie trăită practic, viaţa ta este închinată lui Dumnezeu.
Zilnic ce faci? Treci într-o cameră liniştită; aprinzi candela; pleci genunchii şi te rogi Domnului citind rugăciunile după carte în faţa sfintei icoane, ca fecioarele înţelepte, cu candela aprinsă şi cu mijloacele încinse. Iar Domnul adaugă: „Când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns...“ (Mat., 6, 6).
Prin plecarea genunchilor, te prosternezi rugându-te lui Dumnezeu, ceea ce constituie un act de supunere, de smerenie şi umilinţă. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Suntem fragili, ca o plantă agăţătoare, şi avem nevoie de un tutore. Creşterea noastră duhovnicească o avem numai prin Domnul Dumnezeu. „Fără Mine nu puteţi face nimic ...” (Ioan 15, 5). Creşterea noastră duhovnicească o avem la lumina Soarelui Hristos.
Evlavia sporeşte prin râvnă şi sârguinţă. Evlavia o ia înaintea celorlalte daruri, ea trebuie canalizată spre dreptarul de credinţă al Bisericii Ortodoxe Creştine; să respecte ritualul Bisericii Ortodoxe.
Evlavia este iubire de viaţă duhovnicească, râvnă pentru daruri mai bune. Evlavia sporeşte prin cultivarea intelectului, afecţiunii şi a voinţei. Raţiunea trebuie cultivată în spiritul evlaviei printr o educaţie către înaltele idealuri spre care trebuie să tindă omul: realizarea sa pe plan intelectual, teoretic şi practic, religios şi moral; luminarea minţii şi îmbogăţirea cunoştinţelor, prin care să se cunoască pe sine şi scopul pentru care a fost creat. Să cunoască ultimul scop pentru care a fost creat: mântuirea, un bun comun.
Al doilea factor intern al individului este afecţiunea, care îşi are sălaşul în inimă. Afecţiunea trebuie să devină o conştiinţă a binelui, a adevărului şi a dreptăţii. Afecţiunea unei inimi de carne şi nu de piatră; să se afirme printr o conştiinţă vie, trează şi mereu activă.
La fel şi al treilea factor intern al individului voinţa să fie cultivată în spiritul jertfelniciei pentru dreptate socială, fără de care nu e posibilă pacea în societatea umană. Voinţa să fie cultivată în spiritul dăruirii către Dumnezeu şi către aproapele, cu lepădarea de dorinţele păcătoase, ca: desfrâul, beţia, avariţia, îmbogăţirea prin jaf, furtul, agoniseala nedreaptă şi slava deşartă, care strică ordinea şi armonia din societate.
Intelectul, afecţiunea şi voinţa, cultivate în spiritul evlaviei creştine, să aprindă dorul spre mântuire, ultimul ideal. Deci, grija de suflet. Efectul: omul evlavios rabdă ispita. Este virtuos. Se înfrânează. Se nevoieşte. Posteşte. Se roagă. Se pocăieşte, în sensul adevărat al cuvântului. Astfel, credinţa e lucrătoare prin fapte bune, iar conştiinţa devine mereu trează, prin viaţa de evlavie. Plin de râvnă, omul se înscrie pe treptele mântuirii şi se apropie de Cel ce este modelul desăvârşirii noastre.
Viaţa de evlavie e depăşire în trepte. Credinţa prin botez ne naşte şi ne spală de păcate, de păcatul strămoşesc. Iubirea de Dumnezeu ne îmbracă în Har dumnezeiesc, iar nădejdea ne împlineşte, sporind evlavia, şi Harul lui Dumnezeu se arată lucrător în noi, în sfinţirea vieţii noastre. Ne alimentează sufletul din seva Harului dumnezeiesc şi ni l călăuzeşte pe calea mântuirii. Evlavia cultivată să ducă la o viaţă echilibrată, să nu cadă în sentimentalism bigot, fanatism, ipocrizie, în care se practică nişte porunci fără sens, fapte pe care Domnul le înfierează, păzind nişte forme şi neglijând fondul: mila, adevărul şi dreptatea. Sau zice multe rugăciuni cu grabă şi cu mintea împrăştiată, neglijând calitatea rugăciunii. Nu stăruie să se roage din toată inima, din tot sufletul: merge la biserică, se roagă, se spovedeşte, dar nu se schimbă cu nimic în mai bine, ci rămâne în deprinderile rele: înjură, e rău de gură, certăreţ, n are respect faţă de părinţi, de cei vârstnici, faţă de colegii lui de muncă.
Fanaticul dispreţuieşte pe colegii lui, pe cei ce n au convingerile lui religioase, până la violenţă. Credul eşti atunci când crezi tot ce auzi, fără să le treci prin prisma raţiunii sănătoase, a credinţei Bisericii Ortodoxe. Să fii credincios şi nu credul!
Superstiţia. Să nu fii superstiţios, adică să ţii predici păgâne: că îţi iese în cale cu gol, o pisică neagră, un preot sau să ţii sărbători păgâneşti precum: nu lucrez, nu spăl, nu cos vinerea.
Ipocrizia. Făţarnicul face lucrul de faţa lumii, crede, se roagă, face fapte creştineşti pentru laudă. Cel mândru se laudă. Merge la biserică din snobism, pentru că aşa e în obiceiul creştinilor.
Să fugim de plafonare şi să nu ne complacem în superficialitate faţă de cunoaşterea celor ale credinţei!
Să nu uităm că există dracul care ne frânează râvna spre cele duhovniceşti, sau ne dirijează viaţa spre o evlavie bolnăvicioasă, de care am amintit.
Îndemn la viaţa de evlavie
„Privegheaţi zice Domnul şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită” (Mat., 26,41).
Să stăm de veghe, să veghem asupra gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre, căci mai întâi mintea e uşa prin care intră păcatul. Dacă primim în gând păcatul şi acesta zăboveşte, ne complacem în el, îi oferim scaun, iar gândul cel păcătos se lăţeşte, se extinde şi în simţuri. De aceea, siliţi-vă ca să faceţi distincţie cu grabă, să denunţaţi duhul răutăţii, izbiţi-l pe uşă afară şi zăvorâţi uşa. Iar de intră pe geam, zăvorâţi şi geamul.
„Privegheaţi” mai înseamnă şi a zăbovi în rugăciune ziua şi noaptea, ca să ne punem sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a îngerului păzitor, pentru a scăpa de ispititorul.
„Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi zic vouă vor căuta să intre şi nu vor putea” (Luca, 13,24). „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca, 9,23).
„Tăiaţi mădularele voastre cele rele”(Matei, 18,8-9). Dacă mâna ta... piciorul tău ... ochiul tău ... te sminteşte ... scoate-le ... „Căci omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El (Hristos), ca să se nimicească trupul păcatului pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani, 6,6).
Încheiere
E nevoie de un mediu liniştit. Intră în cămara ta, în singurătate numai cu Domnul. Roagă-te în ascuns. Priveghează. Roagă-te cu rugăciunea pustnicului: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul. Foloseşte cartea de rugăciune. Creează-ţi un mediu potrivit rugăciunii.
Se poate? Cum? Taie mădularele tale rele. Taie prieteniile tale rele. Fugi de mediul infect. Fugi de locurile şi de anturajul ispititor. Fugi de tovărăşiile rele. Că sămânţa putrejunii e în noi. Cum se vindecă sămânţa putrejunii din noi? Ce pot să facă cei tineri, într-o lume viciată? Soluţia este: rugăciunea stăruitoare, postul şi înfrânarea poftelor.
E vremea postului. Ce trebuie să facem? Iată ce: rugăciune particulară, posturile, participarea la Sfânta Liturghie în Duminici şi sărbători, respectarea zilelor de duminici şi sărbători, citirea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii de credinţă, lectura religioasă morală, spovedania mai deasă şi împărtăşirea după dezlegarea duhovnicului, cercuri literare religioase, pelerinaje la mânăstiri, la Locurile Sfinte.
Pârghiile vizibile formale duc la cele invizibile, spirituale. Sfânta Icoană, candela aprinsă, genunchii plecaţi prin care ne aflăm înaintea Domnului şi împodobim în noi chipul Lui; prosternaţi în supunere, în smerenie. Icoana, chipul ideal pe care tu trebuie să-l realizezi, este Iisus, sau un ucenic de al Lui un sfânt. El S-a luminat şi a fost Lumina lumii. Şi S-a consumat ca untdelemnul în candelă sau ca lumânarea până la jertfirea totală, pentru a răspândi lumină. Fă şi tu asemenea!
Împodobim în noi chipul lui Dumnezeu, ca să-L aducem şi să-L realizăm şi la asemănare. Prin ce? Prin priveghere Domnul Iisus S-a rugat. Roagă-te şi tu. Sfinţii au păzit poruncile lui Dumnezeu. Păzeşte-le şi tu. Sfinţii au fost înălţaţi în slavă. Vei fi şi tu înălţat la starea de fericire, de vei învinge lumea păcatului, precum zice Domnul: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea.” (Ioan 16,33). Când te rogi cu candela aprinsă, te aprinzi şi tu de dragoste de Dumnezeu.
Până când? Până unde? Creşti în intensitate mereu. Şi vei simţi că Harul lui Dumnezeu te încinge cu putere de Sus. Prin priveghere ne aflăm înaintea Domnului şi-l spunem dorinţa noastră: vrem viaţă neprihănită; vrem mântuire; suntem slabi, vrem ajutorul Tău; suntem mici, ne prosternăm înaintea Ta. Suntem creatura Ta. Desăvârşeşte opera Ta! Te rugăm în supunere. Făgăduiesc să pun început bun şi să trăiesc viaţă de evlavie, păzind poruncile Tale, care să mi-fie spre mântuire. Făgăduiesc. Ajută-mi!
Tu eşti scăparea mea. Tu eşti sfinţirea mea. Tu eşti mântuirea mea. Şi ne dăruieşte, Bunule, deşteptare şi putere, ca să facem voia Ta, cu bună plăcere, în chip desăvârşit.
