MICUL CATEHISM
Obţinut ca binecuvântare de la Î.P.S. Ep. Teofil al Clujului pe când
eram paroh la Jimbor, jud. Bistriţa-Năsăud an. (1964-1969). În prezent editat din iniţiativa părintelui arhim. Mina Dobzeu cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Episcop Ioachim al Huşilor, anul 2008.
Precuvântare
Credinţa este legătura directă dintre Dumnezeu şi om, care-l face pe acesta din urmă a fi copărtaş la nemurire şi viaţă veşnică. Ea este legătura vie şi nepieritoare ce dă sens vieţii acesteia, fiind în acelaşi timp poartă spre împărăţia cea veşnică la care suntem chemaţi toţi pentru a o moşteni. Sfântul Apostol Pavel arată că „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute (Evrei, XI,1), iar Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) precizează: „credinţa este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede în Dumnezeu cel crezut (Răspunsuri către Talasie, 33 Filocalia românească, vol. 3, pag. 118, ed. 1948).
Credinţa, la rândul ei, are de înfruntat, pe de o parte, necredinţa, iar pe de alta, falsa credinţă sau rătăcirea. Sfântul Petru avertizează că vor fi prooroci mincinoşi, care vor strecura erezii pierzătoare, tăgăduind pe Stăpânul, şi îşi vor aduce grabnica lor pieire (II Pet. 2,1-3; 14-17).
Pentru a preîntâmpina abaterea de la dreapta credinţă, dată o dată pentru totdeauna sfinţilor (Iuda,9), care au gustat apa şi Duhul în Sfânta Taină a Botezului, am gândit că este foarte firească şi utilă reeditarea acestui mic Catehism care se doreşte a fi un Abecedar al credinţei. Pentru a pătrunde adânc taina credinţei este nevoie de urcarea unor trepte duhovniceşti. Aceste trepte sunt paginile micului Catehism de dreapta credinţă şi celor care, întâmplător, vor întâlni această mică carte, care le va putea schimba viaţa în măsura în care şi ei vor fi capabili de înnoire şi pocăinţă adevărată.
INTRODUCERE
1. Eşti creştin? Da, sunt creştin prin Harul lui Dumnezeu.
2. Cine este creştin adevărat? Creştin adevărat este acela care crede şi mărturiseşte învăţătura creştinească şi trăieşte corect după Legea lui Dumnezeu.
3. Ce este învăţătura creştinească? Învăţătura creştinească este învăţătura lui Iisus Hristos, pe care au predicat-o apostolii şi ne-o învaţă Sfânta Biserică.
4. Unde este cuprinsă învăţătura creştinească? Învăţătura creştinească este cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, iar pe scurt – în Catehism.
5. Câte părţi cuprinde Catehismul? Catehismul cuprinde patru părţi:
1. Despre credinţă. 2. Despre porunci. 3. Despre Sf. Treime. 4. Despre rugăciune.
PARTEA ÎNTÂI
DESPRE SIMBOLUL CREDINŢEI
6. Unde este cuprins pe scurt ceea ce trebuie să credem?
Ceea ce trebuie să credem este cuprins în cele douăsprezece articole din Simbolul Credinţei.
a. Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
b. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut.
c. Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om.
d. Şi s-a răstignit pentru noi în vremea lui Ponţiu Pilat,
e. Şi a pătimit, şi s-a îngropat,
f. Şi a înviat a treia zi după Scripturi,
g. Şi s-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui,
h. Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
i. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Acela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
j. Întru Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
k. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.
l. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.
I. DESPRE DUMNEZEU
(Art. 1 al Simbolului)
7. Cine este Dumnezeu? Dumnezeu este un Duh desăvârşit, făcătorul cerului şi al pământului.
8. Pentru ce numim pe Dumnezeu Duh? Numim pe Dumnezeu Duh pentru că este o fiinţă, care are minte şi voinţă, dar nu are trup şi de aceea nu-l putem vedea,.
9. Pentru ce este Dumnezeu desăvârşit? Dumnezeu este desăvârşit pentru că are toate însuşirile cele bune fără număr şi fără măsură.
10. Cum este Dumnezeu? Dumnezeu este veşnic, pretutindeni, atotştiutor, atotputernic, sfânt şi drept.
11. Pentru ce este Dumnezeu veşnic? Dumnezeu este veşnic pentru că nu are început şi nu va avea sfârşit.
12. Unde este Dumnezeu? Dumnezeu este pretutindeni: în cer, pe pământ şi în tot locul.
13. Ştie şi vede Dumnezeu toate? Dumnezeu este atotştiutor: el ştie şi vede toate, chiar şi gândurile.
14. Poate Dumnezeu să facă toate? Dumnezeu este atotputernic, astfel că poate face tot ce voieşte.
15. Este Dumnezeu sfânt? Dumnezeu este sfânt; el iubeşte binele şi urăşte răul.
16. Este Dumnezeu drept? Dumnezeu este drept: el răsplăteşte binele şi pedepseşte răul.
II. DESPRE SFÂNTA TREIME
17. Câte persoane sunt în Dumnezeu? În Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
18. Este fiecare persoană Dumnezeu adevărat? Fiecare persoană este Dumnezeu adevărat.
19. Sunt mai mulţi Dumnezei? Cele trei persoane sunt numai un singur Dumnezeu.
20. Cum se numeşte taina unui singur Dumnezeu în trei persoane? Taina unui singur Dumnezeu în trei persoane se numeşte Sfânta Treime.
21. Ce numim Taină? Numim Taină orice adevăr descoperit de Dumnezeu, ce nu-l putem pricepe cu mintea noastră.
22. Prin ce semne arătăm credinţa noastră în Sf. Treime? Arătăm credinţa noastră în Sf. Treime prin semnul Sfintei Cruci.
23. Când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci pe frunte zicem: În numele Tatălui – pe frunte, şi al Fiului – pe piept, şi al Sfântului Duh, Amin – pe amândoi umerii, de la dreapta spre stânga.
III. DESPRE FACEREA LUMII
24. Cine a făcut lumea? Dumnezeu a făcut lumea, adică cerul şi pământul şi toate câte sunt pe el.
25. Din ce a făcut Dumnezeu lumea? Dumnezeu a făcut lumea din nimic.
26. Se îngrijeşte Dumnezeu de lume? El o cârmuieşte şi o păstrează.
27. Cum se numeşte grija lui Dumnezeu faţă de lume? Grija lui Dumnezeu faţă de lume se numeşte pronie sau providenţă dumnezeiască.
IV. DESPRE ÎNGERI
28. Ce a mai făcut Dumnezeu afară de lumea văzută? Afară de lumea văzută, Dumnezeu a făcut şi multe duhuri, pe care le numim îngeri.
29. Cum erau îngerii când i-a făcut Dumnezeu? Toţi îngerii erau buni şi fericiţi.
30. Au rămas toţi îngerii buni şi fericiţi? Nu toţi îngerii au rămas buni şi fericiţi, mulţi au păcătuit şi de aceea au fost aruncaţi în iad.
31. Cum se numesc îngerii care ne păzesc pe noi? Îngerii care ne păzesc pe noi se numesc îngeri păzitori.
32. Ce fac îngerii păzitori pentru noi? Îngerii păzitori ne apără sufletul şi trupul, se roagă pentru noi şi ne îndeamnă la bine.
33. Cum se numesc îngerii care au păcătuit? Îngerii care au păcătuit se numesc diavoli sau duhuri necurate.
V. DESPRE CEI DINTÂI OAMENI ŞI DESPRE PĂCATUL STRĂMOŞESC
34. Cum se numesc cei dintâi oameni? Cei dintâi oameni se numesc Adam şi Eva.
35. Cum a făcut Dumnezeu pe Adam? Dumnezeu a făcut pe Adam din pământ, i-a dat un suflet nemuritor şi l-a aşezat în raiul pământesc sau paradis.
36. Din ce e compus omul? Omul e compus din trup şi suflet nemuritor, care este făcut după chipul lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu, Fac.1,26.
37. Ce înţelegem prin „după chipul lui Dumnezeu”? Noi înţelegem că Dumnezeu, când l-a făcut pe om, i-a dat însuşiri ca ale sale, deci, însuşiri bune, dumnezeieşti.
38. Care sunt însuşirile omului? Însuşirile dumnezeieşti ale omului sunt patru: nemurirea sufletului, intelectul, afecţiunea şi voinţa liberă.
39. La ce-i folosesc omului cele patru însuşiri? Prin nemurire omul trăieşte în veşnicie; prin intelect omul cunoaşte pe Dumnezeu şi lumea înconjurătoare; prin afecţiune omul simte pe Dumnezeu şi tot ce e bine, bun şi folositor în viaţă; iar prin voinţă acţionează în libertate, rămânând în ascultare, în slujba lui Dumnezeu, în slujba omului şi a binelui, după voia lui Dumnezeu.
40. Ce înţelegem prin „după asemănare”? Noi înţelegem prin „asemănare” creştere. Primul cuvânt de binecuvântare rostit de Dumnezeu asupra primilor oameni a fost „creşteţi”. Fac. 1.28.
41. Ce înseamnă cuvântul „creşteţi”? „Creşteţi” este egal cu cuvântul modern „evoluaţi”. Deci, suntem făcuţi din pământ şi cu suflet nemuritor (Fac. 2.7; Luc. 20.36) ca să evoluăm, să creştem, să ne împlinim, să ajungem la vârsta omului desăvârşit asemenea cu Dumnezeu bun, drept, sfânt, virtuos, ştiutor, cu spirit inventiv şi creator. Mai înţelegem prin asemănare realizarea noastră în devenire, în care contribuim cu propriile noastre puteri, ajutaţi de Harul lui Dumnezeu, ca să ne ridicăm prin împlinire la asemănarea cu Dumnezeu din punct de vedere cultural,artistic, moral şi religios. Dumnezeu este desăvârşit şi omul este chemat să se desăvârşească, căci Domnul a zis: „fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl meu este desăvârşit”. Mat. 5.48.
42. Dumnezeu i-a dat omului şi darul ştiinţei? Când i-a dat omului darul ştiinţei, când l-a creat şi l-a învestit cu putere, când l-a binecuvântat i-a zis: „supuneţi pământul,… şi-l stăpâniţi”. Fac. 1.28.
43. Ce se înţelege prin cuvintele „supuneţi şi stăpâniţi”? Prin cuvintele „supuneţi şi stăpâniţi” se înţelege darul ştiinţei, căci nimic nu poţi supune şi stăpâni fără ştiinţă, iar darul ştiinţei este de la Dumnezeu.
44. Pentru ce a făcut Dumnezeu pe om? Dumnezeu a făcut pe om pentru ca omul să-l cunoască, să-l iubească, să-l slujească şi astfel să dobândească viaţă veşnică.
45. Cum erau la început cei dintâi oameni? Cei dintâi oameni erau la început buni; ei erau sfinţi şi drepţi şi cu posibilităţi să crească, să evolueze în dezvoltarea lor spre bine.
46. Au rămas Adam şi Eva buni? Adam şi Eva n-au rămas buni, ei au păcătuit şi au fost alungaţi din paradis.
47. Ce păcat au făcut Adam şi Eva? Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit, neascultând porunca lui Dumnezeu.
48. A stricat acest păcat numai lui Adam şi Evei? Acest păcat n-a stricat numai lui Adam şi Evei, ci a trecut la toţi oamenii.
49. Cum se numeşte acest păcat? Acest păcat se numeşte păcatul strămoşesc.
50. Ce s-ar fi întâmplat cu oamenii, dacă Dumnezeu n-ar fi avut milă de dânşii? Dacă Dumnezeu n-ar fi avut milă de oameni, nici un om nu s-ar fi putut mântui.
51. Cum a avut Dumnezeu milă de oameni? Dumnezeu a avut grijă de oameni făgăduind şi trimiţând un Mântuitor.
VI. DESPRE MÂNTUITORUL
(Art. II al Simbolului Credinţei)
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut.
52. Cine este Mântuitorul sau Mesia? Mântuitorul sau Mesia este Fiul unic al lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.
53. Pentru ce Iisus Hristos se numeşte Domnul nostru? Iisus Hristos se numeşte Domnul nostru pentru că el ne-a făcut şi ne-a răscumpărat din păcat prin sângele său.
VII. DESPRE ÎNTRUPAREA FIULUI LUI DUMNEZEU
(Art. III al Simbolului Credinţei)
Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om.
54. De la cine a primit Fiul lui Dumnezeu fire omenească? Fiul lui Dumnezeu a primit fire omenească de la Prea Sfânta Fecioară Maria, prin puterea Duhului sfânt.
55. Cum se numeşte Sfânta Fecioară Maria? Sfânta Fecioară Maria se numeşte Maica lui Dumnezeu sau Născătoare de Dumnezeu.
56. Cum se numeşte această lucrare de taină a lui Dumnezeu? Această lucrare de tain se numeşte Întruparea Fiului lui Dumnezeu.
57. Ce credem despre Iisus Hristos prin Taina întrupării? Prin Taina întrupării credem că Iisus Hristos este întotdeauna Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
58. Câte naturi sau firi sunt în Iisus Hristos? În Iisus Hristos sunt două firi sau naturi: natura dumnezeiască, pentru că este Dumne¬zeu, şi natura omenească, pentru că este om.
59. Câte persoane sunt în Iisus Hristos? În Iisus Hristos este o singură persoană – anume persoana dumnezeiască.
60. Cine a fost dreptul Iosif? Dreptul Iosif n-a fost tatăl, ci numai purtătorul de grijă al lui Iisus Hristos şi protectorul Prea Sfintei Fecioare Maria, iar în faţa legii trecea ca soţ.
61. Unde s-a născut Iisus Hristos? Iisus Hristos s-a născut în Betleem, într o peşteră săracă, într-un staul de vite.
62. Când sărbătorim naşterea lui Iisus Hristos? Sărbătorim naşterea lui Iisus Hristos în ziua de Crăciun, la 25 decembrie.
63. Unde a trăit Iisus în tinereţea sa? Iisus a trăit în tinereţea sa la Nazaret şi a fost supus părinţilor săi.
64. Ce s-a întâmplat când Iisus era de treizeci de ani? Când era de treizeci de ani, Iisus Hristos a fost botezat în râul Iordan de Sfântul Ioan Botezătorul.
65. Ce-a făcut Iisus după ce a fost botezat? După ce a fost botezat, Iisus şi-a ales doisprezece apostoli, a început să predice Evanghelia şi a făcut multe minuni.
66. Spune-mi câteva minuni făcute de Domnul nostru Iisus Hristos. Iisus a prefăcut apa în vin la nunta din Cana, a săturat cinci mii de oameni numai cu cinci pâini, a vindecat bolnavi şi a înviat morţi.
VIII. DESPRE PATIMA, MOARTEA, ÎNVIEREA ŞI ÎNĂLŢAREA LA CER A LUI IISUS HRISTOS
(Art. IV, V şi VI ale Simbolului Credinţei)
Şi s-a răstignit pentru noi în vremea lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit, şi s-a îngropat,şi a înviat a treia zi după Scripturi, şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
67. Ce a pătimit Iisus Hristos? Iisus Hristos a asudat sânge pe muntele Măslinilor, a fost biciuit, încoronat cu spini şi răstignit pe cruce, pe care a murit.
68. A pătimit Iisus Hristos ca Dumnezeu sau ca om? Iisus Hristos a pătimit ca om, fiindcă nu putea pătimi ca Dumnezeu.
69. Unde a fost răstignit Iisus Hristos? Iisus Hristos a fost răstignit pe muntele Golgota, aproape de Ierusalim, în Vinerea Mare.
70. Pentru ce a pătimit Iisus Hristos? Iisus Hristos a pătimit ca să ne răs-cumpere din păcate şi să ne facă fericiţi în veci.
71. Ce s-a întâmplat după moartea lui Iisus Hristos? După moartea lui Iisus Hristos, trupul lui a fost luat de pe cruce şi îngropat, iar sufletul lui s-a coborât în iad, sau locuinţa morţilor, unde sufletele drepţilor aşteptau timpul mântuirii.
72. A rămas trupul lui Iisus Hristos în mormânt? Trupul lui Iisus Hristos n-a rămas în mor¬mânt, ci a treia zi a înviat din morţi cu slavă.
73. Când sărbătorim Învierea lui Iisus Hristos? Învierea lui Iisus Hristos o sărbătorim în ziua de Paşti.
74. Ce s-a întâmplat după 40 de zile de la învierea lui Iisus Hristos? După 40 de zile de la înviere Iisus Hristos s-a înălţat la ceruri.
IX. DESPRE JUDECATA PARTICULARĂ ŞI UNIVERSALĂ
(Art. VII al Simbolului)
Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
75. Când va veni din nou Iisus Hristos? Iisus Hristos va veni din nou la sfârşitul lumii, ca să judece pe toţi oamenii: pe cei buni şi pe cei răi.
76. Despre ce vor fi judecaţi oamenii? Oamenii vor fi judecaţi despre toate gândurile, cuvintele şi faptele lor.
77. Ce se va întâmpla după hotărârea judecătorească? După hotărârea judecătorească, cei răi vor merge în iad, iar cei buni – în cer.
78. Mai este şi altă judecată în afară de cea de pe urmă sau universală?
Afară de judecata de pe urmă sau universală mai este şi judecata particulară, la care va fi judecat fiecare om după moartea sa.
79. Unde se duce sufletul după judecata particulară? După judecata particulară sufletul se duce în iad sau în cer.
80. Ce este cerul? Cerul este locul de fericire veşnică şi desăvârşită.
81. Care suflete merg în cer? În cer merg sufletele acelor care mor în stare de har sufletele sfinţitor şi sunt curate de toate păcatele şi pedepsele lor.
82. Ce este iadul? Iadul este locul de suferinţă veşnică.
83. Care suflete merg în iad? În iad merg sufletele acelora care mor în stare de păcat de moarte şi a păcatelor lesne iertătoare, care nu le-au mărturisit şi nu şi-au terminat pedeapsa sau nu şi-au făcut canonul pentru ele.
X. DESPRE SFÂNTUL DUH
(Art. VIII al Simbolului)
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Acela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
84. Cine este Sfântul Duh? Sfântul Duh este a treia persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat ca şi Fiul.
85. De la cine purcede Sfântul Duh? Sfântul Duh purcede în veci de la Tatăl.
86. Ce haruri ne dă Sfântul Duh? Sfântul Duh ne sfinţeşte şi ne ajută să putem face bine şi să fugim de rău.
87. Când a trimis Dumnezeu Bisericii Sfântul Duh? Dumnezeu a trimis Bisericii Sfântul Duh după 10 zile de la înălţarea la cer a lui Iisus Hristos, când apostolii erau în Ierusalim.
88. Când sărbătorim coborârea Sfântului Duh? Sărbătorim coborârea Sfântului Duh în zi de Rusalii (Cincizecime, Duminica Mare).
XI. DESPRE BISERICĂ
(Art. IX al Simbolului)
Întru Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
89. Ce este Biserica? Biserica este societatea tuturor credincioşilor de pe pământ, uniţi prin aceeaşi credinţă şi Sfintei Taine, organizată în comuni¬tăţi şi condusă ierarhic de către episcopi şi preoţi.
90. Cine a întemeiat Biserica? Iisus Hristos a întemeiat Biserica.
91. Cine este capul Bisericii? Capul Bisericii este Iisus Hristos, întemeietorul ei (Ef. 1,22; 4,15)
92. Cine sunt urmaşii lui Iisus Hristos pe pământ? Urmaşii lui Iisus Hristos pe pământ sunt apostolii, iar urmaşii apostolilor sunt episcopii.
93. Poate greşi Biserica când ne învaţă în credinţă? Biserica conducătoare, adică episcopii constituiţi în consiliu sau sinod, călăuziţi de Sfântul Duh, nu pot greşi când ne învaţă lucruri ce privesc credinţa şi moravurile.
94. Cum trebuie să fie adevărata Biserică a lui Iisus Hristos? Adevărata Biserică a lui Iisus Hristos trebuie să fie: Una, pentru că Unul este Dumnezeu. Sfântă, pentru că Sfânt este întemeietorul ei. Ortodoxă, adică dreaptă, după hotărârile drepte ale sinoadelor ecumenice. Universală, pentru că ea trebuie să-i aducă la cunoştinţa adevărului pe toţi oamenii, ca tot omul să se mântuiască. Apostolică, să aibă la temelie adevărul, adică aceleaşi adevăruri dogmatice, moravuri şi practici religioase ale aşezământului apostolic din Biserica Primară. Şi protestatară împotriva oricărei abateri de la ortodoxie.
95. Ce înţelegem prin cuvintele simbolului apostolic: „Împărtăşire sfinţilor”? Prin cuvintele „împărtăşire sfinţilor” înţelegem unirea care este între toţi membrii Bisericii, care se află în cer şi pe pământ.
96. Cum suntem uniţi cu sfinţii din cer? Suntem uniţi cu sfinţii din cer prin rugăciunile noastre către dânşii şi prin harurile ce ei ni le dobândesc de la Dumnezeu.
97. Cum suntem uniţi cu sufletele din iad sau locuinţa morţilor? Suntem uniţi cu sufletele celor ce se află în locuinţa morţilor, dar numai cu acelora care au murit în păcate uşoare sau lesne iertătoare şi nu le-au mărturisit sau nu şi-au făcut canonul. Pentru aceştia facem şi fapte bune ca mila Domnului să-i salveze.
98. Cum sunt uniţi între ei credincioşii de pe pământ? Credincioşii de pe pământ sunt uniţi între ei prin aceea că toţi credincioşii iau parte la bunurile duhovniceşti ale Bisericii.
XII. DESPRE IERTAREA PĂCATELOR
(Art. X al Simbolului)
Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.
99. Când face omul un păcat? Omul face un păcat când calcă cu ştiinţă şi cu voinţă o poruncă a lui Dumnezeu sau a Bisericii.
100. Ce porunci trebuie să păzim? Noi trebuie să păzim toate poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii.
101. În câte chipuri se poate face un păcat? Un păcat se poate face cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta.
102. Sunt toate păcatele deopotrivă de mari? Nu toate păcatele sunt deopotrivă de mari; unele sunt mari, de moarte, iar altele sunt mici sau lesne iertătoare.
103. Păcatul de moarte este un rău mare? Păcatul de moarte este cel mai mare rău, pentru că prin el omul pierde harul sfinţilor şi se face vrednic de pedeapsa veşnică a iadului.
104. Trebuie multe păcate de moarte ca să ne facem vrednici de pedeapsa veşnică a iadului? Ca să ne facem vrednici de pedeapsa veşnică a iadului este de ajuns un singur păcat de moarte.
105. Când face omul un păcat de moarte? Omul face un păcat de moarte când calcă o poruncă mare a lui Dumnezeu sau a Bisericii, cu ştiinţă şi voinţă deplină.
106. Când face omul un păcat lesne iertător? Omul face un păcat lesne iertător când calcă o poruncă a lui Dumnezeu sau a Bisericii în lucru mic sau în lucru mare, dar fără ştiinţă deplină şi voinţă deplină.
107. Pot fi iertate toate păcatele în Biserica lui Iisus Hristos? În Biserica lui Iisus Hristos pot fi iertate toate păcatele prin botez şi pocăinţă.
108. Care păcate se iartă prin botez? Prin botez se iartă păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute înainte de botez.
109. Care păcate se iartă prin pocăinţă? Prin pocăinţă sa iartă toate păcatele făcute după botez.
XIII. DESPRE ÎNVIEREA MORŢILOR ŞI VIAŢĂ VEŞNICĂ
(Art. XI şi XII ale Simbolului)
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.
110. Ce se va întâmpla la sfârşitul lumii? La sfârşitul lumii vor învia toţi morţii.
111. Ce va urma după sfârşitul lumii? După sfârşitul lumii va urma viaţă fericită în cer – pentru cei buni şi nefericită în iad – pentru cei răi.
112. Pentru ce zicem „Amin” la sfârşitul Simbolului? Noi zicem „Amin”, adică „Aşa să fie”, la sfârşitul Simbolului, pentru a arăta că noi credem cu tărie în toate câte sunt cuprinse în el.
PARTEA A DOUA
DESPRE PORUNCILE LUI DUMNEZEU ŞI ALE BISERICII
I. DESPRE PORUNCILE DE CĂPETENIE
113. Suntem datori a ţine poruncile? Da, suntem datori a ţine poruncile, căci Iisus Hristos a zis:„De voieşte cineva să intre în viaţa veşnică, să păzească poruncile”.
114. Care sunt poruncile de căpetenie ce cuprind în sine pe celelalte?
Poruncile de căpetenie ce cuprind în sine pe celelalte sunt: porunca dragostei către Dumnezeu şi porunca dragostei către aproapele.
115. Spune aceste (două) porunci date de Iisus Hristos: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău”. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă, iar a doua este asemenea acesteia: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
116. Ce este dragostea către Dumnezeu? Dragostea către Dumnezeu este o virtute suprafirească, prin care noi iubim pe Dumnezeu mai presus de orice, fiindcă el este vrednic de dragostea noastră.
117. Ce înseamnă a iubi pe Dumnezeu mai presus de orice? A iubi pe Dumnezeu mai presus de orice înseamnă a iubi şi a preţui pe Dumnezeu astfel încât să fim gata a pierde orice decât să-l mâniem.
118. Cum cunoaştem că-l iubim pe Dumnezeu? Cunoaştem că-l iubim pe Dumnezeu atunci când facem ceea ce-i place lui, anume: când ţinem poruncile lui.
119. Ce este dragostea către aproapele? Dragostea către aproapele este o virtute suprafirească prin care iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, din dragostea către Dumnezeu.
120. Cine este aproapele nostru? Aproapele nostru este orice om, fără deosebire de religie sau naţiune. Chiar şi vrăjmaşii noştri.
121. Când iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine? Iubim pe aproape nostru ca pe noi înşine când facem aproapelui ceea ce voim să ne facă şi nouă alţii.
122. Pentru ce trebuie să iubim pe aproape nostru? Noi trebuie să iubim pe aproape nostru:
▪ Pentru că ne porunceşte Dumnezeu.
▪ Pentru că Iisus Hristos ne-a învăţat cu pilda şi învăţătura sa.
▪ Pentru că toţi oamenii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea Sa şi oamenii sunt fraţi cu Hristos şi fii ai aceluiaşi Părinte ceresc.
II. DESPRE PORUNCILE LUI DUMNEZEU ÎN GENERAL
123. Unde este cuprinsă mai pe larg porunca dragostei către Dumnezeu şi către aproapele? Porunca dragostei către Dumnezeu şi către aproapele este cuprinsă mai pe larg în cele zece porunci ale lui Dumnezeu, numite Decalog.
124. Spune cele zece porunci ale lui Dumnezeu.
III. DESPRE PORUNCA ÎNTÂI A LUI DUMNEZEU
125. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin porunca întâi? Prin porunca întâi Dumnezeu ne porunceşte să-i dăm cinste cuvenită numai lui.
126. Care este cinstea cuvenită numai lui Dumnezeu? Cinstea cuvenită numai lui Dumnezeu este închinare sau adorare, prin care îl recunoaştem de cel mai mare stăpân al nostru.
127. În ce chip cinstim pe Dumnezeu? Cinstim pe Dumnezeu mai cu seamă prin credinţă, nădejde şi dragoste.
128. Ce este credinţa în Dumnezeu? Credinţa în Dumnezeu este virtutea suprafirească, prin care ţinem ca adevărate toate câte ni le-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Sfânta Biserică a lui Hristos.
129. Ce este nădejdea în Dumnezeu? Nădejdea în Dumnezeu este o virtute suprafirească, prin care aşteptăm cu mare încredere toate câte ni le-a făgăduit Dumnezeu pentru vredniciile sau meritele lui Iisus Hristos.
130. Ce este dragostea de Dumnezeu? Dragostea de Dumnezeu este o virtute suprafirească, prin care noi preţuim pe Dumne¬zeu mai presus de orice pe lume, astfel încât mai bine am pierde toate decât să-l mâniem.
131. Cine păcătuieşte împotriva poruncii întâi? Împotriva poruncii întâi păcătuiesc acei care nu au credinţă sau nădejde în Dumnezeu şi acei care nu-L iubesc şi nu I se închină Lui.
132. Cine mai păcătuieşte împotriva poruncii întâi? Împotriva poruncii întâi mai păcătuiesc:
a) acei care cred în superstiţii şi descântece, care caută în cărţi sau în palmă;
b) acei care fac vrăjitorii;
c) acei care necinstesc locuri, persoane sau lucruri sfinţite lui Dumnezeu.
133. Ce ne învaţă Biserica despre cultul sfinţilor? Biserica ne învaţă că este bine şi folositor a cinsti pe sfinţi şi a-i chema în ajutor.
134. Ce deosebire este între cinstea dată lui Dumnezeu şi cinstea dată sfinţilor? Pe Dumnezeu îl cinstim pentru că este stăpânul nostru cel mai mare, iar pe sfinţi pentru că sunt slugile lui Dumnezeu şi prietenii lui.
135. Ce deosebire este între rugăciunile făcute lui Dumnezeu şi rugăciunile făcute sfinţilor? Lui Dumnezeu ne rugăm ca să ne ajute prin atotputernicia sa, iar sfinţilor ne rugăm ca ei să se roage şi să mijlocească pentru noi la Dumnezeu.
136. Pe cine dintre sfinţi trebuie să-i cinstim în chip deosebit? Dintre sfinţi trebuie să cinstim în mod deosebit pe Prea Sfânta şi Preacurata Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu.
IV. DESPRE PORUNCA A DOUA A LUI DUMNEZEU
137. Ce ne opreşte Dumnezeu prin porunca a doua? Prin porunca a doua Dumnezeu ne opreşte a ne închina la dumnezei imaginari, care nici nu sunt dumnezei, de aceea să nu facem chipuri asemenea acelor zeităţi, nici să ne închinăm lor.
V. DESPRE PORUNCA A TREIA A LUI DUMNEZEU
138. Ce ne opreşte Dumnezeu prin porunca a treia? Prin porunca a treia Dumnezeu ne opreş¬te să necinstim numele Domnului (numele Său).
139. Cine necinsteşte numele lui Dumnezeu? Necinstesc numele lui Dumnezeu:
a) acei care numesc în deşert numele lui Dumnezeu;
b) acei care hulesc, adică ocărăsc numele lui Dumnezeu;
c) acei care jură strâmb;
d) acei care nu împlinesc făgăduinţele făcute lui Dumnezeu.
VI. DESPRE PORUNCA A PATRA A LUI DUMNEZEU
140. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin porunca a patra? Prin porunca a patra Dumnezeu ne porunceşte să sfinţim ziua Domnului.
141. Care este ziua Domnului? În Testamentul Vechi ziua Domnului este sâmbăta, iar în Testamentul Nou este Duminica.
142. Ce ne porunceşte Biserica să facem ca să sfinţim ziua Domnului? Ca să sfinţim ziua Domnului, Biserica ne porunceşte să ascultăm cu evlavie o Sfântă Liturghie întreagă, oprindu-ne de la muncile obişnuite, dacă nu suntem scutiţi de o pricină mai mare.
143. Prin care alte fapte bune putem sfinţi ziua Domnului? Mai putem sfinţi ziua Domnului ascultând predica şi învăţătura Catehismului, luând parte la celelalte slujbe bisericeşti, mergând la Spovadă şi la Sfânta Împărtăşanie.
VII. DESPRE PORUNCA A CINCEA A LUI DUMNEZEU
144. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin porunca a cincea? Prin porunca a cincea Dumnezeu porunceşte ca copiii să cinstească, să iubească şi să asculte pe părinţi, părinţii să iubească pe copiii lor, iar cei sub ordine să cinstească şi să iubească şi să asculte pe mai marii lor şi aceştia să-i iubească pe subalternii lor.
145. Pentru ce copiii trebuie să asculte, să cinstească şi să iubească pe părinţii lor? Copiii trebuie să cinstească, să iubească şi să asculte pe părinţii lor:
1) pentru că aşa porunceşte Dumnezeu;
2) pentru că părinţii ţin locul lui Dumnezeu;
3) din recunoştinţă pentru binefacerile primite de la ei.
146. Care este răsplata copiilor care-şi îndeplinesc îndatoririle faţă de părinţi? Răsplata copiilor care-şi îndeplinesc îndatoririle faţă de părinţi este binecuvântarea lui Dumnezeu în lumea cealaltă.
147. Care copii păcătuiesc împotriva poruncii a cincea? Împotriva poruncii a cincea păcătuiesc copiii:
a) care dispreţuiesc şi batjocoresc pe părinţi sau se ruşinează de ei;
b) care se poartă rău cu dânşii şi-i supără;
c) care nu ascultă de părinţi sau îi ascultă cu neplăcere;
d) care nu se roagă pentru părinţi;
e) care nu-i ajută la nevoie şi la bătrâneţe.
148. Care este pedeapsa copiilor care nu-şi îndeplinesc îndatoririle faţă de părinţi? Pedeapsa copiilor care nu-şi îndeplinesc îndatoririle faţă de părinţi este blestemul lui Dumnezeu pe lumea aceasta şi pedeapsa veşnică pe lumea cealaltă.
149. Pe cine trebuie să mai cinstim afară de părinţi? Afară de părinţi, trebuie să mai cinstim pe tutori, autorităţile bisericeşti şi cele lumeşti.
150. Care sunt îndatoririle părinţilor faţă de copii? Îndatoririle părinţilor faţă de copii sunt: a-i creşte în frica lui Dumnezeu, a-i hrăni, a-i dojeni, a le da pildă bună şi a se ruga lui Dumnezeu pentru dânşii.
VIII. DESPRE PORUNCA A ŞASEA A LUI DUMNEZEU
Prin porunca a şasea, Dumnezeu ne opreşte omorul şi vătămarea trupului nostru şi al aproapelui nostru.
151. În ce chip putem vătăma trupul aproapelui nostru? Putem vătăma trupul aproapelui nostru prin bătaie, rănire şi prin orice rău făcut împotriva vieţii sau sănătăţii lui.
152. Ne opreşte Dumnezeu numai a vătăma trupul aproapelui nostru? Dumnezeu ne mai opreşte şi de la toate câte duc la păcat, precum ura, mânia, cearta, înjurăturile şi altele asemenea.
153. Cine păcătuieşte împotriva trupului şi a vieţii sale? Împotriva trupului şi a vieţii sale păcătuiesc acei:
a) care se sinucid sau se pun în primejdie de moarte fără nici un motiv sau nevoie;
b) care îşi slăbesc sănătatea sau îşi scurtează viaţa prin desfrânări, prin mâncare şi băutură necumpătată şi altele.
154. Ce mai opreşte Dumnezeu prin porunca a şasea? Prin porunca a şasea Dumnezeu ne opreşte să facem vreun rău sau vreo pagubă sufletului aproapelui nostru.
155. În ce chip putem face rău sufletului aproapelui nostru? Putem face rău sufletului aproapelui nostru prin scandal sau sminteală, când, prin vorbe sau fapte, dăm prilej aproapelui să păcătuiască.
IX. DESPRE PORUNCA A ŞAPTEA A LUI DUMNEZEU
156. Ce ne opreşte Dumnezeu prin porunca a şaptea? Prin porunca a şaptea Dumnezeu opreşte:
a) orice privire, vorbă sau faptă necurată, prin care omul îşi stârneşte sau împlineşte o plăcere păcătoasă;
b) orice duce pe om la fapte necurate.
157. Ce duce pe om la fapte necurate? La fapte necurate duce pe om:
a) curiozitatea de a vedea;
b) prieteniile rele;
c) necumpătarea în mâncare şi băutură;
d) citirea cărţilor imorale;
e) lenea;
f) prea mare prietenie cu persoane de alt sex, mai cu seamă întâlnirile ascunse sau în timp de noapte.
158. Este necurăţia un păcat de moarte? Orice păcat de necurăţie, făcut cu ştiinţă şi voinţă, singur sau cu alţii, este totdeauna un păcat de moarte.
159. Ce trebuie să facă acela care se îndoieşte dacă vreo faptă este împotriva curăţiei? Acela care se îndoieşte de vreo faptă că este împotriva curăţiei trebuie să întrebe pe duhovnicul său, iar până atunci să se ferească de dânsa.
160. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin porunca a şaptea? Prin porunca a şaptea Dumnezeu ne porunceşte să fim curaţi, în toate vorbele şi faptele noastre.
161. Ce ne opreşte Dumnezeu prin porunca a şaptea? Prin porunca a şaptea Dumnezeu ne opreşte toate gândurile şi poftele necurate.
162. Gândurile şi poftele necurate sunt totdeauna păcate de moarte? Gândurile şi poftele necurate, ce le avem fără de voie, nu sunt păcate de moarte, însă dacă avem de bună voie plăcere la astfel de gânduri şi pofte necurate, atunci facem un păcat mare, adică de moarte.
163. Cum trebuie să ne păzim de gânduri şi pofte necurate? Trebuie să ne păzim de gânduri, pofte şi fapte necurate fugind de orice prilej, dar mai cu seamă de privirile şi vorbele necurate.
164. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin porunca a şaptea? Prin porunca a şaptea Dumnezeu ne porunceşte să fim curaţi în toate gândurile şi dorinţele noastre.
X. DESPRE PORUNCA A OPTA ŞI A ZECEA ALE LUI DUMNEZEU
165. Ce ne opreşte Dumnezeu prin porunca a opta? Dumnezeu, prin porunca a opta, ne opreşte furtul, înşelăciunea, camăta şi orice lucru prin care aducem pagubă aproapelui nostru.
166. Cine păcătuieşte prin furt? Prin furt păcătuiesc nu numai hoţii şi tâlharii, dar şi:
a) acei care sfătuiesc sau ajută pe alţii să fure;
b) acei ce cu ştiinţă cumpără lucruri furate;
c) acei care nu înapoiază lucruri furate;
d) acei care nu-şi plătesc datoriile.
167. Ce trebuie să facă cine are un lucru străin sau a făcut cuiva vreo pagubă?
Cine are un lucru străin trebuie să-l dea înapoi, iar cine a făcut o pagubă sau strică¬ciu¬ne, trebuie să o îndrepte, pe cât îi este cu putinţă, altfel nu poate dobândi iertare de la Dumnezeu, nici dezlegarea păcatelor de la duhovnic.
168. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin porunca a zecea? Prin porunca a zece Dumnezeu ne porunceşte să nu poftim pe nedrept un bun al aproapelui nostru.
XI. DESPRE PORUNCA A NOUA A LUI DUMNEZEU
169. Ce ne opreşte Dumnezeu prin porunca a noua? Prin porunca a noua Dumnezeu ne o-preş¬te a mărturisi strâmb împotriva aproapelui, adică a spune la judecată împotriva aproapelui ceea ce nu este adevărat.
170. Ce mai opreşte Dumnezeu prin porunca a noua? Prin porunca a noua Dumnezeu mi opreşte:
a) minciuna, ipocrizia sau făţărnicia;
b) vorbirea de rău sau defăimarea;
c) clevetirea sau calomnia.
171. Ce trebuie să facă acela care prin minciună, vorbire de rău sau prin calomnie a pricinuit pagubă aproapelui său? Acela care prin minciună, vorbire de rău sau prin calomnie a pricinuit pagubă aproapelui său, trebuie să îndrepte tot răul pricinuit, pe cât îi este cu putinţă, şi să se împace cu cel căruia i-a greşit, cerându-i iertare, căci altfel nu poate căpăta dezlegarea păcatelor.
XII. DESPRE PORUNCILE BISERICEŞTI ÎN GENERAL
172. Suntem datori a mai ţine şi alte porunci, afară de poruncile lui Dumnezeu? Afară de poruncile lui Dumnezeu mai suntem datori a ţine şi poruncile Bisericii.
173. Cele mai însemnate porunci ale Bisericii sunt în număr de nouă:
a) să ascultăm cu evlavie Sfânta Litur-ghie în fiecare Duminică şi sărbătoare;
b) să ţinem toate posturile de peste an;
c) să cinstim feţele bisericeşti;
d) să ne spovedim şi să ne cuminecăm în fiecare din cele patru posturi mari de peste an ori, dacă în fiecare post nu putem, cel puţin o dată pe an, în postul Paştelui;
e) să ne rugăm pentru cei ce stau în fruntea ţării;
f) să ţinem posturile pe care le-a rânduit episcopul sau mitropolitul locului la vreme de primejdii, de boli sau de necazuri;
g) să nu citim cărţi ereticeşti sau ale sectarilor;
h) să nu înstrăinăm, nici să nu folosim în sco-puri străine lucruri bisericeşti sau averea Bisericii;
i) să nu facem nunţi, ospeţe şi alte petreceri în timpul posturilor.
XIII. DESPRE PORUNCA ÎNTÂI A BISERICII
174. Ce ne porunceşte Biserica prin porunca întâi? Prin porunca întâi Biserica ne porunceşte să sfinţim sărbătorile rânduite de dânsa în cinstea Domnului nostru Iisus Hristos, ale Prea Sfintei Fecioare Maria şi ale sfinţilor. Afară de Duminicile de peste an, sărbătorile ce trebuie să le ţinem sunt:
a) Circumciziunea Domnului nostru Iisus Hristos, la 1 ianuarie;
b) Epifania (Arătarea) Domnului (Boboteaza), la 6 ianuarie;
c) Întâmpinarea Domnului, la 2 februarie;
d) Bunăvestirea, la 25 martie;
e) Intrarea triumfală în Ierusalim, cu o săptămână înainte de Paşti;
f) Învierea Domnului (Paştele);
g) Înălţarea Domnului, la 40 zile după Paşti;
h) Schimbarea la faţă a Domnului Iisus Hristos, la 6 august;
i) Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie;
j) Naşterea Domnului (Crăciunul), la 25 decembrie;
k) Naşterea Maici Prea Sfinte Maria, la 8 septembrie;
l) Adormirea Maicii Domnului, la 15 august;
m) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, la 21 noiembrie;
n) Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la 29 iunie, alte sărbători ale sfinţilor mai mari înscrise în calendarul din cursul anului: ierarhi, cuvioşi, mucenici etc.
175. Ce ne mai porunceşte Biserica prin porunca întâi? Prin porunca întâi Biserică ne mai prunceşte să ascultăm o Sfântă Liturghie întreagă în toate zilele de Duminică şi de sărbătoare, aşezată la Biserică.
176. Ce păcat face acela care Duminica sau în zi de sărbătoare nu ascultă Sfânta Liturghie? Acela care în zi de Duminică sau de sărbătoare nu ascultă Sfânta Liturghie sau o parte însemnată din ea, fără a fi scutit de vreo pricină mare, face un păcat de moarte.
XIV. DESPRE PORUNCA A DOUA A BISERICII
177. Ce ne porunceşte Biserica prin porunca a doua? Prin porunca a doua Biserica porunceşte să ţinem posturile de peste an.
178. Care sunt posturile de peste an? 1) Postul Mare, care ţine şapte săptămâni, numit şi Postul Paştelui.
2) Postul Crăciunului, care începe la 15 noiembrie.
3) Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care începe după Duminica tuturor sfinţilor şi ţine până la 29 iunie.
4) Postul Adormirii Maicii Domnului, care durează de la 1 august până la 15 august.
5) Mai sunt şi posturi din cursul săptămânii – miercurea şi vinerea peste tot anul, precum şi ajunul Bobotezei şi ziua Sfintei cruci, la 15 septembrie.
Posturile se ţin şi ca abstinenţă. De asemenea, şi ajunurile.
179. Ce înseamnă a posti? A posti înseamnă a mânca mâncăruri vegetariene şi cumpătat (a exclude carnea, ouăle şi lactatele).
180. Cine este dator să postească în chipul acesta? În chipul acesta este dator să postească fiecare creştin care a împlinit vârsta de şapte ani, afară de cei bolnavi de orice vârstă şi dacă este scutit de o pricină mai mare.
181. Ce păcat face acela care nu ţine postul sau abstinenţa? Acela care nu ţine postul sau abstinenţa, fără să fie scutit, face un păcat de moarte.
XV. DESPRE PORUNCILE A PATRA, A CINCEA, A ŞASEA ALE BISERICII
182. Ce trebuie să facem pentru a îndeplini porunca a patra a Bisericii?
Pentru a îndeplini porunca a patra a Bisericii trebuie:
a) să facem o spovadă bună în cele patru posturi, mărturisind duhovnicului păcatele noastre;
b) să primim cu evlavie Sfânta Împărtăşanie în postul Paştelui şi celelalte posturi.
183. Ce păcat face acela ce nu se mărturiseşte cel puţin o dată pe an şi nu primeşte Sfânta Împărtăşanie? Acela care nu se mărturiseşte nici o dată pe an şi nu primeşte Sfânta Împărtăşanie în postul Paştelor face un păcat de moarte.
184. Ce trebuie să facem pentru a îndeplini poruncile a treia şi a cincea ale Bisericii? Pentru a îndeplini poruncile a treia şi a cincea ale Bisericii, trebuie să cinstim feţele bisericeşti şi să ne rugăm pentru cei care sunt la conducerea Bisericii şi a ţării.
185. Ce trebuie să facem pentru a îndeplini porunca a opta a Bisericii?
Pentru a îndeplini porunca a opta a Bisericii ni se cere să nu înstrăinăm şi să nu folosim în scopuri străine lucrurile Bisericii sau averea Bisericii, ci, după obiceiul locului, să ajutăm Biserica pentru nevoile ei.
186. Ce ne opreşte porunca a noua a Bisericii? Porunca a noua a Bisericii ne opreşte să nu facem nunţi şi ospeţe sau alte petreceri în timpul celor patru posturi şi încă în Săptămâna luminată, săptămâna Sfintelor Paşti; de la Naşterea Domnului până la Botezul Domnului inclusiv şi în ajunul şi în Duminica Pogorârii Sfântului Duh.
187. Pentru ce este oprită nunta în aceste timpuri? Nunta este oprită în aceste timpuri pentru că jocurile şi alte petreceri vesele se fac, de obicei, cu prilejul nunţilor şi nu se potrivesc cu aceste zile de reculegere şi rugăciune.
PARTEA A TREIA DESPRE SFINTELE TAINE
I. DESPRE HAR SAU GRAŢIE
188. Harul este un dar supranatural, pe care ni-l dă Dumnezeu spre mântuirea noastră pentru meritele lui Iisus Hristos.
189. Ce este harul lucrător? Harul lucrător este un ajutor supranatural, prin care Dumnezeu ne luminează mintea şi ne întăreşte voinţa ca să putem face binele şi să fugim de rău.
190. De câte feluri este harul? Harul este unul ce emană din energia lui Dumnezeu şi ni se dă pentru a lucra îndreptarea şi sfinţirea noastră.
191. Ne este de trebuinţă harul lucrător şi al sfinţilor?
a) Harul ne este trebuincios, pentru că fără el nu putem face nimic vrednic pentru mântuirea noastră veşnică.
b) Harul sfinţilor, supranatural, face din noi, păcătoşii, oameni drepţi, fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei Cerului.
192. Prin ce pierde omul harul sfinţilor? Omul pierde harul sfinţilor chiar numai printr-un singur păcat de moarte.
II. DESPRE SFINTELE TAINE ÎN GENERAL
193. Ce este o Sfântă Taină? O Sfântă Taină este un semn văzut, orânduit de Iisus Hristos, prin care dobândim harul nevăzut pentru sfinţirea sufletelor noastre.
194. Câte Taine a orânduit Iisus Hristos în Biserică? Iisus Hristos a orânduit şapte Taine.
195. Care sunt cele şapte Taine? Cele şapte Taine sunt: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa, Maslul, Căsătoria şi Preoţia.
196. Cum se împart Sfintele Taine? Sfintele Taine se împart:
a) în Tainele celor vii şi în Tainele celor morţi;
b) în Taine care nu se pot primi decât o dată şi în Taine care se pot primi de mai multe ori.
197. Care sunt Tainele celor vii? Tainele celor vii sunt: Mirul, Euharistia, Maslul, Preoţia, Căsătoria.
198. Pentru ce se numesc ele Tainele celor vii? Tainele acestea se numesc ale celor vii pentru că cel ce le primeşte trebuie să aibă o viaţă suprafirească, adică harul sfinţilor.
199. Care sunt Tainele celor morţi? Tainele celor morţi sunt: Botezul şi Pocăinţa.
200. Pentru ce se numesc ele Tainele celor morţi? Tainele acestea se numesc Tainele celor morţi pentru că cel ce le primeşte sau încă n-are viaţă suprafirească, sau a pierdut-o.
201. Care Taine nu se primesc decât o singură dată? Botezul, Mirul şi Preoţia nu se pot primi decât o singură dată, pentru că ele întipăresc în suflet un semn neşters numit caracter.
III. DESPRE BOTEZ
202. Ce este Botezul? Botezul este cea dintâi şi cea mai trebuincioasă Taină, prin care ni se iartă păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute înainte de Botez şi prin care ne facem creştini.
203. De ce Botezul este cea dintâi Taină? Pentru că înainte de Botez omul nu poate primi nici o altă Taină.
204. Pentru ce Botezul este cea mai trebuincioasă Taină? Botezul este cea mai trebuincioasă Taină pentru că fără Botez nimeni nu se poate mântui.
205. Ce dobândim prin Taina Botezului? Prin Taina Botezului dobândim harul sfinţilor prin care ni se iartă păcatul strămoşesc şi toate celelalte păcate. Botezul ne face fii ai lui Dumnezeu, membri ai Bisericii şi moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor.
206. Cine trebuie să boteze? Numai preotul poate să boteze, dar la nevoie poate boteza orice om creştin.
207. Cum se botează la nevoie? La nevoie se botează astfel: acel care botează, toarnă apă pe capul celui ce primeşte botezul şi în acelaşi timp zice: Botează-se robul lui Dumnezeu (cutare) în numele Tatălui, Amin, al Fiului, Amin, şi al Sfântului Duh, Amin.
IV. DESPRE MIR SAU MIRUNGERE
208. Ce este Mirul sau Mirungerea? Mirul sau Mirungerea este o Taină prin care dobândim pe Duhul Sfânt, cu darurile lui, ca să putem mărturisi cu tărie credinţa creştinească.
209. Care sunt darurile Sfântului Duh? Darurile Sfântului Duh sunt şapte:
1) înţelepciunea;
2) înţelegerea;
3) sfatul
4) puterea;
5) cunoştinţa;
6) evlavia;
7) frica de Dumnezeu.
210. Este de trebuinţă pentru mântuire Taina Mirungerii? Taina Mirungerii este de trebuinţă pentru mântuire, pentru că prin aceasta noul botezat devine creştin deplin.
211. Când se săvârşeşte Taina Mirungerii? Taina Mirungerii se săvârşeşte celui nou botezat îndată după Botez, pronunţându-se cuvintele: „Pecetea darului Sfântului Duh”.
V. DESPRE SFÂNTA EUHARISTIE
212. Ce este Sfânta Euharistie? Euharistia este o Taină care cuprinde adevăratul trup şi sânge ale lui Iisus Hristos sub chipul pâinii şi al vinului, pentru hrana sufletului nostru.
213. Când a orânduit Iisus Hristos Sfânta Euharistie? Iisus Hristos a orânduit Sfânta Euharistie la Cina cea de pe urmă, numită Cina cea de Taină, când a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o apostolilor săi zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu… aceasta faceţi, întru amintirea Mea”. După aceea a luat paharul cu vin, l-a binecuvântat şi l-a dat lor zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu… aceasta faceţi, întru amintirea Mea”.
214. Ce s-a întâmplat cu pâinea şi cu vinul după ce Iisus Hristos a zis aceste cuvinte? După ce a zis Iisus Hristos aceste cuvinte, pâinea s-a prefăcut în adevăratul Său trup, iar vinul în adevăratul Său sânge.
215. Cui a dat Iisus Hristos puterea de a preface pâinea şi vinul în trupul Său după ce a zis aceste cuvinte? Iisus Hristos a dat puterea aceasta apostolilor când a zis: „Aceasta să faceţi întru amintirea Mea”.
216. La cine a trecut de la apostoli această putere? Această putere a trecut de la apostoli la episcopi şi preoţi.
217. Pentru ce a orânduit Iisus Hristos Sfânta Euharistie? Iisus Hristos a orânduit Sfânta Euharistie:
a) spre a se jertfi pentru noi la Sfânta Liturghie;
b) spre a ni se da în Sfânta Împărtăşanie, ca hrană a sufletelor noastre.
VI. DESPRE JERTFA LITURGHIEI
218. Când se prefac pâinea şi vinul în trupul şi sângele lui Iisus Hristos?
Pâinea şi vinul se prefac în trupul şi sângele lui Iisus Hristos în timpul Sfintei Liturghii.
219. Ce este Sfânta Liturghie? Sfânta Liturghie este jertfa Noului Testament, în care Domnul nostru Iisus Hristos, sub chipul pâinii şi al vinului, se jertfeşte Tatălui său ceresc prin mâinile preotului.
220. Cui i se aduce jertfa Sfintei Liturghii? Jertfa Sfintei Liturghii se aduce numai lui Dumnezeu.
221. Pentru ce scop se aduce lui Dumnezeu jertfa Sfintei Liturghii? Jertfa Sfintei Liturghii se aduce lui Dumnezeu:
a) ca să ne închinăm Lui;
b) ca mulţumire pentru binefacerile Lui;
c) ca să dobândim iertarea păcatelor noastre şi uşurarea suferinţelor celor morţi în păcate şi osândiţi în iad;
d) ca să cerem Harul Lui.
222. Care sunt părţile cele mai însemnate ale Sfintei Liturghii? Părţile cele mai însemnate ale Sfintei Liturghii sunt:
1) Proscomidia;
2) Liturghia propriu-zisă, care, la rândul ei, se împarte în două: Liturghia catehumenilor şi Liturghia credincioşilor, după care se împărtăşesc credincioşii.
VII. DESPRE SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE (Cuminecătura)
223. Ce primim în Sfânta Cuminecătură sau Împărtăşanie? În Sfânta Cuminecătură primim adevăra¬tul trup şi sânge ale lui Iisus Hristos împreună cu sufletul şi dumnezeirea lui.
224. Când trebuie să ne împărtăşim? Trebuie să ne împărtăşim în postul Paştelui, iar pentru silitori şi în cele patru posturi şi la praznicele mari. De dorit este a se împărtăşi credinciosul cât mai des, pregătindu-se din vreme pentru aceasta, cu atât mai mult când suntem grav bolnavi.
225. Ce har ne dă Sfânta Împărtăşanie?
a) Sfânta Împărtăşanie ne uneşte cu Iisus Hristos.
b) Slăbeşte patimile şi ne dă putere să facem bine.
c) Ne dă chezăşia învierii şi a fericirii noastre veşnice.
226. Primeşte fiecare om acest har prin Sfânta Împărtăşanie? Numai acela primeşte acest har care se împărtăşeşte cu vrednicie, adică cine nu este vinovat de nici un păcat de moarte.
227. Care se ştie vinovat de vreun păcat de moarte, ce trebuie să facă înainte de a se împărtăşi? Acel care se ştie vinovat de vreun păcat de moarte, înainte de a se împărtăşi trebuie să facă o spovedanie bună.
228. Ce păcat face acela care se împărtăşeşte ştiindu-se vinovat de vreun păcat de moarte? Acela care se împărtăşeşte ştiindu-se vinovat de vreun păcat de moarte, face un păcat mare, numit sacrilegiu, căci primeşte cu ne¬vred¬nicie trupul şi sângele Domnului Iisus Hristos.
229. Ce se mai cere de la noi când mergem la Sfânta Împărtăşanie? Când mergem la Sfânta Împărtăşanie, se mai cere de la noi:
a) Să ne rugăm cu evlavie lui Dumnezeu;
b) Să nu mâncăm, nici să nu bem nimic de la miezul nopţii, până ce ne vom împărtăşi.
230. Ce trebuie să facem după ce ne-am împărtăşit? După ce ne-am împărtăşit, trebuie să ne închinăm cel puţin un sfert de oră, mulţumind lui Dumnezeu pentru marele har primit.
VIII. DESPRE POCĂINŢĂ SAU PENITENŢĂ
231. Ce este pocăinţa sau penitenţa? Pocăinţa sau penitenţa este o Taină, prin care duhovnicul, în numele lui Dumnezeu, iartă păcatele, dacă omul se pocăieşte de ele, se spovedeşte şi este hotărât să nu mai păcătuiască.
232. Când a orânduit Dumnezeu Taina Pocăinţei? Iisus Hristos a orânduit Taina Pocăinţei după învierea sa, când a zis apostolilor: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.
233. La cine a trecut de la apostoli puterea de a ierta păcatele? Puterea de a ierta păcatele a trecut de la apostoli la episcopi şi preoţi.
234. Pot fi iertate toate păcatele prin Taina Pocăinţei?
Prin Taina Pocăinţei pot fi iertate toate păcatele făcute după Botez, fie ele cât de mari.
235. Ce ne dă Dumnezeu prin Taina Pocăinţei? Prin Taina Pocăinţei Dumnezeu:
a) ne iartă păcatele făcute după Botez;
b) ne iartă pedeapsa veşnică şi cel puţin o parte din pedeapsa vremelnică;
c) ne dă înapoi harul sfinţilor, dacă l-am pierdut printr-un păcat de moarte, sau ni-l sporeşte, dacă nu l-am pierdut;
d) harul se face lucrător, care ne ajută să facem binele şi să fugim de rău, deci să ne îndreptăm.
236. Câte lucruri sunt trebuincioase ca să primim cu vrednicie Taina Pocăinţei? Ca să primim cu vrednicie Taina Pocăinţei sunt de trebuinţă cinci lucruri:
1) cercetarea cugetului;
2) căinţa;
3) dorinţa de îndreptare;
4) spovada sau mărturisirea păcatelor;
5) pocăinţa.
IX. DESPRE CERCETAREA CUGETULUI
237. Cum trebuie să începem cercetarea cugetului? Trebuie să începem cercetarea cugetului chemând în ajutor pe Sfântul Duh.
238. Cum facem cercetarea cugetului? Facem cercetarea cugetului întrebându ne cum şi de câte ori am păcătuit împotriva poruncilor lui Dumnezeu şi ale Bisericii.
239. Trebuie să ne aducem aminte şi de numărul păcatelor? Trebuie să ne aducem aminte şi de numărul fiecărui păcat de moarte.
X. DESPRE CĂINŢĂ ŞI PROPUNERE
240. Ce este căinţa? Căinţa este durerea sufletului şi ura împotriva păcatelor făcute cu propunerea de a nu mai păcătui.
241. Cum trebuie să fie căinţa? Căinţa trebuie să fie lăuntrică, adică să ne căim din toată inima.
242. Trebuie să ne căim de toate păcatele făcute? Trebuie să ne căim cel puţin de păcatele de moarte.
243. De câte feluri este căinţa? Căinţa este de două feluri: desăvârşită şi nedesăvârşită.
244. Cum trebuie să fie căinţa? Căinţa trebuie să fie suprafirească, adică să ne căim că am mâniat pe Dumnezeu şi ne-am făcut vrednici de pedeapsa veşnică a iadului.
245. Când este căinţa desăvârşită? Căinţa este desăvârşită când ne căim de păcatele noastre:
a) pentru că prin ele am mâniat pe Dum¬nezeu de la care avem toate bunurile şi care ne iubeşte mai mult decât cel mai bun părinte;
b) pentru că prin păcatele noastre am mâniat pe Iisus Hristos, care s-a făcut om, a suferit şi a murit pe Cruce pentru noi.
246. Când este căinţa nedesăvârşită? Căinţa este nedesăvârşită când nu ne căim de păcatele noastre, pentru că din ele am pierdut Împărăţia Cerurilor şi ne-am făcut vrednici de pedeapsa veşnică a iadului.
247. Ce dobândim prin căinţa desăvârşită, unită cu dorinţa de a ne spovedi?
Prin căinţa desăvârşită, unită cu dorinţa de a ne spovedi dobândim îndată iertarea păcatelor.
248. Pentru ca spovedania să fie bună trebuie să avem credinţă desăvârşită?
Pentru neştiinţa omului, ca spovedania să fie bună ajunge şi căinţa desăvârşită.
249. În afară de Taina Pocăinţei, când trebuie să deşteptăm în noi căinţa desăvârşită? Afară de Taina Pocăinţei, trebuie să deşteptăm în noi căinţa desăvârşită:
a) când ne aflăm în primejdie de moarte;
b) ori de câte ori am avut nefericirea de am făcut un păcat de moarte şi nu avem prilej de a mărturisi îndată.
250. Ce este propunerea? Propunerea este voinţa tare de a ne îndrepta viaţa şi de a nu mai face păcate de moarte.
251. La ce trebuie să fie hotărât cel care are căinţă şi propunere adevărată? Cel care are căinţă şi propunere adevărată trebuie să fie hotărât a se feri, cel puţin, de toate păcatele de moarte şi de prilejul ce duce la păcatul de moarte.
252. Ce înţelegem prin prilejul de păcat? Prin prilejul de păcat înţelegem o persoană, un loc (cârciuma, casele de toleranţă) sau orice prin care omul poate fi dus cu uşurinţă la păcat de moarte.
253. Putem dobândi iertarea păcatelor fără căinţă şi fără propunere? Fără căinţă şi fără propunere nu putem dobândi iertarea păcatelor.
254. Când trebuie să deşteptăm în noi căinţa? Mergând la spovadă, trebuie să deşteptăm în noi căinţa înainte de a ne spovedi (mărturisi) păcatele sau, cel puţin, înainte de a primi de la preot dezlegarea păcatelor.
255. Spune actul de căinţă! Doamne Dumnezeul meu, mă căiesc din toată inima de toate păcatele mele, şi le urăsc mai mult decât orice lucru, pentru că prin ele am pierdut Harul Tău şi Împărăţia Cerului şi m-am făcut vrednic de pedeapsa veşnică a iadului; dar mai mult mă căiesc, pentru că, păcătuind, te-am mâniat pe tine, Părintele meu, Mântuitorul meu şi Dumnezeul meu, atât de mare şi atât de bun. Pentru aceasta mă hotărăsc cu ajutorul harului Tău să nu mai păcătuiesc şi să fug de orice prilej de păcat. Amin.
XI. DESPRE MĂRTURISIRE SAU SPOVADĂ ŞI POCĂINŢĂ
(mai cu de-amănuntul)
256. Trebuie să spovedim preotului toate păcatele? Da, trebuie să spovedim preotului toate păcatele, cel puţin, de care ne amintim, spunând numărul şi împrejurările în care le-am făcut.
257. Care împrejurări trebuie să spovedim? Trebuie să spovedim acele împrejurări ale păcatelor care schimbă felul lor.
258. Ce trebuie să facem când nu ne aducem bine aminte de numărul păcatelor? Când nu ne aducem bine aminte de numărul păcatelor de moarte, trebuie să spunem numărul precum ni-l amintim, spunând: „am făcut acest păcat cam de atâtea ori pe zi, pe săptămână sau în lună”.
259. Suntem datori să mărturisim şi păcatele uşoare sau lesne iertătoare?
Noi suntem datori să mărturisim şi păcatele uşoare sau lesne iertătoare.
260. Ce păcat face acela care ascunde la spovadă un păcat de moarte? Acela care ascunde la spovadă un păcat de moarte, de care-şi aduce aminte, nu are nici un folos de spovadă şi face un alt păcat de moarte (sacrilegiu).
261. Ce trebuie să facă acela care nu a mărturisit un păcat de moarte?
Acela care nu a mărturisit un păcat de moarte fiindcă l-a uitat, atunci spovada este bună şi este destul dacă îl mărturiseşte la spo¬vada următoare. Dacă nu l-a mărturisit şi-i este ruşine, atunci trebuie să-i spună duhovnicului la câte spovezi nu a mărturisit acel păcat şi să mărturisească din nou toate păcatele de moarte ce el-a spus la acele spovezi rău făcute.
262. Cum se începe spovada? Noi îngenunchem înaintea duhovnicului, facem semnul Sfintei Cruci şi zicem: „Mărturisescu-mă lui Dumnezeu acel atotputernic şi lăudat în Sfânta Treime, Tatăl Fiu şi Sfântul Duh, şi Ţie, Părinte, fiind de faţă şi Sfântul Înger Păzitor, păcatele mele”. După aceea, mărturisind păcatele noastre, la urmă spunem: „Mă căiesc şi mă învinuiesc de păcatele care le-am mărturisit şi de cele care nu-mi aduc aminte şi cer iertare de la Dumnezeu şi de la tine, Părinte, canon de pocăinţă şi dezlegare”.
263. Ce este canonul de pocăinţă? Canonul de pocăinţă este îndeplinirea pocăinţei faţă de duhovnic.
264. Când trebuie să împlinim canonul de pocăinţă? Trebuie să împlinim canonul de pocăinţă în timpul hotărât de duhovnic; dacă el nu hotărăşte timpul, atunci este bine să-l împlinim cât se poate mai degrabă, ca să nu uităm.
XII. HIROTONIA SAU PREOŢIA
265. Ce este hirotonia? Hirotonia (cuvânt grecesc) înseamnă punerea mâinilor Episcopului pe capul celui chemat la vrednicia de preot pentru a fi sfinţit.
266. Câte trepte sau stări ale preoţiei sunt în Biserică? În Biserică sunt trei trepte sau stări:
- diaconia;
- preoţia;
- arhieria.
267. Ce este preoţia? Preoţia este o taină care dă puterea preoţească şi harul de a putea îndeplini cu sfinţenie slujbele religioase.
268. Ce daruri cuprinde puterea preoţească? Puterea preoţească cuprinde darurile:
a) de a predica cuvântul lui Dumnezeu;
b) de a administra Sfintele Taine;
c) de a conduce credincioşii Bisericii.
XIII. DESPRE TAINA CUNUNIEI SAU A CĂSĂTORIEI
269. Ce este căsătoria? Căsătoria este un sacrament, prin care două persoane libere, bărbat şi femeie, se unesc pentru toată viaţa lor şi primesc de la Dumnezeu harul de a îndeplini cu credinţă şi până la moarte îndatoririle lor.
270. Se pot despărţi cei căsătoriţi? Căsătoria este indisolubilă (nu se desface), e monogamă (cu o singură femeie), cu o singură cununie legală.
Recăsătoria este admisă numai la văduvi prin deces (dacă a murit unul dintre soţi).
271. Care sunt îndatoririle celor căsătoriţi? Îndatoririle celor căsătoriţi sunt:
a) să trăiască în unire, dragoste şi credinţă unul faţă de celălalt până la moarte;
b) să crească copiii cu frică de Dumnezeu;
c) să îndure cu răbdare greşelile celuilalt.
272. Cum se numeşte căsătoria între o persoană creştin-ortodoxă şi alta de o altă confesiune, dar botezată? Căsătoria între o persoană creştin-ortodoxă şi alta de o altă confesiune, dar botezată se numeşte căsătorie mixtă.
273. Ce condiţii pune Biserica când învoieşte o căsătorie mixtă? Când învoieşte o căsătorie mixtă, Biserica pune întotdeauna următoarele condiţii, care trebuie să fie făgăduite de viitorii soţi – lucru bun şi de folos, care să se facă în scris. Persoana neortodoxă promite că va permite părţii ortodoxe să-şi îndeplinească toate îndatoririle religioase şi nu va încerca niciodată să o îndepărteze de la credinţa ortodoxă. Partea ortodoxă şi cea de altă confesiune de la început stabilesc dacă să rămână fiecare în credinţa în care a fost botezat sau şi partea neortodoxă acceptă să treacă la credinţa ortodoxă, în care credinţă să-şi boteze şi să-şi educe copiii. Aceste căsătorii mixte să se facă numai înaintea parohului ortodox.
XIV. DESPRE SFÂNTUL MASLU
(ca Taină)
274. Ce este Maslul? Maslul este o Taină, prin care bolnavul, prin ungerea cu untdelemn sfinţit şi prin rugăciunile preotului, dobândeşte Harul lui Dumnezeu pentru vindecarea de boală, iertarea păcatelor şi mântuirea lui.
275. Când trebuie să primim Maslul? Trebuie să primim Maslul când suntem grav bolnavi, dar nu trebuie să aşteptăm până când suntem aproape de moarte şi am pierdut cunoştinţa.
276. Suntem datori să îndemnăm pe bolnavi ca să primească Maslul? Da, suntem datori să îndemnăm pe bolnavi ca să primească Maslul, căci prin aceasta le facem un foarte mare bine sufletesc şi trupesc.
XV. DESPRE ERURGII
277. Ce sunt Erurgiile? Erurgiile sunt nişte ceremonii sau slujbe rânduite de Biserică, prin care se binecuvântează şi sfinţesc lucrurile sau alimentele pentru binele duhovnicesc al credincioşilor. Astfel sunt: apa sfinţită, Pâinea, untdelemnul, vinul sfinţit, binecuvântarea dată de episcop şi preot şi altele.
278. Ce dobândim prin Erurgii? Prin Erurgii dobândim iertarea păcatelor uşoare şi Harul Dumnezeiesc care lucrează neprihănirea şi sfinţirea noastră.
XVI. DESPRE RUGĂCIUNE
(Despre rugăciune în general)
279. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este înălţarea minţii noastre către Dumnezeu.
280. Rugăciunea este trebuincioasă pentru toţi? Rugăciunea este trebuincioasă pentru mântuirea tuturor care au ajuns la vârsta perceperii (raţiunii).
281. Cum trebuie să ne rugăm? Trebuie să ne rugăm cu evlavie, cu umilinţă, cu încredere, cu supunere, cu statornicie.
282. Când ne rugăm cu evlavie? Ne rugăm cu evlavie când ne rugăm din inimă şi când alungăm orice alte gânduri străine de rugăciune.
283. Când ne rugăm cu umilinţă? Ne rugăm cu umilinţă când ne recunoaştem nevrednicia şi ne căim de păcatele noastre.
284. Când ne rugăm cu încredere? Ne rugăm cu încredere când avem nădejde că Dumnezeu ne va da toate câte ne sunt de folos.
285. Când ne rugăm cu supunere în voinţa lui Dumnezeu? Ne rugăm cu supunere în voinţa lui Dumnezeu, când lăsăm lui Dumnezeu să ne asculte sau nu, după cum va judeca El că este mai bine pentru mântuirea noastră veşnică.
286. Când ne rugăm cu statornicie? Ne rugăm cu statornicie când nu încetăm a ne ruga, cu toate că Dumnezeu ne ascultă îndată.
287. Când trebuie să ne rugăm? Iisus Hristos ne-a îndemnat să ne rugăm totdeauna şi să nu lenevim, dar trebuie să ne rugăm mai ales la vremea de ispită şi de primejdie.
288. Cum este cu putinţă să ne rugăm totdeauna? Ne rugăm totdeauna, când, prin intenţia bună, înălţăm deseori inima şi gândul nostru către Dumnezeu şi jertfim toate muncile, suferinţele şi bucuriile noastre.
XVII. DESPRE RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ
289. Care este rugăciunea mai însemnată? Rugăciunea mai însemnată este Tatăl Nostru sau Rugăciunea Domnească.
290. Pentru ce Tatăl Nostru se numeşte Rugăciune Domnească? Tatăl Nostru se numeşte Rugăciune Domnească pentru că Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat şi ne-a poruncit s-o spunem,
292. Spune Tatăl Nostru! Tatăl Nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Amin.
292. Câte părţi are Rugăciunea Domnească? Rugăciunea Domnească are o precuvântare şi şapte cereri.
293. Care este precuvântarea? Precuvântarea este „Tatăl Nostru, Carele eşti în ceruri”.
294. Ce ne aminteşte cuvântul „Tată”? Cuvântul „Tată” ne aminteşte că Dumnezeu este Tatăl Nostru cel mai bun şi mai vrednic şi de cinste, decât orice tată pe lume.
295. Ce cerem în cererea întâi „Sfinţească-se numele Tău”? În cererea întâi „Sfinţească-se numele Tău” cerem ca numele lui Dumnezeu să nu fie necinstit niciodată, ci Dumnezeu să fie cunoscut, iubit şi cinstit de toţi.
296. Ce cerem în a doua cerere „Vie împărăţia Ta”? În a doua cerere „Vie împărăţia Ta” cerem ca Împărăţia lui Dumnezeu, adică Biserica, să se răspândească tot mai mult pe pământ şi ca după această viaţă să dobândim Împărăţia Cerului.
297. Ce cerem în a treia cerere „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”? În a treia cerere „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” cerem ca toţi oamenii de pe pământ să îndeplinească cu credinţă şi cu bucurie voia lui Dumnezeu, precum o împlinesc îngerii şi sfinţii în cer.
298. Ce cerem în a patra cerere „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”? În a patra cerere „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” cerem de la Dumnezeu să ne dea în fiecare zi cele trebuincioase pentru trup şi suflet.
299. Ce cerem în a cincea cerere „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”? În a cincea cerere „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” cerem ca Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre întocmai precum şi noi iertăm pe cei care au greşit împotriva noastră.
300. Ce cerem în a şasea cerere „Şi nu ne duce pe noi în ispită”? În a şasea cerere „Şi nu ne duce pe noi în ispită” cerem ca Dumnezeu să îndepărteze de la noi orice primejdie a păcatului sau să ne dea harul ca să ne împotrivim.
301. Ce cerem în a şaptea cerere „ci ne izbăveşte de cel rău”? În a şaptea cerere „ci ne izbăveşte de cel rău” cerem ca Dumnezeu să ne ferească de orice rău sufletesc şi trupesc, mai cu seamă, de păcat şi de pedeapsa veşnică şi de uneltirea rea a diavolului.
302. Pentru ce adăugăm cuvântul „Amin”? Aşa să fie, pentru a arăta încrederea noastră că vom fi ascultaţi.
XVIII. DESPRE RUGĂCIUNEA SFINTEI FECIOARE MARIA
Rugăciunea cea mai obişnuită în cinstea Fecioarei Maria este:
„Bucură-te cea plină de dar, Marie…”, numită salutare îngerească sau „Bucură-te, Marie!”. Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te; Ceea ce eşti plină de dar, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.
Ce cuprinde cartea de rugăciuni? Cartea de rugăciuni cuprinde cuvintele adăugate de Sfânta Biserică: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre. Amin”.
Pentru ce adaugă Biserica aceste cuvinte? Biserica adaugă aceste cuvinte pentru ca în toate nevoile, dar, mai cu seamă, în ceasul morţii noastre să avem ajutor şi mângâiere de la Prea Sfânta Fecioară Maria.
XIX. DESPRE PĂCATE
303. Care sunt cele şapte păcate capitale? Cele şapte păcate capitale sunt: 1) mândria; 2) zgârcenia; 3) necurăţia; 4) pizma; 5) lăcomia; 6) mânia; 7) lenea.
304. Pentru ce aceste păcate se numesc capitale? Aceste păcate se numesc capitale pentru că ele sunt izvorul multor păcate.
305. Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt? Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt:
1) a nesocoti bunătatea lui Dumnezeu cu gândul că Dumnezeu nu ne va pedepsi;
2) a deznădăjdui de mila lui Dumnezeu;
3) a se împotrivi adevărului cunoscut;
4) a pizmui pe aproape nostru pentru harurile care le are;
5) a avea o inimă împietrită faţă de dojanele mântuitoare;
6) a rămâne cu îndărătnicie în nepocăinţă.
306. Pentru ce se numesc aceste păcate împotriva Duhului Sfânt? Aceste păcate se numesc păcate împotriva Duhului Sfânt pentru că ele se împotrivesc într-un chip deosebit Harului lui Dumnezeu şi de aceea îngreunează întoarcerea spre bine.
307. Care sunt păcate strigătoare la cer? Păcate strigătoare la cer sunt:
1) uciderea de bună voie sau sinuciderea;
2) apostazia (lepădarea de credinţă);
3) asuprirea săracilor, a văduvelor şi orfanilor;
4) oprirea nedreaptă a plăţii datorate altora.
308. Pentru ce se numesc aceste păcate strigătoare la cer? Aceste păcate se numesc strigătoare la cer pentru că, prin mărimea lor, cer răzbunare de la Dumnezeu.
309. Care sunt păcate străine? Păcate străine sunt:
1) a sfătui pe altul la păcat;
2) a porunci altuia să păcătuiască;
3) a consimţi la păcatele altuia;
4) a lăuda păcatele altuia;
5) a ajuta pe altul la păcat;
6) a apăra păcatele altuia.
310. Pentru ce se numesc aceste păcate străine? Aceste păcate se numesc străine, fiindcă prin ele noi ne încurcăm sufletul cu păcate care le fac alţii, ca şi cum le-am fi făcut noi înşine.
XX. DESPRE CELE PATRU LUCRĂRI ALE OMULUI
311. Care sunt cele patru lucrări de pe urmă ale omului? Cele patru lucrări de pe urmă ale omului sunt: 1) moartea; 2) judecata; 3) iadul; 4) cerul.
312. Foloseşte să ne gândim deseori la cele patru lucrări de pe urmă? Da, ne foloseşte să ne gândim deseori la cele patru lucrări de pe urmă, căci Sfântul Duh spune: „În toate faptele adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veci nu vei păcătui”.
XXI. DESPRE FAPTELE DE MILOSTENIE
(de care vom da socoteală la Ziua Judecăţii)
313. Care sunt faptele de milostenie trupească? Faptele de milostenie trupească sunt:
1) a da de mâncare celor flămânzi;
2) a da de băut celor însetaţi;
3) a îmbrăca pe cei goi;
4) a adăposti pe străini;
5) a vizita pe cei bolnavi;
6) a îngropa pe cei morţi.
314. Care sunt faptele de milostenie sufletească? Faptele de milostenie sufletească sunt;
1) a sfătui pe cei ce stau la îndoială;
2) a învăţa pe cei neştiutori;
3) a dojeni pe cei păcătoşi;
4) a mângâia pe cei mâhniţi;
5) a ierta pe cei ce ne-au supărat;
6) a suferi cu răbdare nedreptatea;
7) a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi cei morţi;
8) a ne ruga şi pentru vrăjmaşii noştri.
XXII. DESPRE VIRTUŢI ŞI DESPRE CELE NOUĂ FERICIRI
315. Care sunt virtuţile teologice sau dumnezeieşti? Virtuţile teologice sau dumnezeieşti sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea.
316. Pentru ce aceste virtuţi se numesc teologice sau dumnezeieşti? Aceste virtuţi se numesc teologice sau dumnezeieşti pentru că ele privesc pe Dumnezeu.
317. Care sunt cele patru virtuţi cardinale? Cele patru virtuţi cardinale sunt:
1) înţelepciunea; 2) dreptatea; 3) cumpătarea; 4) tăria sau bărbăţia.
Aceste patru virtuţi se numesc cardinale pentru că ele sunt la temelia celorlalte virtuţi.
318. Care virtuţi se împotrivesc celor şapte păcate capitale? Celor şapte păcate capitale se împotrivesc cele şapte virtuţi: 1) umilinţa; 2) dărnicia; 3) curăţia; 4) dragostea; 5) cumpătarea; 6) blândeţea; 7) sârguinţa.
319. Cele nouă fericiri:
1) Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia Cerului.
2) Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
3) Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
4) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura.
5) Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
6) Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
7) Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
8) Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este Împărăţia Cerurilor.
9) Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru mine.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri. Mt. V, 3.
BISERICA CREŞTINĂ ÎN PROVIDENŢA DIVINĂ
Omul cunoaşte o singură planetă cu viaţă existentă. Aceasta este planeta din Sistemul solar rezervată fiinţelor vii, materiale, foarte diferite, variate şi minunat întocmite cu organisme vii, limitate ca durată de viaţă, cu mod diferit de nutriţie, conservare şi procreare şi de perpetuare a speciei, care au umplut pământul. La fel şi vegetaţia atât de variată şi minunat întocmită, cu posibilităţi de perpetuare a speciei. La toate Dumnezeu le-a creat condiţii de viaţă prin elementele de bază: pământul, apa, aerul, focul şi lumina. Acesta este regnul animal şi regnul vegetal – fauna şi flora.
După ce Dumnezeu a făcut acest paradis pământesc atât de bogat, a făcut şi pe om; o fiinţă înzestrată cu raţiune, cu mersul biped (adică pe două picioare), cu un creier mai mare ca al celorlalte vieţuitoare. A făcut o fiinţă mai deosebită, care să se bucure ca operă atât de bogată şi variată. Şi l-a făcut pe om cu voinţă, inteligenţă şi afecţiune, după chipul şi asemănarea Sa. Şi a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie – coroana creaturii pământeşti. Şi l-a pus stăpân pe pământ, l-a înzestrat cu ştiinţă ca să stăpânească peste toate. Acestuia ce i-a dat însuşiri dumnezeieşti, Dumnezeu l-a pus la încercare să vadă modul lui de a se comporta în faţa a două variante: în ascultare de Dumnezeu, ca să fie ferit de greşeli, sau să fie lăsat în voia lui, de a dispune el de soarta sa. El, prin greşeala neascultării, şi-a ales libertatea. Alegându-şi libertatea, şi-a atras şi consecinţele, care constau în a-şi experimenta viaţa pe propriile puteri. Dar fiind nepriceput, neexperimentat, este supus greşelilor şi păcatelor, căzând din treaptă în treaptă, afundându se în păcate grele.
Dumnezeu, prin Harul Său, a vrut să-l scutească pe om de soarta dramatică prin care avea să treacă; om care a creat o biserică stearpă după modelul celor de jos şi a dus la pieire tot neamul omenesc influenţat de puterea satanei, prin neascultare. Această omenire înstrăinată de Dumnezeu devine o biserică păgână. Dumnezeu, în planul Său, a intervenit să o înnoiască din dragoste pentru creatura Sa. Căci nu putem concepe că Dumnezeu a abandonat lucrarea Sa ca şi cum n-ar avea putere să o ducă la desăvârşire. Însă lucrarea Lui se desăvârşeşte în timp. Şi iată vine şi plinirea vremii; după ce pregătise un popor ales, profetic, cel al Vechiului Testament, se coboară la pământeni ca să desăvârşească opera Sa. Această operă a Sa o înnoieşte prin naşterea din nou, naştere spirituală din apă şi din Duh Sfânt.
Astfel, biserica este păgână, dar prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat, devine o Biserică Cerească, smulsă de sub influenţa şistăpânirea lui satan.
Biserica Ortodoxă îşi are bine definită concepţia despre Biserică, dar nu aşa stau lucrurile în Biserica Protestantă şi Neoprotestantă, încât influenţele neoprotestante creează mereu nedumeriri în rândurile credincioşilor ortodocşi necatehizaţi, care mereu îşi pun întrebarea: care dintre biserici sau religii sunt adevărate? Şi le iau pe toate drepte şi bune, după expresia Părintelui Nicolae de la Rohia: „Bughi, Mambo, Rag” (omul simplu nu face distincţie între un adevăr sau altul).
BISERICA SPIRITUALĂ
Plecând de la aspectul confuz ce-l creează confesiunile creştine sectare cu privire la fiinţa Bisericii Spirituale ca Instituţie cerească, dumnezeiască pentru pământeni, nu putem concepe faptul că înţelesul ei adevărat nu l-a descoperit Dumnezeu omenirii, ci să credem că l-a lăsat pe seama omului şi, în special, a omului celui îndoielnic în credinţă şi cu apucături sectare. Da! Definiţia Bisericii Spirituale, întemeiată de Unicul Dascăl, a fost formulată în Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381), precum o avem în Simbolul Credinţei: „Is mian aghian catolichin che apostolichin eklesian”.
Da, aşa a fost formulată definiţia ei în forul Colegiului Sinodal, călăuzit de Duhul Sfânt. Da! Că e Una, pentru că Întemeietorul ei este Unul, că e Sfântă, aşa cum Întemeietorul este Sfânt. E Catolică, deci se înţelege universală, pentru că e pentru întreaga omenire de pe întreaga planetă şi că e Sobornicească, pentru că Biserica Creştină se conduce în cele dogmatice şi canonice după Hotărârile celor Şapte Sinoade Ecumenice.
Apoi că e Apostolică, pentru că Biserica lui Hristos Dumnezeu în devenire a angajat oameni dintre oameni, apostoli, cărora le-a dat ca misiune – după ce i-a învăţat şi i-a sfinţit – convertirea popoarelor prin evanghelizare şi botezare, care înseamnă naştere din nou, făcând din ei fi ai Împărăţiei Cereşti.
Protestanţii contestând Sfânta Tradiţie şi lucrarea Sfântului Duh în Biserica Istorică, după raţiunea lor, ei uzând numai de Sfânta Scriptură, cer să li se demonstreze pe temeiurile Sfintei Scripturi mai precis fiinţa Bisericii.
Da! Şi la aceasta li se răspunde: citiţi mult Sfânta Scriptură şi tot nu înţelegeţi, pentru că aţi părăsit lucrarea lui Dumnezeu de mântuire prin Sfintele Taine, în unitatea Duhului Sfânt. Ci vreţi să înţelegeţi lucrurile tainice ale lui Dumnezeu cu propria raţiune şi aceea cuprinsă de mândrie şi întunecată de păcate. Şi totuşi este şi în Sfânta Scriptură imaginea Bisericii pe care nu o recunoaşte. Da! Este. Cum? Şi unde? În capitolul 12, 1-2 din Cartea Apocalipsei. Astfel este imaginea Bisericii: „Femeia învăluită în soare, cu luna sub picioare, iar pe capul ei avea cunună din douăsprezece stele”. Da! Biserica este prezentată ca femeie. Da! Femeia naşte prunci şi-i creşte prin grija de cele materiale şi spirituale. Aşa Biserica naşte fii prin Sfânta Taină a Botezului şi-i creşte prin educaţia religioasă.
Femeia e învăluită în soare. Deci, Biserica e învăluită de soarele Hristos, Lumina Luminii. Hristos este în Biserica Sa prin Cuvântul Sfintei Evanghelii şi prin Harul ce se administrează prin Sfintele Taine. Astfel, Hristos este în Biserică permanent în chip nevăzut, precum a zis: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului” (Mat. 28, 20).
Femeia din imagine e cu luna sub picioare. Luna e luminată de soarele fizic şi are fazele ei în creştere şi descreştere. Aşa fiecare generaţie a omenirii pe planeta noastră convertită la creştinism este luminată de soarele Hristos în Biserică şi numai în Biserică. Iar lucrarea de iluminare şi de sfinţire a fiecărei generaţii în Biserică se face prin apostoli.
Pe capul femeii se află cununa de douăsprezece stele. Acesta este apostolatul în Biserică. Capul Bisericii văzute este apostolatul. Cele douăsprezece stele prezintă pe cei doisprezece apostoli pe care i-a pus Domnul precum le-a poruncit: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat. 28,19) şi: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia în toată făptura” (Marcu 16,15). Astfel, apostolii au trimitere de la Domnul precum zice: „Precum m-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21).
Faceţi ucenici din toate neamurile. Fariseii şi cărturarii au stat pe scaunul lui Moise. Iar apostolii stau pe scaune împreună cu Hristos, şi judecă lumea, căci stelele şi luna în imaginea femeii sunt luminate de Soarele Hristos.
Biserica în Sfintele Sinoade Ecumenice a definit lucrarea Harului lui Dumnezeu prin cele şapte Taine. Biserica va fi neclintită până la sfârşitul lumii. Nici porţile iadului nu o vor birui. Învăţătura Bisericii, sub aspect dogmatic, e lămurită definitiv în cele Şapte Sinoade Ecumenice, cum zice profetic Solomon în Pilde: „Înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată (întărită) pe şapte stâlpi” (Pilde 9,1). Lămurită de şapte ori ca aurul în topitoare. Biserica are cele şapte daruri ale Sfântului Duh. Biserica a stabilit ca ritual cele şapte laude, precum zice psalmul: „de şapte ori în zi de voi lăuda”.
Biserica lui Hristos aduce o înălţare a firii omeneşti în una din treptele ierarhiei cereşti. Ne uneşte cu cerul. Ne-a chemat la o slujire cerească împreună cu îngerii. Cântăm „Noi, care pe heruvimi tainic închipuim”, „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare…”, „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot…” etc. Astfel, adunaţi în ceată duhovnicească, lăudăm şi noi, împreună cu îngerii, doxologind pe Dumnezeu. În Biserică prin Sfintele Taine toate se sfinţesc.
Când se alege un loc de Biserică ca locaş de închinare, Episcopul sfinţeşte locul. Când Biserica este gata, Episcopul o sfinţeşte. Episcopul sfinţeşte Sfântul Altar. Sfânta Masă, care e simbol al Sfântului Mormânt al Domnului, e sfinţită de către Episcop. Pe Sfânta Masă, tronul lui Dumnezeu, se află Sfânta Evanghelie – Cuvântul Domnului Iisus – care este tot atât de sfânt ca persoana istorică a lui Hristos. Pe aceasta credincioşii o sărută cu multă evlavie ca pe Hristos, în Duminici, când se scoate în mijlocul Bisericii.
Pe Sfânta Masă avem Sfânta Cruce, pe care s-a jertfit Domnul, fiind plină de Har Dumnezeiesc prin care avem mântuire. Pe Sfânta Masă se mai află Sfânta Împărtăşanie de rezervă, din care se împărtăşesc credincioşii în caz de moarte grabnică. De Sfânta Masă nu are voie să se atingă nimeni, decât persoanele sfinţite: preotul şi diaconul, căci este tronul lui Dumnezeu.
Preotul se îmbracă în veşminte care sunt sfinţite şi le îmbracă cu rugăciune. Icoanele sunt sfinţite. Credincioşii care alcătuiesc Ceata duhovnicească sunt sfinţiţi prin Taina Sfântului Botez, prin Taina Sfântului Mir; prin rugăciune se sfinţeşte viaţa noastră, căci ni se iartă păcatele mici, iar prin Taina Sfintei Spovedanii ni se iartă păcatele mari. Prin Sfânta Împărtăşanie ne unim cu Hristos, care sfinţeşte viaţa noastră. Prin Taina Cununiei se sfinţeşte legătura dintre bărbat şi femeie. Prin Taina Preoţiei se sfinţesc slujitorii Bisericii care administrează Sfintele Taine în scopul sfinţirii masei credincioşilor, prin Harul Sfântului Duh, care sfinţeşte toate. Iar prin Taina Sfântului Maslu se aduce tămăduire bolilor sufleteşti şi trupeşti, celor ce aleargă cu credinţă şi evlavie către Doctorul sufletelor şi trupurilor. Iată câtă sfinţenie este în Sfânta Biserică (lucrare cerească în Biserică).
Lucrarea Harului Dumnezeiesc îl vedem profetic încă din Vechiul Testament la proorocul Elisei, când Neeman Sirianul, bolnav de lepră, deoarece se dusese vestea peste graniţele lui Israel de minunile care se făceau de către acest profet. Elisei Proorocul, la cerinţa lui Neeman de a-l vindeca, n-a făcut altceva decât i-a poruncit: „Mergi şi te scaldă în Iordan şi te afundă de şapte ori şi te vei vindeca”. Neeman pune la îndoială că se va vindeca în apa Iordanului, căci zicea: „Oare sunt mai bune apele lui Israel decât cele din Siria?”. Însă sluga sa îl convinge să asculte de proroc, că doară nu i-a cerut lucru imposibil. În cele din urmă, s-a lăsat convins. A mers la Iordan şi s-a afundat de şapte ori şi s-a vindecat de lepră. IV Reg. 5,14.
Această lucrare simbolică se desăvârşeşte când neamurile păgâne sunt primite în creştinism, curăţate de lepra păcatului prin administrarea celor şapte Taine în Biserica Creştină a noului Israel. Numărul şapte este numărul ce prezintă perfecţiunea revelaţiei divine a Vechiului Testament, care se impune ca înţelepciune a lui Dumnezeu deasupra cunoaşterii şi inteligenţei omului care este cifrată cu cifra şase (6) în păgânism. Deci, lucrarea Harului Dumnezeiesc se administrează în Biserică prin cele şapte Taine şi nu numai prin Botez, la care au rămas protestanţii şi neoprotestanţii.
Astfel, Harul lui Dumnezeu sfinţeşte viaţa noastră administrat de către apostoli şi urmaşii lor, care sunt stele pe firmamentul spiritual al Bisericii, lucrând la însănătoşirea şi sfinţirea vieţii, cum zice Sfântul Apostol Pavel: „… prin Har suntem mântuiţi”.
Noi slăvim pe Dumnezeu împreună cu îngerii; cântare îngerească cântăm. De exemplu: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi” şi „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot…”. Şi preotul la început de Sfânta Liturghie sfinţitoare se roagă cu cuvintele: „Noi, care pe heruvimi tainic închipuim…”. Astfel încât noi tainic ne unim cu îngerii în slujire şi îngerii cu noi preamărind pe Dumnezeu. O lucrare de mare Taină Dumnezeiască o avem în Taina Sfintei Euharistii, când se săvârşeşte Sfânta Liturghie – Jertfa cea nesângeroasă, Cina Domnului, care nu este altceva decât reconstituirea Jertfei de pe Cruce, după modelul anticipat de la Cina de Taină de către Domnul Iisus.
Când preotul slujeşte Sfânta Liturghie în prezenţa adunării credincioşilor, care alcătuiesc Ceata duhovnicească şi preamăresc pe Dumnezeu ca îngerii în ceruri, păcătoşenia noastră e curăţată prin Har, căci rugăciunile ce le înalţă preotul în adunări în Biserică sunt însoţite de Jertfa lui Hristos ce se realizează prin slujba Sfintei Liturghii, care acoperă o mare de păcate, fiindcă Harul revărsat în urma Jertfei de pe Cruce e de valoare infinită. Iar lucrarea Harului Său, ca efect deosebit, se vădeşte cu putere când preotul iese cu Sfintele Daruri şi reia rugăciunea de la popor, cu toate pomenirile de nume ce le-au dat credincioşii spre pomenire la Sfânta Liturghie. Acestea se duc în Sfântul Altar pe Sfânta Masă, care este simbol al Mormântului Domnului, unde au loc sfinţirea şi prefacerea în Trupul şi Sângele Domnului prin rugăciunile preotului.
Preotul Cel Mare, Domnul Iisus, care este, totodată, Jertfă şi Jertfitor, le înalţă la Altarul Cel Ceresc, la Părintele milei şi al îndurărilor, care primeşte rugăciunile noastre şi ne iartă mulţime de păcate. Astfel, Sfânta Biserică Ortodoxă e Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Sfântă e Biserica Ortodoxă, pentru că e lucrare a Sfântului Duh prin cele şapte Taine. Sfântă şi dreaptă e învăţătura ei, că de veacuri a fost călăuzită de Duhul Sfânt şi a umblat în unitatea Duhului, învăţătură definită în cele Şapte Sinoade Ecumenice: „Înţelepciu¬nea şi-a zidit casă rezemată pe cei şapte stâlpi” (Pilde 9,1). Sfântă şi dreaptă este Biserica Ortodoxă. Că a păstrat succesiunea apostolică neîntreruptă, care are trimitere de sus: „Precum m-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20,21). Sfântă este Biserica Ortodoxă că a păstrat învăţătura dogmatică nealterată, nici n-a adăugat, nici n-a lepădat.
Sfântă şi dreaptă este bogăţia teologiei, înaltă şi adâncă cugetare prin Duhul Sfânt, ce i-a inspirat pe adânc cugetătorii Părinţi umbriţi de Duhul Sfânt, care totdeauna au păstrat consensul Bisericii, având concepţia Bisericii Hristologice şi unitatea în Duhul lui Dumnezeu. Acum, după ce am văzut bogăţia, sfinţenia şi temeinicia învăţăturii sfinte în Biserica Ortodoxă Creştină, ni se dă posibilitatea să facem o comparaţie: cine sunt sectele zilelor noastre, cine este sectantul? Sectantul este unchiul Vasile, Istvan, Ferencz, Johan sau Ivan, care a furat Biblia – Sfânta Scriptură a Bisericii şi cheamă şi în casa sa pe vecinii săi, pe prietenii săi şi zice: „Veniţi, fraţilor, să vă învăţ eu din Sfânta Scriptură. Doar nu este aceeaşi învăţătură care vă învaţă Biserica? Doar n-a spus Domnul «Cercetaţi Scripturile, căci în ele descoperiţi Viaţa»” (Ioan 5,39).
Da. El dintr-o dată se crede apostol şi profet, şi dascăl, dar nu ia aminte la cele ce citeşte în Sfânta Scriptură că: „… nu toţi sunt apostoli…”(II Cor. 11,13-15).
Mai întâi, casa lor nu este sfinţită. Acel predicator nu are pregătirea ca apostol şi învăţător şi nu este sfinţit, adică consacrat de către Biserică, şi nu are trimiterea prin succesiune apostolică. Cum spune Domnul: „Precum m-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21). El nu ştie să păstreze învăţătura Sfinţilor Evanghelişti în consensul Bisericii şi în unitatea Duhului.
Ei nu sunt călăuziţi de Duhul Sfânt, ci de mintea lor semeaţă şi trufaşă de a o face pe apostolul, nefiind apostol. Totuşi, poate fi şi el un apostol, însă un apostol mincinos: „Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este de mirare, dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfâr¬şit va fi după faptele lor” (II Cor. 11,13-15).
Da! Nu sunt călăuziţi de Duhul Sfânt. N-o spun de la mine, ca să apăr credinţa Bisericii Ortodoxe, ci argumentul este că Duhul Sfânt inspiră şi pe unul, şi pe altul într-un singur sens, ca să păstreze unitatea: „ca toţi să fie una” (Ioan 17,11), precum suntem şi noi. În Biserica Ortodoxă, istorică, ierarhii, preoţii şi credincioşii nu se contrazic în cele ale credinţei, pentru că sunt călăuziţi de acelaşi Duh. Pe când sectanţii între ei se contrazic, fiindcă e raţiunea lor şi nu e inspiraţia Duhului Sfânt. Baptiştii se contrazic cu Adventiştii şi Penticostaliştii şi toţi – cu Biserica Istorică, Ortodoxă. Acolo e raţiunea lor şi nu cea a Înţelepciunii Dumnezeieşti. Dacă păzesc Legea morală şi pun accentul pe păzirea celor zece porunci ale lui Dumnezeu, bine fac.
Însă vedeţi că au alunecat în raţionalismul excesiv până în adânc, negând ce-i sacru în Sfânta Scriptură şi declarând moarte lui Dumnezeu. Încât ajung în mare prăpastie că legalizează şi păcatele împotriva firii, şi prostituţia, alunecând într-o libertate exagerată care anulează conştiinţa binelui, până la conştiinţa largă, în care nu mai este deosebire între bine şi rău, între sacru şi profan. Vai celui ce zice răului bine sau binişor.
Dar ce credeţi voi, popoare, că nu ne poartă grijă Cel de Sus? N-a înfruntat Biserica vitregii destule, cea din Răsărit şi cea din Apus? Da! Dacă antihristul comunist-ateu, cu o armată invincibilă şi cu o securitate sofisticată, care impunea şi apăra o ideologie materialistă despre lume şi viaţă, a căzut când i s-a împlinit sorocul, aşa vor cădea şi falşii prooroci, la fel şi învăţăturile lor false.
Dacă cineva falsifică banii statului, cât timp îi va folosi? Când vor fi descoperiţi, banii vor fi confiscaţi şi anulaţi, iar autorii – aspru sancţionaţi.
Cei dintâi au căzut sub ameninţarea focului atomic, iar aceştia vor cădea prin sabia Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece Hristos Domnul n-a întemeiat o Biserică pe care să o abandoneze şi să o lase la discreţia vulgului. Va cădea şi magia cu toate formele ei: spiritismul, paranormalul, parapsihologia, bioenergia, satanismul… Martorii lui Iehova şi toate aberaţiile sectare, dar Domnul le îngăduie până vor ajunge la apogeu, când le va da o lovitură definitivă. Când va fi o confruntare între Evanghelia cea adevărată şi cea falsificată şi astfel Adevărul va învinge. Deoarece Adevărul Domnului rămâne în veac. Pentru că Domnul Împărăţeşte, Domnul Guvernează, Domnul binecuvântează, dar şi pedepseşte.
Supliment
Împărăţia lui Dumnezeu vine cu putere şi Cetatea cea Mare şi Sfântă se coboară pe pământ, adică se coboară în toate treptele şi compartimentele sociale, culturale, artă, ştiinţă, politică, cu atât mai mult în viaţa morală a Bisericii. Cetatea cea Mare s-a rupt în trei părţi – Bisericile: Ortodoxă, Catolică şi Protestantă.
Biserica Ortodoxă, încă de la apariţia Reformei lui Luther şi a altor reformatori, a dus lupta şi o duce pentru a păstra caracteristica ei.
Bisericile Protestantă şi Neoprotestantă au lepădat Sfintele Taine, lucrarea Sfântului Duh în Biserică, lucrarea Harului Dumnezeiesc, care aduce sfinţire vieţii noastre şi doxologia în care se preamăreşte Dumnezeu şi nu omul. Au lepădat jertfa - Sf. Liturghie.
În Biserica Ortodoxă se teologiseşte prin Duhul Sfânt şi în unitatea lui, iar protestantul de orice natură teologiseşte prin raţiunea sa în libertatea Duhului Său. Lipsind unitatea Duhului Sfânt, ei filozofează pe marginea textului biblic, în libertatea raţiunii lor. Astfel, în şcolile lor teologice au ajuns la desacralizarea Sfintei Scripturi şi au declarat moarte lui Dumnezeu (Şcoala din Tubingen).
Biserica Protestantă e o creangă din aceeaşi tulpină, dar e ramură lacomă care nu face rod, doar frunze. Despre ele scrie: „…şi frunzele sunt spre tămăduirea neamurilor” (Apoc. 22,2). Protestantismul îl coboară pe om la o teologie ştiinţifică, raţionalistă, de aplicare practică în viaţa socială, mai aproape de pământescul plai, până la extremă. Pe când Biserica Ortodoxă îl înalţă pe om prin teologie plină de har în cerescul plai, în sfinţenie şi doxologie împreună cu Îngerii, Heruvimii şi Serafimii. Şi îl înalţă în cugetare adâncă, dumnezeiască, în alipirea de Dumnezeu.
Teologia Protestantă e raţională, iscoditoare, îndreptată către cele pământeşti. Spre deosebire de ea, Teologia Ortodoxă este o teologie a sfinţeniei prin Har de înălţare şi apropiere de sursa raţiunii. Apa cea vie şi a alipirii, şi a apropierii până la vederea lui Dumnezeu. Astfel, fericeşte pe cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
„Cine se va sui în muntele Domnului, sau cine va sta în locul cel Sfânt al Lui? Cel curat cu inima, care nu şi-a luat în deşert sufletul său” (Psalm, 23, 3-4). Adică n-a privit cu uşurinţă la grija şi preocuparea de suflet.
(Predică rostită în diferite parohii cu ocazia slujbelor misionare şi a cercurilor pastoral-misionare din Eparhia Huşilor)
vineri, 18 decembrie 2009
joi, 17 decembrie 2009
Pentru o Biserică dinamică
Arhimandrit
MINA DOBZEU
PENTRU O BISERICĂ DINAMICĂ
„Această lucrare apare la iniţiativa Părintelui Arhimandrit Mina Dobzeu, văzută şi aprobată de Î.P.S. Daniel, Arhiepiscop al Iaşului şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei pentru a fi bună de tipărit la o altă editură din Moldova. Recomandarea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Institutul Cultural Misionar Trinitas, M-rea Golia“, nr. 1507/10.12.2004.
CUVÂNT LĂMURITOR
Regimul ateu a înrobit popoarele creştine. Regresul creştinismului ortodox este vizibil în aceste vremuri. Se cer eforturi mari pentru redresare, acest fapt fiind valabil şi pentru poporul român. Viaţa adevăratei Românii este aceea a României ortodoxe, faţă de care nimeni nu are dreptul să fie indiferent. Bucata de cer a naţiunii noastre este ortodoxă. În sânul lui Avraam nu putem intra stând cu mâna în sân. Primul gest şi cel mai urgent, pe care trebuie să-l facem este pocăinţa: împăcarea cu Mântuitorul, de care ne-am lepădat prin apostazie.
Se prăbuşesc ideologiile care au crezut că pot alcătui programe spirituale ideale în afara lui Hristos Domnul. Raţiunea omului a ajuns într-un punct de criză. Oamenii de ştiinţă organizează congrese în care mărturisesc că Adevărul este Persoana cu Care trebuie să stai în legătură permanentă. După ce L-ai perceput cu intelectul, trebuie să-L percepi cu inima.
Am vrut să vorbesc lumii despre Hristos Mântuitorul, în urma unei experienţe pe drumul către El. Am înţeles că, în lupta cu omul cel rău din om, importantă nu este nici ora, nici ziua/nici anul, ci secunda. Să veghezi asupra secundei păcătoase şi să te ridici strigând: Doamne, am greşit înaintea Ta! Coborâţi-vă cu mintea în inima şi-L veţi găsi acolo pe Dumnezeul treimic.
Modificări viclene pândesc Ortodoxia şi asta mă îngrijorează, înţelepciunea tradiţională trebuie să fie stabilă, indiferent de contextele moderne cu care se declină credinţa apostolică. Am fost împotrivă, am stat în puşcării comuniste, am văzut atrocităţi, dar am ieşit cu pace din toate pentru că L-am iubit pe Mântuitorul şi El m-a voit. Am scris şi am răspândit cu multă însufleţire, după ce am ieşit de sub ateism, prin îndemnul şi râvna care mă cuprindea, cuvinte de înnoire pentru o Biserică dinamică.
Te uimeşte să constaţi câtă simplitate este în această lucrare de mântuire. Am ieşit în linia întâi pe câmpul de luptă, iar o luptă este în primul rând dinamică. Pentru termenul acesta am optat, adăugându-l substantivului „biserica“ din titlu, pornind şi de la adevărul că ţara noastră nu este aşa de mare ca întindere geografică şi, trezindu-ne la timp, vom putea cuceri palmă cu palmă sufletul neamului, restaurând principiile tradiţionale, pe drumul Crucii. Poporul român trebuie să devină un misionar: să se afunde definitiv şi eroic în ortodoxia apostolică. Aşa va contribui la mântuirea lumii.
Prin urmare, după o moarte clinică atee, se impune să renaştem. Aceasta nu se face decât asimilându-ne prin trăire modelul Iisus Hristos. După ce gândirea umană a zămislit atâtea „ilumi¬nisme“, omul rămâne în deznădejde şi căutare năucă. Trebuie să se convingă că numai pentru Fiul lui Dumnezeu se merită să trăieşti şi să mori.
Nu am căutat miracole, dar am putut observa că singurul miracol este acela că eşti ortodox şi că ai şansa Sfintei Liturghii. Mi-am descoperit suferinţa şi am făcut-o educatorul meu. Am avut întotdeauna clar faptul că am un punct comun cu al oricărui om de pe faţa pământului: mântuirea sufletului, izbăvirea este idealul vieţii oricărui om aflat între viaţă şi moarte. Cei care nu credeţi, construiţi-vă clipa de credinţă. Este zguduitoare. Vezi cum o clipă unică şi energică anulează o viaţă şi sub ochii măriţi de uimire îţi construieşti un alt început izbăvitor. Este începutul renaşterii tale religioase şi este lângă tine: întâlnirea cu un preot, duhovnic, cu un călugăr, o convertire, o predică, vecernia cu Lumina lină, toaca Bisericii de peste drum, asfaltul ridicat de oasele unui sfânt, sfeşnicul de priveghere la căpătâiul cuiva drag.
Am vorbit întotdeauna liber pentru că mă simt foarte liber. Foarte simplu am vorbit, pentru că Dumnezeul meu nu este complicat. M-am manifestat dinamic, căci urcuşul pe Golgota cere eroism. De ce pentru o Biserică dinamică? Pentru că în interiorul ei te poţi conserva sub Harul Duhului Sfânt, devii adevăratul creştin care înţelege că moştenirea noastră este ortodoxia pe care trebuie să o ridicăm din rutină.
Să stai în afara Bisericii ca în Biserică. Asta vreau eu să-ţi spun, iubite cititorule, în această modestă lucrare. Ieşi din indiferenţă şi ignoranţă religioasă. Verbele mele sunt la modul imperativ, pentru că lumea trăieşte o criză spirituală gravă. Răul este copleşitor şi uneori chiar în interiorul bisericii! Voinţa de a rezista este coruptă, cârdăşia cu duhul lumesc este mare.
Am avut îndrăzneala să spun câte ceva din tainele trăite în viaţa mea întru Domnul. Nu spre slavă deşartă să-mi fie mie aceasta, ci spre întărirea fratelui slab în credinţa cea dreaptă, atât de încercată acum de tot felul de josnicii. Părăseşte cutremurat uşa Sfântului Altar, după ce ai gustat din Trupul Mântuitorului. Fii zguduit de conştiinţa păcatului. Înseamnă că ai grija şi preocupare de suflet: „Cine se va sui în muntele Domnului, sau cine va sta în locul cel Sfânt al Lui? Cel curat cu inima, care nu şi-a luat în deşert sufletul său.“ (Psalm 23; 3-4). Biserica dinamică este aceea în care Duhul lui Dumnezeu trezeşte conştiinţele adormite la păstori şi păstoriţi: la păstoriţi putem vorbi de sete şi foame spirituală, iar la păstori, despre râvnă aprinsă şi însufleţire pentru lucrul Domnului, despre vestirea Cuvântului şi trăirea duhovnicească intensă: „Aduceţi Domnului rugile voastre, aduceţi Domnului mărire şi cinste. În adunări binecuvântaţi pe Domnul“.
Arhimandrit Mina Dobzeu
CUVÂNT DE ÎNCEPUT
Prezenta lucrare este obiectul unei îndelungate experienţe duhovniceşti, care mi a adus bucuria lăuntrică şi pacea de care avem atâta nevoie. Multe din capitolele acestei lucrări sunt reflecţii la realitatea zilnică pe care o trăim, sunt dorinţe sincere de a schimba conştiinţa creştină atât de pervertită fiind sub influenţa atât de amăgitoare a timpului nostru.
Deşi nu este o lucrare ştiinţifică, cartea de faţă se adresează fiecărui creştin pentru a-l conduce spre adevărata cunoaştere, căci viata veşnică constă în „cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru” (loan 17,3). Un capitol reprezentativ al cărţii este dedicat rugăciunii, practicii isihaste, fiind în acelaşi timp un îndemn spre a restabili pacea şi armonia cu Dumnezeu prin dialogul rugăciunii. În lumina Sfintei Învieri mă adresez tuturor având mesajul bucuriei izvorât din comuniunea rugăciunii şi a păcii.
Îndemnuri privind intensificarea pastoraţiei şi redeşteptarea conştiinţei preoţeşti
Meditez întru smerenie şi preamăresc pe Dumnezeu, când lansez ecoul unei Biserici dinamice: da, pentru ţara noastră! Pentru că Dumnezeu ne vrea şi pe noi să fim o ţară şi totodată să fim cu adevărat creştini. Incontestabil, românul este născut creştin şi acest lucru reprezintă un adevăr istoric, stabilit pe căi ştiinţifice.
Este o certitudine astăzi că formarea poporului român şi adaptarea creştinismului în spaţiul nostru geografic sunt trei procese simultane şi care, mai mult sau mai puţin, s-au condiţionat reciproc. Este de neconceput unul fără celelalte două. Dacă este aşa, atunci orice slăbire a sentimentului creştinesc aduce cu ea o anemiere a fiinţei acestui popor.
Conştienţi fiind de gravitatea lucrurilor, rezultat al epocii ateiste, să ne uităm în jur şi să vedem ce prăpăd moral trăim, ce crime se făptuiesc, ce violuri sălbatice, ce ucideri de părinţi, ce desfrâu şi ticăloşii fără margini! Atunci, chiar că trebuie să ne gândim serios la împăcarea poporului român cu Mântuitorul Iisus Hristos, de Care ţara divorţase oficial prin apostazie. În astfel de situaţii, Biserica trebuie să devină mereu dinamică. Când devine Biserica dinamică în lucrarea ei divin umană?
Când Duhul lui Dumnezeu trezeşte conştiinţele adormite la păstori şi păstoriţi. La păstoriţi, setea şi foamea spirituală, iar la păstori aprinde râvna şi i însufleţeşte pentru lucrul Domnului de vestire a Cuvântului şi trăire duhovnicească intensă. Aceasta se întâmplă la adevăraţii teologi care au viaţa personală transformată de către darul Sfântului Duh, care teologi prin harul lui Dumnezeu, au o experienţă personală, şlefuiţi fiind la şcoala lui Dumnezeu, prin întâlnirea cu Dumnezeu, care pricep cuvântul Domnului Iisus cu privire la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi în vremuri de restrişte: „Cel ce va fi pe casă să nu se coboare, ca să şi ia lucrurile din casă“ (Mat. 24, 17). Mântuitorul spune Apostolilor: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, să spuneţi la lumină, ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case“ (Mat. 10, 27). Deci prin cuvintele de mai sus Mântuitorul recomandă Apostolilor şi urmaşilor lor ca şi în timpuri de restrişte să rămână la înălţimea datoriei şi misiunii lor, fără să se îngrijească de cele materiale. Căci zice: „Să nu se coboare ca să şi ia lucrurile din casă”, la fel: „Cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi ca să şi ia haina” (Mat. 24, 18) şi „rugaţi vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Mat. 24, 20). Le dă îndemn să se roage pentru că să nu cadă în ispită. Să se roage ca să primească întărire de la Dumnezeu, să nu cadă din credinţă şi să părăsească sau să compromită misiunea cea încredinţată.
Ca să nu rămână goi ca şi câmpul dezbrăcat de podoaba lui iarna. Sau să rămână în misiunea lor nelucrând ca în zi de sabat. Să nu ne surprindă nelucrând sau trândăvind. Căci Domnul ne vede şi vine la fiecare: „Iată vin ca un fur. Fericit este cel ce priveghează şi păstrează veşmintele sale ca să nu umble gol şi să se vadă ruşinea lui” (Apoc. 16, 15).
Oare este suficient să scriem, să publicăm?
Este lucru mare când trecem în aplicarea practică. Să nu ne aflăm că vorbim în pustiu! Să nu ne aflăm într-o stare de rutină! Rutină în desfăşurarea cultului. Se petrece atunci când se slujeşte fără evlavie. Cu grabă, nenuanţat şi neexplicit. Cântând rugăciunile fără rugăciune. Mintea fiindu-ne la modelarea cântării, admirându-ne pe noi, că „vai, ce frumos cântăm”; zăngănind alămurile, „făcându-ne aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Cor. 13, 1). Atunci când mă dovedesc că am dragoste de mine, mă apreciez pe mine şi nu am doxologie îndreptată către Dumnezeu.
Dinamizare în slujire Este atunci când ieşim din rutină. Când slujim fără grabă. La ritualul nostru bogat s-a făcut multă reducere. Aşa că mai trebuie să-l scurtăm fiecare după placul nostru?! S-a scurtat ca renunţând la cantitate să menţinem calitatea, rostind citirea şi cântarea fără grabă, nuanţat, explicit, rugător, întru smerenie, luând aminte de înţelesul rugăciunii făcută cu evlavie; la fel ca şi cântarea să fie rugăciune. Rugându-ne în acelaşi timp cu mintea si cu afecţiunea inimii în care se preamăreşte Dumnezeu si nu eul nostru egoist, delectându-ne pe noi înşine. Deci cântarea şi rugăciunea să fie făcute fără grabă, cu evlavie şi cu smerenie, care să aducă înnoire vieţii noastre de zi cu zi, în omul ce se strică (II Cor. 4, 16).
Rutina în pastoraţie
Preotul trebuie să treacă la o pastoraţie individuală. Cum? Ca la neoprotestanţi? Nu ca la ei, ci ca la noi. Există în practica Bisericii Ortodoxe aşa ceva? Da, există. Numai că a devenit o stare de rutină. Cum? Unde este? Preotul ortodox are atâtea posibilităţi de întâlnire cu enoriaşii încât nu trebuie inventate altele. Da, are. Când şi unde? La ajunul Crăciunului şi Bobotezei. Cu molifta Posturilor, la o logodnă, la o cununie, la o înmormântare, la un parastas, la o sfinţire de casă, de şcoală, la o sfinţire de fântână, de cişmea, în scaunul mărturisirii, la Sfânta Împărtăşanie, la Sfântul Maslu, la patul bolnavului, la rugăciunea lehuzei şi la alte diferite momente ocazionale în care se întâlneşte cu credincioşii.
Să nu neglijăm predica şi calitatea ei. Să vestim Cuvântul Evangheliei lui Hristos cu vreme şi fără vreme, căci Cuvântul Evangheliei lui Hristos este puternic, plin de har şi de adevăr. Să avem grai dumnezeiesc în orice împrejurare.
În ce constă această pastoraţie individuală?
În viaţa activă şi dinamică a preotului, care ştie să realizeze pentru el o viaţă neprihănită, trăită cu evlavie, în rugăciune, ca din prisosul lui să dea şi păstoriţilor lui.
În viaţa activă şi dinamică a preotului, care ştie să realizeze pentru el o viaţă neprihănită, trăită cu evlavie, în rugăciune, ca din prisosul lui să dea şi păstoriţilor lui.
Evlavia este un dar al Sfântului Duh şi care nu trebuie să lipsească preotului, ca şi celelalte virtuţi în misiunea sa de păstor. Conştiinţa de preot este aceea de a-şi salva sufletul său şi al credincioşilor încredinţaţi să-i păstorească şi să-i ducă la limanul mântuirii.
De aceea osteneala împreunată cu râvna în misiunea preoţească sunt jertfă ce se alătură Jertfei Celui care a iubit lumea şi S a luptat pentru salvarea ei până la jertfă şi ne îndeamnă şi pe noi: „Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” (Evrei 12, 4) în slujba Domnului.
Revenind la aspectul, practic suntem datori, de a sluji Domnului cu frică şi să ne bucurăm înaintea Lui cu cutremur, căci sluga necredincioasă domnului său se pedepseşte. Aşa că la ajunuri, când ni se dă posibilitatea să ne întâlnim cu credincioşii, să nu le mai facem într-o zi. Să avem răbdare pentru a explica poporului semnificaţia momentului. Poporul a crescut demografic. Să facem ajunul în 3-4 zile, nu ca acum o sută de ani când satul era compus din 100-200 de case. La fel şi cu moliftele Posturilor. Atât molifta Posturilor cât şi ajunurile să le facem fără grabă, zăbovind în casa credinciosului şi explicându-i în câteva cuvinte importanţa momentului pentru care a fost cercetat credinciosul. Să se vorbească despre semnificaţia ajunului Crăciunului, Bobotezei, despre semnificaţia postului, când preotul vizitează pe credincioşi la casele lor. Altfel, lipsind acestea, chiar rugăciunea şi cântarea la ajunuri apar ca rutină şi credincioşii rămân respectând numai o formalitate, dar nu se produce în fiinţa lor nici un sentiment de înnoire sufletească. Aceste întâlniri ale preoţilor cu credincioşii la ajunuri, posturi şi alte servicii este prilej de a cerceta pe credincioşii lor, de a le cunoaşte starea sufletească, armonia familială şi alte situaţii, intervenind la împăciuirea lor, prin îndreptarea viciilor, prin rugăciune, spovedanie, împăcarea lor prin a se ierta unii pe alţii.
Este prilej de a sta de vorbă cu copiii. De a fi îndrumaţi să înveţe carte temeinic. Să înveţe să se roage, să cunoască Simbolul de Credinţă, poruncile dumnezeieşti, să participe în Duminici şi Sărbători la Sfânta Liturghie, să înveţe Micul Catehism, să li se vorbească tinerilor despre viitorul lor, de ancorarea lor în credinţă şi să privească cu încredere în viitorul lor. În orice împrejurare să li se dea o speranţă. Să se insiste să-i învăţăm pe creştini să se roage şi să nu mai înjure numele lui Dumnezeu şi cele sfinte, căci unul ca acesta nu poate să primească Sfânta Împărtăşanie. Calitatea misiunii pastorale este în funcţie de calitatea rugăciunii preotului. Atunci când rugăciunea particulară a preotului este făcută cu evlavie şi meditativă, iar predica reflectă Cuvântul lui Hristos, pastoraţia are succes. Iată câteva scopuri pe care le urmăreşte preotul prin această pastoraţie individuală.
1. Frecvenţa credincioşilor la biserică;
2. Deprinderea credincioşilor de a participa la Sfânta Liturghie;
3. Deprinderea credincioşilor de a se ruga particular;
4. Deprinderea de a învăţa să citească lectură religioasă: Sfânta Scriptură, Cartea de rugăciune, Vieţile sfinţilor, Psaltirea, Acatiste etc;
5. Moralizarea poporului: combaterea viciilor, hoţia, certurile, crimele, divorţurile, desfrâul, înjurăturile de cele sfinte, furturile, avariţia, avorturile etc;
6. Dar, mai mult decât atât, credinciosului trebuie să-i se pună la dispoziţie învăţătura de credinţă ca să aibă posibilitatea cunoaşterii dreptei credinţe şi să se ferească de rătăcirile sectare.
Se recomandă organizarea cercurilor pastorale, conferinţe preoţeşti misionare, vizite din partea părinţilor consilieri eparhiali şi a proto-po¬pilor, prin care să se cunoască activitatea pastorală la parohii, privind predica, aspectul sacramental şi de disciplină pentru a nu se mai ajunge cu reclamaţii la Episcopie.
Preoţii distinşi să aibă sub observaţia şi îndrumarea lor pe preoţii mai tineri din vecinătatea lor şi mai ales pe cei indisciplinaţi, care nu oficiază Sfânta Liturghie în unele Duminici şi sărbători pe motive neîntemeiate: că e frig în biserică, că au înmormântare şi pomeniri etc.
Să ne ferim de împăcarea cu starea de fapt. Să fugim de plafonare şi de ipocrizie. Să gândim profund la Legea Domnului. Să gândim logic, corect, cuminte şi bine intenţionat. Să vestim Cuvântul Evangheliei lui Hristos, care e plin de har şi de adevăr, cu vreme şi fără vreme (II Tim. 4, 2). Astfel, „Dăruind vei dobândi!”
„Aduceţi Domnului rugile voastre, aduceţi Domnului mărire şi cinste. În adunări binecu-vântaţi pe Domnul” (Psalm.)Pământeni suntem, dar avem o chemare aleasă, Sfântă. Păcătoşi suntem, dar Domnul a Cărui creatură suntem ne scoate din mocirla păcatului şi ne aşează pe piatra mărturisirii Sale, care ne scoate din întuneric şi din umbra morţii la lumină. Şi după ce ne-a spălat, ne-a curăţat şi ne-a sfinţit prin Sfintele Taine (căci prin Har suntem mântuiţi), pune în gurile noastre laudă, ca să aducem Domnului mărire şi cinste.
De aceea ne adunăm în casa Domnului, alcătuind ceată duhovnicească, asemenea cu cetele îngereşti, binecuvântăm şi lăudăm pe Domnul. Cerem de la Dumnezeu milele cele bogate şi iertarea păcatelor. Cerem binecuvântare toţi cei ce nădăjduim în El. Îi mulţumim că ne-a dăruit rugăciune obştească, ştiut fiind că unde sunt doi sau trei adunaţi eşti prezent şi Tu, Doamne.
Iată-ne şi pe noi încopciaţi, luaţi în ierarhia cerească, să preamărim şi noi pe Dumnezeu ca îngerii în ceruri. Aceasta se petrece în mod deosebit când alcătuim ceată duhovnicească, prin participarea la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători. Şi, cu adevărat, noi, la Sfânta Liturghie nu numai prin aceea că alcătuim ceată duhovni¬cească, dar chiar cântăm şi noi cântări îngereşti, pe care le-am învăţat de la îngeri. Spre exemplu: „Sfinte Dumnezeule”, care se cântă întreit cu „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” (Doxologia mică), apoi altele ca: „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta. Osana întru Cei de Sus”; sau „Noi, care tainic închipuim pe Heruvimi ...”. preotul, în Sfântul Altar, slujeşte asemenea „Heruvimilor...”.
Despre toate acestea nu trebuie să punem la îndoială nimic, nici când ne referim la Sfinţenia locului biserica, şi slujirea Sfântă care are loc în ea, în special Sfânta Liturghie. Despre această acţiune sfântă Biserica ne explică, pe temeiurile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, adevăruri incontestabile.
Iar eu, ca un slujitor neînsemnat al Bisericii, vin să spun ceva din experienţa personală. Nu vin cu ceva nou, ci cu ceea ce învaţă Sfânta Biserică de veacuri. Eram la Schitul Brădiceşti încă, prin anii 1947-1949 1953. Într o noapte, după ce îmi făcusem rugăciunea după miezul nopţii şi îmi continuam încă rugăciunea, aud în chilia mea un cor îngeresc ce cânta pe trei voci, pe o melodie foarte plăcută, pe care n am putut s o reţin (era prea frumoasă). Şi ce cântau? Şi cum?
Cântau în româneşte, pentru că pentru noi românii se făcea această cântare. O cântare cunoscută nouă, pe care am învăţat o de la îngeri. Şi chiar aşa o şi numim: „Cântare îngerească”. Şi aceasta e aşa: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte ne pe noi ...”. Această cântare a cântat o acest cor de îngeri de trei ori. Apoi, un singur înger a recitat: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh; Şi acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin!”; urmând cu finalul: „Sfinte fără de moarte, miluieşte ne pe noi”, şi rostind încă o dată recitativ: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte ne pe noi”, adăugând: „Aceasta este cântarea de laudă ce o aducem noi lui Dumnezeu în dimineţi.”
Cele relatate mai sus, referindu-ne la cântarea îngerească, e partea din Sfânta Liturghie Catehetică, după care urmează ca parte principală, încă citire din scrierile Sfinţilor Apostoli şi citire din Sfânta Evanghelie, care este Cuvântul Domnului Iisus, căci prin citirea Sfintei Evanghelii învăţăm cunoaşterea adevărului dumnezeiesc.
Aşadar, ne vorbeşte Domnul, Cel care a venit la noi ca persoană istorică, îmbrăcând firea noastră, făcându-se Fiul Omului, Dumnezeu întrupat, dându Se nouă Miel de jertfă pentru ispăşirea păcatelor, a întreg neamului omenesc. Pe acest Iisus ce S-a jertfit odată pentru toată lumea, unica jertfă Ce S a petrecut la începutul erei creştine, Care ni S-a dat nouă ca bun obiectiv, Biserica Îl reactivează de veacuri, pentru ca această jertfă (prin reactivarea Ei în Sfânta Liturghie) să devină un bun subiectiv, aşa cum spune Cuvântul Domnului: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea”. „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; faceţi aceasta întru pomenirea Mea” (Luca: 28; 19). De asemenea şi paharul, după ce a cinat, zicând: „Acesta este Legea cea nouă, întru sângele Meu, care pentru voi se varsă” (Luca: 22; 19 20).
Din porunca Domnului: „Faceţi o întru pomenirea Mea”, Biserica, aceea care are ca piatră de temelie pe Hristos, prin jertfa Căruia avem Legea cea nouă, Biserica aceasta reactivează mereu Jertfa (şi prin Ea, Legea cea nouă) în Sfânta Liturghie, ca să fie pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare individ, membru al comunităţii Sfinte, să se unească cu Hristos, primind trup şi sânge din Hristos, ca să devină făptură Nouă, mădular lucrător în fapte bune, având ca model pe Hristos.
Dar noi cu ce ne prezentăm înaintea Domnului la momentul liturgic?
Cu inimi curate. împăcaţi cu semenii noştri. Cu cuget curat. Cu multă căinţă de păcatele noastre. Că suntem păcătoşi. Să cugetăm contemplând pe Domnul: cu o lumânare aprinsă simbol al sufletului nostru, luminat prin credinţă şi pe care Domnului i-l aducem. „Cu mijloacele încinse”, stăpânite de la pornirile rele şi „cu făcliile aprinse” sufletul nostru arzând de dragostea lui Dumnezeu; „cu candele aprinse”, cu untdelemnul faptelor bune; cu tămâie, pentru bunul miros, pentru ca jertfa buzelor noastre să fie cu bun miros şi să dispară stricăciunea păcătoasă; ne prezentăm înaintea Domnului la momentul liturgic şi cu pâine prescura; şi vinul roadă muncii noastre, prin care ne întreţinem viaţa. Le închinăm Domnului, pentru ca toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Iar prin pâinea şi vinul liturgic Euharistic viaţa, sângele adamic, se înlocuieşte cu sângele Hristosului meu, Pâinea pământească se înlocuieşte cu pâinea Hristos, Euharistic, Care S a coborât din cer, Adevărata pâine Care ne hrăneşte sufletele, spre mântuire.
Astfel, în timpul Liturghiei catehetice, Preotul, având pregătită pâinea punerii înainte, simbol al Trupului lui Hristos, şi vinul, simbol al sângelui lui Hristos, la proscomidie, se reactivează momentul morţii pe Cruce a Domnului. Aspectul jertfei apare în cadrul Sfintei Liturghii încă de la început, când preotul se închină în mijlocul bisericii cu rugăciunile începătoare şi troparele de umilinţă, închinându se la icoana Domnului Iisus, a Maicii Domnului, la icoana Hramului bisericii precum şi a Sfântului zilei, în mijlocul bisericii, cu capul plecat, se roagă cu evlavie: „Doamne, trimite mâna Ta din înălţimea lăcaşului Tău şi mă întăreşte spre slujba Ta ce mi este pusă înainte, ca neosândit să stau înaintea înfricoşatului Tău scaun şi să săvârşesc jertfa cea fără de sânge. Că a Ta este puterea şi Slava în vecii vecilor.” Intrând în altar, Preotul se îmbracă cu veşmintele. Spălându se pe mâini, simbol şi al curăţiei sufleteşti, se află în faţa proscomidiarului şi se închină rostind cuvintele de rugăciune cu umilinţă: „Dumnezeule, curăţeşte mă pe mine păcătosul.”
Şi iată e momentul simbolic prin care se reactivează jertfa de pe cruce a actului istoric al jertfei unice, Ce a avut loc pe Golgota. La început, rosteşte şi cuvinte cu un astfel de conţinut, ca efect al jertfei: „Răscumpăratu ne ai pre noi din blestemul legii cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru”. Şi dă binecuvântarea de început: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”.
Având prescura cu cinci boabe de pâine şi vinul pregătit, Preotul începe proscomidia. Ia în mâna stângă prescura, iar în dreapta Sfânta Copie, însemnează prescura cu semnul Crucii de trei ori, rostind cuvintele: „Întru pomenirea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos”. Acum, din prima prescură şi din primul ei bob, scoate AGNEŢUL, pâinea punerii înainte, simbol al Mielului de jertfă (Agneţ = Miel). Când taie prescura şi în cele patru părţi, rosteşte cuvintele biblice, care se află expuse profetic de profetul Isaia, Cap. 53;7 8:
1. Ca o oaie spre junghiere S a adus;
2. Şi ca un miel nevinovat, fără de glas împotriva celui ce îl tunde pe dânsul, aşa nu şi a deschis gura sa;
3. Intru smerenia lui, judecata lui s a făcut;
4. Iar neamul Lui cine îl va spune;
5. S a luat de pe pământ viaţa lui; (tăindu se şi partea de jos şi se pune această pâine. Agneţul, pe Sfântul Disc, ca simbol al jertfei unice a lui Hristos.
Apoi, luând copia, simbol al suliţei cu care a fost împuns Domnul Iisus în coastă, străpunge partea Agneţului cea dreaptă, unde este scris numele Iisus, zicând: „Şi unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns”. Şi în acest moment toarnă în Sf. Potir vin şi apă după rânduială şi zice tot atunci, preotul: „Şi îndată a ieşit sânge şi apă şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturisirea lui”.
Apoi Preotul binecuvântează peste Sf. Potir, rostind cuvintele: „Binecuvântată este amestecarea Sfintelor Tale, totdeauna, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin”. Hristos Care s a jertfit pentru totdeauna, iar noi, în cadrul Sfintei Liturghii, o reactivăm, o aducem ca un bun subiectiv pentru a se împărtăşi tot omul de roadele binefăcătoare ale Jertfei lui Hristos, şi Se dă nouă tuturor prin Taina Sfintei Euharistii.
Această jertfă a lui Hristos, prezentată la proscomidiar, îşi capătă aspect atemporal activ şi facem prezenţa în actul de jertfă răscumpărătoare şi a cereştilor puteri, a îngerilor şi mai ales a Sfintei Maicii lui Dumnezeu. (Alături de Sf. Agneţ, în dreapta, se scoate o părticică întru pomenirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu). Pomenim pe Proorocii şi pe drepţii Vechiului Testament, pe Sfinţii Apostoli. Pomenim pe marii ierarhi, pe marii martiri, pe marii cuvioşi şi cuvioase. Are loc şi pomenirea Sfinţilor făcători de minuni, etc, încheind cu părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, şi pe toţi Sfinţii. La momentul simbolic al lui Hristos Răstignit pe Cruce, înainte de a şi da Duhul, tâlharul din dreapta (răstignit, spânzurat pe cruce) s-a adresat Domnului cu rugăciunea: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni întru împărăţia Ta”. Acum, Preotul pomeneşte şi el, în faţa Celui crucificat, pe cei vii şi pe cei morţi, cu rugăciunea asemenea tâlharului, dar cu mai multă credinţă şi convingere, pentru că avem cunoaşterea lui Hristos Mântuitor al lumii şi că, prin Jertfa Lui, noi toţi ne am vindecat. Alergăm cu mic, cu mare, cu o credinţă mai mare şi mai tare, şi-L rugăm pe Iisus, încă în suferinţă şi durere pe Cruce, să ne primească pomenirile noastre. Astfel, la acest moment liturgic, credincioşii vin la proscomidie şi roagă pe preot să-i pomenească şi pe ei înaintea Celui răstignit. După ritualul liturgic, preotul are rugăciunile de pomenire a celor vii şi a celor morţi scoţând miride (părticele) din prescura care e programată pentru vii şi pentru morţi.
Sfârşindu-se prima parte a Sfintei Liturghii (a catehumenilor), urmează partea a doua, sfinţitoare, cu binecuvântare specifică: „Ca sub stăpânirea Ta, totdeauna fiind păziţi; şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!” (Liturghierul)
Preotul se roagă rostind cuvintele: „Noi, tainic, închipuim pe Heruvimi ... aducem cântare întreită ... lepădând toată grija cea lumească; când primim pe Împăratul cel nevăzut înconjurat de cetele îngereşti ... cu cântare «Aliluia»„. Astfel preotul se roagă stăruitor şi cu multă evlavie, iar poporul cântă încă acest imn „Noi, care pe Heruvimi tainic închipuim ...”. Preotul iese cu pâinea şi vinul punerii înainte, simbol al jertfei Domnului răstignit pe Cruce, cu Sfintele Daruri. Continuă pomenirile în faţa credincioşilor, pomenind cu aceleaşi cuvinte ale tâlharului răstignit; pomeneşte toată suflarea creştină, pe categorii; conducerea Bisericii, pe ierarhi, preoţi, tot Clerul, pe conducătorii statului, ai oraşelor şi satelor, pe ostenitori, pe toţi enoriaşii vii şi pe cei morţi.
Apoi, intrând în Sfântul Altar, comemorează coborârea de pe Cruce şi punerea în mormânt, Sfânta Masă fiind simbol al Mormântului Domnului. Preotul rosteşte acum cuvintele potrivite momentului: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tău şi cu giulgiu curat înfăşurându-L, în mormânt nou L-au pus ...”. Continuând rugăciunea: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul, şi pe scaun ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.” Şi: „Ca un purtător de lumină, şi mai înfrumuseţat decât Raiul, cu adevărat decât toată cămara împărătească mai luminat S a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.
Urmează sărutarea Sfântă.
Înainte de a rosti Simbolul Credinţei (Crezul), Preoţii se închină sărutând Sfintele Daruri, rostind rugăciunea: „Iubi-Te voi, Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea, şi izbăvitorul meu”. Apoi preoţii, când slujesc şi cu arhiereul sau mai mulţi preoţi, are loc sărutarea Sfântă, rostind cuvintele: „Hristos în mijlocul nostru”, iar răspunsul celuilalt este: „Este şi va fi”.
Înainte de a rosti Simbolul Credinţei (Crezul), Preoţii se închină sărutând Sfintele Daruri, rostind rugăciunea: „Iubi-Te voi, Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea, şi izbăvitorul meu”. Apoi preoţii, când slujesc şi cu arhiereul sau mai mulţi preoţi, are loc sărutarea Sfântă, rostind cuvintele: „Hristos în mijlocul nostru”, iar răspunsul celuilalt este: „Este şi va fi”.
Urmează mărturisirea de credinţă, se rosteşte Simbolul Credinţei: Crezul, de către preot şi tot poporul. Preotul, umbrit de Harul lui Dumnezeu, reprezentat prin acoperământul de pe Sfintele Vase, cu pâinea şi vinul punerii înainte, însem¬nează momentul simbolic al învierii Domnului din mormânt, când se rostesc cuvintele din Simbolul Credinţei „Şi a înviat a treia zi după Scripturi ...”.
Tot Preotul anunţă poporul şi-l atenţionează de momentul înălţător al Sfinţirii Sfintelor, rostind cuvintele: „Să stăm bine, să stăm cu frică şi cu luare aminte la Sfânta Jertfă, ce cu pace să o aducem”, iar poporul răspunde: „Milă, pace (cerem Doamne), iar noi aducem Ţie jertfă de laudă”. Adică, noi „ducem jertfe de laudă, jertfe duhovniceşti, pentru păcatele şi neştiinţele noastre.“ Cerem har, ca să fie bine primită jertfa noastră şi să se sălăşluiască Duhul cel Bun al darului Tău peste aceste Daruri puse înainte.
Preotul binecuvântează poporul cu Sfânta Cruce, ce reprezintă Harul lui Dumnezeu cel nevăzut, rostind cuvintele de binecuvântare a lui Dumnezeu: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”, iar poporul răspunde: „Acelaşi Duh să fie şi cu Duhul tău”. Preotul continuă să dea îndemnul să avem cugetare la Cele Sfinte, prin cuvintele: „Sus să avem inimile”, iar poporul răspunde: „Avem către Domnul”. Preotul adaugă: „Să mulţumim Domnului”, iar poporul cântă: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţită”. Preotul se roagă cu aceleaşi cuvinte: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina, a Te slăvi, a Ţi mulţumi pentru această slujbă ce binevoieşti să o primeşti din mâinile noastre; deşi stau înaintea Ta zeci de mii de îngeri, Heruvimi şi Serafimi care înalţă cântare Ţie, Dumnezeul nostru, astfel şi noi ca şi oştile Cereşti”. Rosteşte apoi: „Cântare de biruinţă cântând strigând, glas înălţând şi grăind”, iar poporul cântă cântare îngerească: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta, Osana Celui dintru înălţime, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului. Osana Celui dintru înălţime”.
Ne aflăm acum la momentul cel mai înălţător, lucrare de mare sfinţenie, când evocăm direct, cuvintele Domnului Iisus, când ne oferă şi Se oferă ca jertfă pâinea cea Cerească, pâinea care s a pogorât din cer, El fiind totodată Jertfa şi Jertfitorul. Preotul reia acum cuvintele rostite de Domnul, răsunând peste veacuri: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” (Matei: 26; 26), arătând pâinea punerii înainte, şi „Beţi din acesta toţi, acesta este sângele Meu ce se varsă pentru voi şi pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei: 26; 28), preotul arătând către vinul adus înainte din potir. Iar acestea se aduc după cum urmează rugăciunea pe care o rosteşte preotul: „Spre aducere aminte”; „de această poruncă mântuitoare şi de toate ce s au făcut pentru noi: de Cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suire la ceruri, de şederea de a dreapta Tatălui şi de slăvită iarăşi a doua venire”.
Şi toate acestea pe care le pomenim, le facem din porunca Ta, Doamne, şi toate din ale Tale. Noi nu avem a aduce ceva în această Sfântă Taină dintr ale noastre, ci din cele ale Tale: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie iţi aducem de toate şi pentru toate”, rosteşte Preotul, iar poporul cântă: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru”. La momentul de mare sfinţenie nu avem alte cuvinte decât acelea prin care îi aducem laudă, preamărire şi mulţumire.
Este acum momentul de sfinţire a Sfintelor puse înainte, când Preotul evocă Harul Sfântului Duh, cu referire la acelaşi Duh Care a fost dat Apostolilor, zicând: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci îl înnoieşte în noi, care ne rugăm Ţie”. Aceasta zice stăruitor de trei ori, cu stihurile între ele: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”. Apoi: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoieşte în noi, care ne rugăm Ţie”. Stihul: „Nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu L lua de la mine”. Şi din nou: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoieşte în noi, care ne rugăm Ţie.“ Încă rosteşte: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.“
Are loc sfinţirea Sfintelor, acum când Preotul rosteşte Epicleza, formula sacră, specifică Sfintei Liturghii, pentru Sfânta Euharistie: „Încă aducem această slujbă cuvântă¬toare şi fără de sânge şi cerem şi ne rugam şi ne cucerim: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte”. Adică, „fă pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău Amin.“ (Matei: 26, 26)
Preotul binecuvântează pâinea punerii înainte: „Iar ce este în Potirul acesta, Cinstit Sângele Tău”, binecuvântează şi vinul punerii înainte, adăugând: „Prefăcându le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin.“ Le binecuvântează pe amândouă, acum sfinţite, căci a avut loc prefacerea lor minunată şi tainică în Trupul şi sângele Domnului, Chipul Jertfei anticipate la Cina cea de Taină, săvârşită de Domnul în prezenţa ucenicilor Săi. În acest moment liturgic este reluată, după porunca Domnului: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca: 22; 19). Aceste Sfinte, transformate în Trupul şi Sângele Domnului, dar păstrându-şi mai departe accidenţii naturali, de pâine şi vin, când ne împărtăşim cu părticică mică sub forma materiei, pentru că noi încă suntem în trup. În chip tainic însă ne împărtăşim cu Har dumnezeiesc, cu energie ce emană din Hristos, Cel ce S-a jertfit, a murit şi a înviat. Harul acesta este dumnezeiesc şi înviază, înnoieşte, sfinţeşte viaţa noastră, aşa cum rezultă din rugăciunea după sfinţirea Sfintelor: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Duhul Sfânt, spre plinirea Împărăţiei Cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine; nu spre judecată sau spre osândă”. Această slujbă se aduce pentru vii şi pentru cei adormiţi, care se pomenesc după categoriile lor. Chiar şi pentru Sfinţi, prin care păstrăm comuniunea cu ei, aşa cum urmează: „Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, Părinţi, Patriarhi, Proroci, Apostoli, propovăduitori, Evanghelişti, Mucenici, Mărturisitori, Pustnici, şi pentru tot sufletul drept, care s a săvârşit în buna credinţă. Dar mai ales pentru Prea Sfânta, Prea Curata, Prea Binecuvântata, Slăvită, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria.” Preotul binecuvântează anafora care se împarte credincioşilor participanţi la Sf. Liturghie.
Poporul cântă după rugăciunea aceasta imnul închinat Prea Sfintei Maicii Domnului: „Cuvine-se cu adevărat” sau axionul Praznicului din cursul anului calendaristic. Urmează alte pomeniri de Sfinţi şi ale Sfinţilor zilei. Apoi pomenirea ierarhului locului, a credincioşilor vii şi morţi, pentru care S a adus Jertfa Hristos Domnul, Jertfă şi Jertfitor în acelaşi timp, fiind Preotul cel Mare, Care acum primeşte şi jertfa buzelor noastre şi a inimii noastre curăţite prin jertfa Lui de valoare infinită. Le înalţă la Tronul Părintelui Ceresc, obţinem cu ajutorul ei milă şi iertarea păcatelor noastre celor multe. Această milă şi iertare de păcate încă o rosteşte Preotul cu binecuvântare: „Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi”.
Urmează rugăciuni şi cereri, contemplând acum pe Hristos Euharistic, rostind Rugăciunea Domnească Tatăl nostru, preotul împreună cu poporul. Preotul atenţionează poporul sa fie cu atenţia cuvenită momentului de înălţare şi de binecuvântare: „Să luăm aminte!”, numindu-Le acum: „Sfintele Sfinţilor!”, adică Sfânta Euharistie ce se află pe Sfânta Masă sunt Sfinte ce s-au pregătit a se da credincioşilor.
După rostirea de către Preot „Sfintele Sfinţilor”, poporul cântă: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru Slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!“ Aceştia, prin pregătirea lor pentru a primi Sfânta Împărtăşanie şi lucrarea Harului Dumnezeiesc sunt drepţi, sfinţi, aşa cum se numeau credincioşii din Biserica primară, sau curaţi, cum zice Domnul către ucenicii Săi: „Voi toţi sunteţi curaţi, dar picioarele voastre trebuie să vi le spăl”. Credincioşii sunt pregătiţi acum, prin Taina Sfintei Spovedanii, cu smerenie şi căinţă, devin curaţi de a primi Sfânta Cuminecătură, pentru a se uni cu Hristos, viaţă înnoitoare mereu, care să i fie spre însănătoşire şi sporire duhovnicească.
Este momentul când se împărtăşesc mai întâi preoţii, după Cuvântul Domnului care a fost rostit la unica Cină ce a avut loc împreună cu ucenicii Lui, când a spus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu ...” şi primesc o mică părticică din Sfântul AGNEŢ. Li se dă de către Arhiereu, când slujeşte Arhiereul, iar când slujesc numai preoţii, îşi iau fiecare părticica de pe Sfântul Disc, la fel şi împărtăşirea din Sfântul Potir. Când slujeşte Arhiereul, mai întâi se împărtăşeşte Prea Sfinţia Sa, apoi îi împărtăşeşte pe preoţi, după Cuvântul Domnului: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu ...”. apoi, Preotul cheamă şi pe credincioşi să se apropie să primească Sfânta Împărtăşanie. Rosteşte cuvintele de chemare: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”
Rosteşte împreună cu credincioşii rugăciunea înainte de împărtăşanie, mărturisind credinţa în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, care să le fie spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Se roagă cu smerenia şi cu frica de a nu i fi spre judecată sau spre osândă.
După aceasta preoţii, împreună slujitori, preoţii şi credincioşii, mulţumesc citind rugăciu¬nile de mulţumire şi poporului credincios, că s-a împărtăşit. Mulţumirea constă într-o ectenie de mulţumire pentru împărtăşirea cu Sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine.
Preotul încheie Sfânta Liturghie cu Binecuvântarea pe care o dă cu Sfânta Evanghelie: „Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie Slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Poporul răspunde „Amin”. Preotul rosteşte rugăciunea amvonului şi Binecuvântarea de încheiere: „Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său Har şi cu iubirea Lui de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”, binecuvântând poporul. Urmează otpustul (încheierea).
Acestea fiind prezentate, mă întreb ce mai aştepţi, tu creştin al acestui secol? Ceea ce ţi oferă dumnezeiasca Liturghie nu-ţi oferă lumea şi nimeni din ea. Taina Sfintei Împărtăşanii ţi se dă spre vindecare a sufletului şi trupului. Mântuitorul te aşteaptă, doreşte să fie împreună cu tine, să te aducă pe calea plină de bucurie şi linişte. Războiul şi lupta din lume te au obosit, Domnul păcii îţi dăruieşte pacea şi iubirea Sa. Vremea întâlnirii cu El este prezentă, foloseşte o cât timp este lumină ca să fii fiu al luminii.
REACTIVAREA SFINTEI EUHARISTII (I)
Pentru dinamizarea Bisericii reactivăm comuniunea euharistică ca evocarea Liturgică. „Cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste să vă apropiaţi”, să nu mai fie numai un strigăt în pustiu, ci după cuvântul Domnului să le dăm în realitate mâncarea: „Daţi le voi de mâncare”. Dacă nu le dăm noi fructul din Pomul Vieţii, le dau confesiunile protestante frunzele, şi se mulţumesc cu atât, „căci şi frunzele sunt spre tămăduirea neamurilor”(Apoc. 22,2).
E cazul să revenim la practica comunităţii euharistice a Bisericii primare, mai ales că Biserica are acum un rol de reîncreştinare, şi de reevanghelizare după o atâta înstrăinare de la credinţa autentică. Ne lipseşte (B.O.) misiunea de evanghelizare externă? Hai să ne îndestulăm cel puţin casa noastră.
Să începem cu grupuri de credincioşi, care frecventează mereu biserica, cu bătrâni, văduve, copii, tineri cu viaţă de evlavie, făcându li se catehizare în acest sens, vorbindu-le de importanţa acesteia, astfel formând un nucleu de buni creştini, care să atragă şi pe cei pe care îi prinde moartea nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Ca Sfânta Liturghie să devină lucrătoare în sfinţirea vieţii noastre, a masei credincioşilor, printr-o împărtăşire duminicală.
Să reactivăm Sfânta Liturghie, prin comuniune Euharistică intensă ca să fie celor ce se împărtăşesc, comuniune în Trupul Tainic al lui Hristos, spre luminarea minţii şi a conştiinţei, spre întărirea inimii şi a sufletului, spre iertarea păcatelor, spre însănătoşirea sufletului şi a trupului, spre întărirea voinţei, înlăturarea lucrării diavoleşti, pentru desăvârşire şi dobândirea vieţii veşnice.
Biserica prin practica ei, sub aspect de comuniune Euharistică a rămas exigentă. Dar nu e corect să fie oprit de la mijloacele de însănătoşire şi de la ceea ce îi dă creştere duhovnicească, dreptul ca şi păcătosul care este oprit de la Sfânta Împărtăşanie până ce se îndreptează. „Voi toţi sunteţi curaţi zice Domnul, dar picioarele trebuie să vi le spălaţi”. Preotul duhovnic le spală picioarele prin Sfânta Taină a Spovedaniei, şi toţi devin curaţi. Deci trebuie toţi primiţi la ospăţul duminical al Domnului. Rugăciunile ce le aducem lui Dumnezeu le însoţim cu jertfa Hristos şi gustăm cu toţi ca să ne fie spre întărire mai întâi spre viaţă veşnică. Prin aceasta se slăbeşte în noi duhul lumesc şi uneltirile viclene ale diavolului, i-L dăm pe Hristos fără îngrijorarea noastră că ce va face cu el, cu sufletul, cu conştiinţa acestuia. Nu cumva uităm că Biserica este slujitoare pentru însănătoşirea omului, a societăţii creştineşti? Să ne dovedim că folosim bine antidotul ca mijloc de însănătoşire a masei credincioşilor. Vor fi şi obiecţiuni. Mai întâi comoditatea preotului de a mărturisi săptămânal, o zi, probabil sâmbătă seara, ocazie să se deprindă să facă şi slujba vecerniei, prilej de a se înduhovnici şi el. Preotul este împreună lucrător cu Hristos, uzează de toate mijloacele sfinte care duc la scop.
Protestanţii, au pus Biblia în mâna credinciosului şi îi zic: Eşti matur, descurcă te singur în salvarea sufletului tău.
Ortodoxia în unitatea Duhului şi în consensul Bisericii zice: de nu vă veţi supune regulilor Bisericii, sub îndrumarea preotului duhovnic, nu aveţi mântuirea. Mijloacele ce le recomandă Biserica Ortodoxă, spre însănătoşirea sufletească a credinciosului nu sunt grele: credinţa cultivată, rugăciunea trăită, păzirea poruncilor dumnezeieşti şi bisericeşti în dragoste de Dumnezeu şi aproapele, frecvenţa la Biserică, post, spovedanie şi împărtăşire cu Sfântul Trup şi Sânge a Domnului Iisus, care să fie spre mântuire. Aceasta este Ortodoxia vie, dinamică.
Biserica a rămas suspendată cu sfinţii, în castel de fildeş. Hai să o coborâm pe pământ (nu în sensul naivilor de la Glodeni), e vremea ca principiile Evangheliei să coboare mai mult în toate compartimentele vieţii sociale, în cultură, artă, în economie, în politică, cu atât mai mult în Biserică, care este conştientă de misiunea ei, să devină mai dinamică pentru însănătoşire religioasă şi morală, după o înstrăinare atât de gravă. „Doamne înviază ştiinţa noastră ca neîncetat să vestească nouă ceea ce se cuvine a face şi ceea ce se cuvine a lepăda“ (Acatistul Sfintei Treimi). Astfel, dăruindu ne în slujba binelui cu râvnă, vom dobândi.
REACTIVAREA SFINTEI EUHARISTII (II)
Pentru vindecarea unor boli medicul recomandă un anumit regim alimentar sau scutire de efort fizic, mediu de mai multă linişte, plimbare, recreaţie într un climat agreabil, care toate acestea pot contribui alături de medicamentul ce îl foloseşte la recomandarea medicului, care numai aşa duce la efect, la vindecarea bolii.
Pentru vindecarea unor boli medicul recomandă un anumit regim alimentar sau scutire de efort fizic, mediu de mai multă linişte, plimbare, recreaţie într un climat agreabil, care toate acestea pot contribui alături de medicamentul ce îl foloseşte la recomandarea medicului, care numai aşa duce la efect, la vindecarea bolii.
Nerespectarea regimului medical dăunează de multe ori grav la însănătoşire. Alteori frânează efectul însănătoşirii sau nu mai are nici un efect în însănătoşirea bolnavului. Aşa e şi cu foloasele Sfintei Cuminecături. Ca să aibă efect antidotul Sfânta Cuminecătură spre vindecare, trebuie să respecţi regimul Crucii. Mai întâi să moară în tine omul cel vechi, zi de zi, ca astfel să aibă loc Învierea.
Nu poate avea loc Învierea până nu moare omul cel vechi definitiv în noi. Hristos a murit definitiv, apoi a avut loc Învierea. Învierea noastră o avem în dar, prin Har şi suntem mântuiţi. Prin credinţă, Har şi fapte bune. Dar la toate acestea ne angajează ca individ de când ajungem la uzul raţiunii. Harul lucrează în noi prin Sfintele Taine pe care le acceptăm şi le primim prin credinţă, dar şi prin fapte bune, concomitent, spre însănătoşirea noastră. În cazul primirii Sfintei Cuminecături, concomitent să adăugăm regimul duhovnicesc şi să ne ferim de orice păcat cu scopul ca de la o spovedanie la alta să se diminueze păcatul şi să sporească virtutea prin rugăciune, post şi faptele milei creştine, trupeşti şi sufleteşti. Şi toate acestea aduc ceea ce se numeşte, crucificare, omorârea omului vechi, chiar dacă nu la propriu, ca martirii, ci la figurat, şi numai aşa poate avea loc învierea statornică în viaţa noastră duhovnicească.
Deci, împărtăşirea deasă duce la efect atunci când păstrăm regimul crucii, adică mortificarea prin părăsirea păcatului şi sporirea faptelor bune: rugăciunea, postul şi faptele de milostenie. În aceasta stă vrednicia credinciosului de a se împărtăşi, mai des sau mai rar. Cuvântul Domnului e fiţi sfinţi. Se înţelege totdeauna, şi tot omul care trăieşte în păcate (şi apoi hai să mă sfinţesc) şi nu pentru câteva zile, şi aceia o fac cu grabă şi fără căinţă şi trezire sufletească. Mărturisesc păcatele ca să mă duc să fac altele. Aceasta nu poate fi pocăinţă. Celui ce se împărtăşeşte cu vrednicie, Sfânta Împărtăşanie îi este spre sfinţire, îndreptare, spre întărirea voinţei. Iar celui ce o ia cu nevrednicie îi poate fi spre osândă.
Împărtăşirea deasă cum o recomandă Biserica, cu pregătirea cuvenită în toate posturile anului şi mai ales, după 40 de zile, şi mai deasă, e bună pentru a ţine trează conştiinţa sufletească, râvnind la viaţa de sfinţenie după cuvântul Domnului „Fiţi sfinţi, căci eu sunt Sfânt”. Fiţi desăvârşiţi căci eu sunt desăvârşit. Acesta este idealul pe care trebuie să-l râvnească tot creştinul. Împărtăşirea mai deasă a unui grup mai restrâns, al oamenilor evlaviei ca bătrâni, văduve, copii, tineri cu viaţă de evlavie, ce frecventează sfânta Biserică regulat, va face să ducă la împărtăşire şi pe cei care nu se împărtăşesc niciodată sau se împărtăşesc numai pe patul de moarte, când şi au pierdut deja conştiinţa.
În părţile Ialomiţei şi a Olteniei de le vorbeşti de împărtăşanie ei spun de ce să mă împărtăşesc? Ce, o să mor? Deci în concepţia lor e aşa că numai când e pe patul de moarte (e credinţa lor) trebuie să se împărtăşească. Aceasta e grav. E ca şi cum am zice: „lasă-mă să-mi trăiesc viaţa (în păcate) şi numai atunci voi folosi antidotul”. Dar oare mai poate avea efect Sfânta Împărtăşanie? Oare nu i va fi spre osândă?
BISERICA CREŞTINĂ ÎN PROVIDENŢA DIVINĂ
Omul cunoaşte o singură planetă cu viaţă existentă. Aceasta este planeta din sistemul solar rezervată fiinţelor vii, materiale, foarte diferite, variate şi minunat întocmite cu organisme vii limitate ca durată de viaţă, cu mod diferit de nutriţie, de conservare, de procreare şi de perpetuare a speţei, care au umplut pământul.
Omul cunoaşte o singură planetă cu viaţă existentă. Aceasta este planeta din sistemul solar rezervată fiinţelor vii, materiale, foarte diferite, variate şi minunat întocmite cu organisme vii limitate ca durată de viaţă, cu mod diferit de nutriţie, de conservare, de procreare şi de perpetuare a speţei, care au umplut pământul.
Astfel este şi vegetaţia atât de variată şi minunat întocmită cu posibilităţi de perpetuare a speţei. La toate le a creat condiţii de viaţă prin elementele de bază: pământul, apa, aerul, focul şi lumina. Acesta este regnul animal şi regnul vegetal fauna şi flora.
După ce Dumnezeu a făcut acest paradis pământesc atât de bogat, a făcut şi pe om; o fiinţă înzestrată cu raţiune, cu mersul biped (adică pe două picioare), cu un creier mai dezvoltat decât al celorlalte vieţuitoare, putând să gândească. A făcut o fiinţă mai deosebită care să se bucure de o operă atât de bogată şi variată. Şi l-a făcut pe om cu voinţă, inteligenţă şi afecţiune după chipul şi asemănarea Sa. Şi a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie coroana creaturii pământeşti. Şi l-a pus stăpân pe pământ, l a înzestrat cu ştiinţă ca să stăpânească peste toate.
Pe acesta căruia i-a dat posibilitatea însuşirii divinului, Dumnezeu, l-aa pus la încercare, să vadă modul lui de a se comporta în faţa a două variante: în ascultare de Dumnezeu, ca să fie ferit de greşeli, sau să fie lăsat în voia lui spre a dispune singur de soarta sa.
Omul, prin greşeala neascultării şi a ales libertatea. Alegându-şi libertatea şi a atras şi consecinţele care constau în a şi experimenta viaţa pe propriile puteri. Dar fiind nepriceput neexperimentat, este supus greşelilor şi păcatelor, căzând din treaptă în treaptă, afundându-se în păcate grele.
Dumnezeu, prin Harul Său a vrut să-l scutească pe om de soarta dramatică prin care avea să treacă; om care a creat o biserică stearpă după modelul celor de jos şi a dus la pieire tot neamul omenesc influenţat de puterea satanei, prin neascultare. Această omenire înstrăinată de Dumnezeu devine o biserică păgână.
Dumnezeu, în planul Său, a intervenit să o înnoiască din dragoste pentru creatura Sa. Căci nu putem concepe că Dumnezeu a abandonat lucrarea Sa ca şi cum n ar avea putere să o ducă la desăvârşire. Însă lucrarea Lui se desăvârşeşte în timp. Şi iată vine şi plinirea vremii: după ce pregătise un popor ales, profetic, cel al Vechiului Testament, Domnul se coboară la pământeni ca să desăvârşească opera Sa. Această operă a Sa o înnoieşte prin naşterea din nou, naştere spirituală, din apă şi din Duh Sfânt. Astfel, Biserica cea păgână devine prin Hristos Fiul lui Dumnezeu, Cel Întrupat, o Biserică Cerească, smulsă de sub influenţa şi stăpânirea lui Satan.
Biserica Ortodoxă îşi are bine definită concepţia despre Biserică dar nu aşa stau lucrurile în Bisericile Protestante şi Neoprotestante, încât influenţele neoprotestante creează mereu nedumeriri în rândurile credincioşilor ortodocşi necatehizaţi, care mereu îşi pun întrebarea: care dintre biserici sau religii sunt adevărate? Şi unii le iau pe toate drepte şi bune, după expresia părintelui Nicolae de la Rohia: „Bughi, Mambo, Rag”.
Biserica şi spiritualitatea creştină Plecând de la aspectul confuz ce-l creează confesiunile creştine sectare, cu privire la fiinţa Bisericii, ca Instituţie cerească, dumnezeiască, pentru pământeni nu putem concepe faptul că înţelesul ei adevărat nu 1-a descoperit Dumnezeu omenirii; de asemenea n am putea crede că 1 a lăsat pe seama omului şi în special a omului celui îndoielnic în credinţă şi cu apucături sectare.
Da! Definiţia fiinţei Bisericii Spirituale întemeiate de Unicul Dascăl, a fost formulată în Sinodul al II lea Ecumenic de la Constantinopol (381) precum o avem în Simbolul Credinţei: „Întru Una, Sfântă catolică (sobornicească) şi apostolească Biserică”. Da, aşa a fost formulată definiţia ei în forul Colegiului Sinodal, călăuzit de Duhul Sfânt. Da! Că e Una, pentru că Întemeietorul ei este Unul, că e Sfântă, aşa cum Întemeietorul ei este Sfânt. E Catolică, deci se înţelege universală, pentru că e pentru întreaga omenire de pe întreaga planetă, şi că e sobornicească, pentru că Biserica Creştină se conduce în cele Dogmatice şi canonice după Hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice.
Apoi că e Apostolică, pentru că Biserica lui Hristos Dumnezeu în devenire a angajat oameni dintre oameni, apostoli, cărora le a dat ca misiune după ce i a învăţat şi i a sfinţit convertirea popoarelor prin evanghelizare şi botezare care înseamnă naştere din nou, făcând din ei fii ai Împărăţiei Cereşti.
Protestanţii, contestând Sfânta tradiţie şi lucrarea Sfântului Duh în Biserica istorică, după raţiunea lor, ei uzând numai de Sfânta Scriptură, cer să li se demonstreze pe temeiurile Sfintei Scripturi, mai precis, fiinţa Bisericii.
Da! Şi la aceasta li se răspunde: citiţi mult Sfânta Scriptură şi tot nu înţelegeţi, pentru că aţi părăsit lucrarea lui Dumnezeu de mântuire prin Sfintele Taine, în unitatea Duhului Sfânt. Ci vreţi să înţelegeţi lucrurile tainice ale lui Dumnezeu cu propria raţiune şi aceea cuprinsă de mândrie şi întunecată de păcate.
Şi totuşi este şi în Sfânta Scriptură imaginea Bisericii pe care nu o recunoaşteţi. Da! Este. Cum? Şi unde? În capitolul 12, 1 2 din Cartea Apo¬calipsei. Astfel este imaginea Bisericii: „O femeie înveşmântată în soare, şi luna era sub picioarele ei, iar pe capul ei avea o cunună din douăsprezece stele”. Da! Biserica este prezentată ca femeie. Da! Femeia naşte prunci şi i creşte prin grija de cele materiale şi spirituale. Aşa Biserica naşte fii prin Sfânta Taină a Botezului şi-i creşte prin educaţia religioasă.
Femeia e învăluită în soare. Deci Biserica e învăluită în soarele Hristos, Lumina Lumii. Hristos este în Biserica Sa prin Cuvântul Sfintei Evanghelii şi prin Harul ce se administrează prin Sfintele Taine. Astfel Hristos este în Biserică permanent în chip nevăzut, precum a zis: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Femeia din imagine e cu luna sub picioare. Luna e luminată de soarele fizic şi are fazele ei în creştere şi descreştere. Aşa fiecare generaţie a omenirii pe planeta noastră convertită la creştinism este luminată de Soarele Hristos în Biserică şi numai în Biserică. Iar lucrarea de iluminare şi de sfinţire a fiecărei generaţii în Biserică se face prin apostoli.
Pe capul femeii se află cununa de douăsprezece stele. Aceasta este apostolatul în Biserică. Capul Bisericii văzute este apostolatul. Cele douăsprezece stele prezintă pe cei doisprezece apostoli pe care i-a pus Domnul precum le a poruncit: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19) şi „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15). Astfel, Apostolii au trimitere de la Domnul precum zice: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21).
Biserica, în Sfintele Sinoade Ecumenice, a definit lucrarea Harului lui Dumnezeu prin cele şapte Taine. Biserica va fi neclintită până la sfârşitul lumii. Nici porţile iadului nu o vor birui. Învăţătura Bisericii sub aspect dogmatic este lămurită definitiv în cele şapte Sinoade Ecumenice, cum zice profetic Solomon în Pilde: „Înţelepciunea şi a zidit casă rezemată (întărită) pe şapte stâlpi” (Pilde 9, 1). Lămurită de şapte ori ca aurul din topitoare. Biserica are cele şapte daruri ale Sfântului Duh.
Biserica a stabilit ca ritual cele şapte laude precum zice psalmistul: „de şapte ori în zi te voi lăuda...”. Biserica lui Hristos aduce o înălţare a firii omeneşti în una din treptele ierarhiei cereşti. Ne uneşte cu Cerul. Ne a chemat la o slujire cerească împreună cu îngerii. Cântăm: „Noi, care pe heruvimi tainic închipuim”, „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare ...”, „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot...”, etc. Astfel, adunaţi în ceată duhovnicească lăudăm şi noi împreună cu îngerii, doxologind pe Dumnezeu.
În Biserică prin Sfintele Taine toate se sfinţesc.
Când se alege un loc de biserică drept locaş de închinare, episcopul sfinţeşte locul. Când biserica este gata episcopul o sfinţeşte. Episcopul sfinţeşte Sfântul Altar. Sfânta Masă e un simbol al Sfântului Mormânt al Domnului şi e sfinţită de către episcop. Pe Sfânta Masă se află Sfânta Evanghelie Cuvântul Domnului Iisus care este tot atât de sfânt ca persoana istorică a lui Hristos. Pe aceasta credincioşii o sărută cu multă evlavie ca pe Hristos, în Duminici, când se scoate în mijlocul bisericii.
Pe Sfânta Masă avem Sfânta Cruce pe care S-a jertfit Domnul, fiind plină de har dumnezeiesc, prin care avem mântuirea. Pe Sfânta Masă se mai află Sfânta Împărtăşanie de rezervă, din care se împărtăşesc credincioşii la caz de moarte grabnică. De Sfânta Masă nu are voie să se atingă nimeni decât persoanele sfinţite: preotul şi diaconul. Preotul se îmbracă în veşminte, care sunt sfinţite, şi le îmbracă cu rugăciune.
Icoanele sunt sfinţite. Credincioşii care alcătuiesc ceată duhovnicească sunt sfinţiţi prin Taina Sfântului Botez, prin Taina Sfântului Mir; prin rugăciune se sfinţeşte viaţa noastră, căci ni se iartă păcatele mici, iar prin Taina Sfintei Spovedanii ni se iartă păcatele mari. Prin Sfânta Împărtăşanie ne unim cu Hristos, Care sfinţeşte viaţa noastră. Prin Taina Cununiei se sfinţeşte legătura între bărbat şi femeie. Prin Taina preoţiei se sfinţesc slujitorii Bisericii care administrează Sfintele Taine în scopul sfinţirii mesei de credincioşi, prin Harul Sfântului Duh, Care sfinţeşte toate. Iar prin Taina Sfântului Maslu se aduce tămăduire bolilor sufleteşti şi trupeşti, celor ce aleargă cu credinţă şi evlavie către Doctorul sufletelor şi al trupurilor. Iată câtă sfinţenie este în Sfânta Biserică.
Lucrarea harului dumnezeiesc o vedem profetic încă din Vechiul Testament când Neeman Sirianul, bolnav de lepră, vine în Israel la proorocul Elisei să-l roage să-l vindece de lepră, deoarece se dusese vestea peste graniţele lui Israel de minunile care se făceau de către acest profet. Elisei proorocul, la cerinţa lui Neeman de a-l vindeca, n-a făcut altceva, decât i-a poruncit: „Mergi şi te scaldă în Iordan, şi te afundă de şapte ori şi te vei vindeca”. Neeman punea la îndoială că se va vindeca în apa Iordanului, căci zicea: „Oare sunt mai bune, apele lui Israel decât cele din Siria?” Însă sluga sa îl convinge să asculte de prooroc, că doară nu i-a cerut lucru imposibil. În cele din urmă s-a lăsat convins. A mers la Iordan şi s-a afundat de şapte ori şi s-a vindecat de lepră. Această lucrare simbolică se desăvârşeşte când neamurile păgâne sunt primite în creştinism, curăţite de lepra păcatului prin administrarea celor şapte Taine în Biserica Creştină a noului Israel.
Numărul şapte este numărul ce exprimă perfecţiunea revelaţiei divine a Vechiului Testament care se impune ca înţelepciune a lui Dumnezeu deasupra cunoaşterii şi inteligenţei omului, care este cifrată cu cifra şase (6) în păgânism. Deci lucrarea Harului dumnezeiesc se administrează în Biserică prin cele şapte Taine şi nu numai prin botez, la care au rămas protestanţii şi neoprotestanţii.
Astfel se sfinţeşte viaţa noastră prin Harul lui Dumnezeu administrat de către apostoli şi urmaşii lor care sunt pe firmamentul spiritual al Bisericii lucrând la însănătoşirea şi sfinţirea vieţii, cum zice Sfântul Apostol Pavel: „... prin Har suntem mântuiţi”. Noi slăvim pe Dumnezeu împreună cu îngerii; cântare îngerească cântăm.
De exemplu: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte ne pe noi” şi „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot...”. Şi preotul la început de Sfântă Liturghie sfinţitoare, se roagă cu cuvintele: „Noi care pre Heruvimi tainic închipuim ...”. Astfel încât noi tainic ne unim cu îngerii în slujire şi îngerii cu noi preamărind pe Dumnezeu.
O lucrare de mare taină dumnezeiască o avem în Taina Sfintei Euharistii când se săvârşeşte Sfânta Liturghie Jertfa cea nesângeroasă, Cina Domnului, care nu este altceva decât reconstituirea jertfei de pe Cruce, după modelul anticipat de la Cina cea de Taină de către Domnul Iisus.
Când preotul slujeşte Sfânta Liturghie în prezenţa adunării credincioşilor care alcătuiesc ceata duhovnicească şi preamăresc pe Dumnezeu ca îngerii în Ceruri, păcătoşenia noastră e curăţită prin Har, căci rugăciunile ce le înalţă preotul în adunări în biserică sunt însoţite de Jertfa lui Hristos ce se realizează prin Slujba Sfintei Liturghii care acoperă o mare de păcate, fiindcă Harul revărsat în urma Jertfei de pe Cruce e de valoare infinită. Iar lucrarea Harului Său, ca efect deosebit se vădeşte cu putere când preotul iese cu Sfintele Daruri şi reia rugăciunile de la popor, cu toate pomenirile de nume ce le-au dat credincioşilor spre pomenire la Sfânta Liturghie. Acestea se duc în Sfântul Altar pe Sfânta Masă, care este simbol al Mormântului Domnului, unde are loc sfinţirea şi prefacerea în Trupul şi Sângele Domnului prin rugăciunile preotului.
Preotul cel Mare, Domnul Iisus, care este totodată Jertfă şi Jertfitor le înalţă la Altarul cel Ceresc, la Părintele Milei şi al Îndurărilor care primeşte rugăciunile noastre şi ne iartă mulţime de păcate. Astfel Sfânta Biserică Ortodoxă e împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Sfântă e Biserica Ortodoxă pentru că e lucrare a Sfântului Duh prin cele şapte Sfinte Taine.
Sfântă şi dreaptă e învăţătura ei, că de veacuri a fost călăuzită de Duhul Sfânt şi a umblat în unitatea Duhului, învăţătura definită în cele şapte sinoade Ecumenice: „Înţelepciunea şi a zidit casă rezemata pe şapte stâlpi” (Pilde 9, 1). Sfântă şi dreaptă este Biserica Ortodoxă, că a păstrat succesiunea apostolică neîntreruptă, care are trimitere de Sus: „Precum M a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Sfântă este Biserica Ortodoxă, că a păstrat învăţătura dogmatică nealterată, nici n a adăugat, nici n a lepădat ceva din ea.
Sfântă şi dreaptă este bogăţia teologiei, înaltă şi adâncă cugetare prin Duhul Sfânt, ce i a inspirat pe adânc cugetătorii Părinţi adumbriţi de Duhul Sfânt, care totdeauna au păstrat consensul Bisericii, având concepţia Bisericii Hristologice şi unitatea în Duhul lui Dumnezeu.
Acum, după ce am văzut bogăţia, sfinţenia şi temeinicia învăţăturii sfinte în Biserica Ortodoxă Creştină, ni se dă posibilitatea să facem o comparaţie: cine sunt sectele zilelor noastre, cine este sectantul?
Sectantul este unchiul Vasile, Istvan, Ferentz, Johan sau Ivan, care a furat Biblia Sfânta Scriptură a Bisericii şi cheamă în casa lui pe vecinii lui, pe prietenii săi, şi zice: „Veniţi fraţilor să vă învăţ eu din Sfânta Scriptură”. Doar nu este aceeaşi învăţătură care vă învaţă Biserica? Doar n a spus Domnul: „Cercetaţi scripturile, că socotiţi că în ele aveţi Viaţa Veşnică” (Ioan 5, 39).
Da! Dumnealui dintr-o dată se crede apostol şi profet şi dascăl, dar nu ia aminte la cele ce citeşte în Sfânta Scriptură că: „... oare toţi sunt apostoli” (I Cor. 12, 29).
Mai întâi casa lor nu este sfinţită. Predicatorul nu are pregătirea ca apostol şi învăţător şi nu este sfinţit, adică consacrat de către Biserică şi nu are trimiterea prin succesiune apostolică. Cum spune Domnul: „Precum M a trimis pe Mine Tatăl aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21 23). El nu ştie să păstreze învăţătura Sfinţilor Evanghelişti în consensul Bisericii şi în unitatea Duhului. Ei nu sunt călăuziţi de Duhul Sfânt, ci de mintea lor semeaţă şi trufaşă de a o face pe apostolul, nefiind apostol. Totuşi poate fi şi el un apostol, însă un apostol mincinos: „Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii al căror sfârşit va fi după faptele lor” (II Corinteni 11, 13 15).
Da! Nu sunt călăuziţi de Duhul Sfânt. N-o spun de la mine, că-mi apăr credinţa Bisericii ortodoxe, ci argumentul este că Duhul sfânt inspiră şi pe unul şi pe altul într-un singur sens, ca să păstreze unitatea: „ca (toţi) să fie una, precum suntem şi Noi” (Ioan 17, 11).
În Biserica Ortodoxă, istorică, ierarhii, preoţii şi credincioşii nu se contrazic în cele ale credinţei, pentru că sunt călăuziţi de acelaşi Duh. Pe când sectanţii între ei se contrazic, fiindcă e raţiunea lor şi nu e inspiraţia Duhului Sfânt.
Baptiştii se contrazic cu adventiştii şi penticostalii şi toţi cu Biserica istorică Ortodoxă. Acolo e raţiunea lor şi nu cea a Înţelepciunii dumnezeieşti. Dacă păzesc Legea morală şi pun accentul pe păzirea celor zece porunci ale lui Dumnezeu, bine fac.
Însă, vedeţi că au alunecat în raţionalismul excesiv până în adânc, negând ce-i sacru în Sfânta Scriptură, declarând moartea lui Dumnezeu, încât ajung în mare prăpastie că legalizează şi păcatele împotriva firii şi prostituţia, alunecând într-o libertate excesivă care anulează conştiinţa binelui, până la conştiinţa largă, în care nu mai este deosebire între bine şi rău, între sacru şi profan. Vai celui ce zice răului bine sau binişor.
Dar ce credeţi voi, popoare, că nu ne poartă grijă Cel de Sus? N a înfruntat Biserica vitregii destule, cea din Răsărit şi cea din Apus?
Da! Dacă antihristul comunist ateu, cu o armată invincibilă şi cu o securitate sofisticată, care impunea şi apăra o ideologie materialistă despre lume şi viaţă a căzut când i s-a împlinit sorocul, aşa vor cădea şi falşii prooroci. La fel şi învăţăturile lor false.
Dacă cineva falsifică banii statului, cât timp îi va folosi? Când vor fi descoperiţi, banii vor fi confiscaţi şi anulaţi, iar autorii aspru sancţionaţi.
Cei dintâi au căzut sub ameninţarea focului atomic, iar aceştia vor cădea prin sabia Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece Hristos Domnul n a întemeiat o Biserică pe care să o abandoneze şi să o lase la discreţia vulgului. Vor cădea şi magia şi toate formele ei; spiritismul, paranormalul, parapsihologia, bioenergia, satanismul, Martorii lui Iehova şi toate aberaţiile sectare, dar Domnul îngăduie până când vor ajunge la apogeu, când le va da o lovitură definitivă. Când va fi o confruntare între Evanghelia cea adevărată şi cea falsificată şi astfel Adevărul va învinge. Deoarece Adevărul Domnului rămâne în veac. Pentru că Domnul împărăteşte, Domnul guvernează, Domnul binecuvântează dar şi pedepseşte.
Împărăţia lui Dumnezeu vine cu putere şi Cetatea cea Mare şi Sfântă se coboară pe pământ, adică se coboară în toate treptele şi comparti¬mentele sociale, culturale, artă, ştiinţă, politică, cu atât mai mult în viaţa morală a Bisericii.
Biserica a părăsit unitatea, s-a separat în trei denominaţiuni: Ortodoxă, Catolică şi Protestantă. Bisericile Protestante şi Neoprotestante au lepădat Sfintele Taine, lucrarea Sfântului Duh în Biserică, lucrarea Harului dumnezeiesc, care aduce sfinţire vieţii noastre, şi doxologia în care se preamăreşte Dumnezeu şi nu omul.
Biserica Ortodoxă teologhiseşte prin Duhul Sfânt şi în unitatea Lui, iar protestantul, de orice natură, teologhiseşte prin raţiunea sa în libertatea duhului său. Lipsind unitatea Duhului Sfânt, ei filozofează pe marginea textului biblic, în libertatea raţiunii lor. Astfel în şcolile lor teologice au ajuns la desacralizarea Sfintei Scripturi şi au declarat moartea lui Dumnezeu (Şcoala din Tubingen).
Biserica protestantă e o creangă din aceeaşi tulpină, dar e creangă lacomă, care nu face rod, doar numai frunze. Despre ele scrie: „... şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor” (Apoc. 22, 2). Protestantismul îl coboară pe om la o teologie ştiinţifică, raţionalistă, de aplicare prac¬tică în viaţa socială mai aproape de pământescul plai, până la extremă. Pe când Biserica Ortodoxă îl înalţă pe om prin Teologie plină de Har în cerescul plai, în sfinţenie şi doxologie împreună cu îngerii, Heruvimii şi Serafimii. Şi îl înalţă în cugetare adâncă, dumnezeiască.
Teologia Protestantă e raţională, iscoditoare, spre deosebire de Teologia Ortodoxă, care este o teologie a sfinţeniei prin Har, de înălţare şi apropiere de sursa raţiunii, Apa cea vie, şi a alipirii şi a apropierii până la vederea lui Dumnezeu. Astfel fericeşte pe cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. „Cine se va sui în muntele Domnului, şi cine va sta în locul cel Sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care nu şi-a luat în deşert sufletul său” (Psalm 23,3-4). Adică cel ce n-a privit cu uşurinţă la grija şi preocuparea de suflet.
EVLAVIA CREŞTINĂ
Decăderea morală a societăţii umane şi, în special, a tinerei generaţii (ca urmare a educaţiei ateiste) necesită o activitate dinamică a clerului Bisericii Creştine, pentru a readuce pe cei înstrăinaţi la viaţa de evlavie creştină, la spiritualitatea vieţii creştine, la Biserica în care au fost botezaţi.
A căzut puterea întunericului ateu panslavist lucrare de constrângere diabolic dirijată prin satanizarea colectivă a societăţii umane lăsând urmări grave ce nu pot fi vindecate uşor. Un edificiu, o biserică rămasă în ruină, după tehnica „avansată” a epocii, în scurt timp se poate reconstrui, pe când cu omul şi cu sufletul uman nu aşa stau lucrurile, ci trebuie ani de zile ca să i aduci acea însănătoşire sufletească.
Ieşit de sub influenţa falsului adevăr (lumea fiind realitate unică după ei) prin căderea lui Antihrist, omul, în nedumerirea lui, încă îşi amână revenirea şi însănătoşirea prin recunoaşterea faptului că ultimul ADEVĂR nu este lumea materială, ci este Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, la Care trebuie să revină.
Însă păcatul este că în zilele noastre există tineri ce se complac în desfrâul trupesc şi spiritual şi cad pradă unui alt val de ateism, şi acum neştiinţific, nefiresc şi abject, pe care îl materializează New Age-ul. Aceştia nu vin la Hristos, Spiritul Suprem, ci umblă după senzaţional. Diverse reviste şi alte publicaţii răspândesc tot felul de practici magice, ca: spiritism, hipnoză, bioenergie, parapsihologie, satanismul cu dansurile şi muzica rock, practici yoghine. Nefiind bine călăuziţi, unii tineri cad pradă amăgirilor de tot felul, îndeosebi invaziilor religiilor şi curentelor orientale, amestecând ideologiile şi pervertindu-le, spre pierzarea sufletelor lor. De la o formă de păgânism ateist trec la o altă formă de păgânism, pe o cale a lumii înapoiate, a superstiţiilor, a magiei de tot felul, aşa zisa înţelepciune asiatică, numai la Hristos nu vin, la înţelepciunea cea dumnezeiască.
Hristos însă n-are nevoie să fie completat de Buddha, Brahma sau alte religii de provenienţă păgână. Hristos este Logosul întrupat, este plinătatea Adevărului. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa,... zice Mântuitorul Cei ce au fost înainte de Mine au fost furi şi tâlhari.” Hristos este ultimul Adevăr, care vine de la Tatăl. „Eu şi Tatăl Una suntem.” Hristos este Cuvântul, Înţelepciunea Tatălui venit în lume prin Întrupare. „Pe Acesta să-L ascultaţi” zice Domnul Dumnezeu, Care S-a arătat nouă. Să revenim la înţelepciunea dumnezeiască, la izvoarele înţelepciunii dumnezeieşti. Izvorul ei, precum spune şi Iov ... este Dumnezeu şi e mai scumpă decât aurul şi argintul.
Înţelepciunea dumnezeiască o găsim în Sfintele Scripturi. Avem patru cărţi ale Vechiului Testament în care se aduce multă laudă înţelepciunii: 1. Proverbele lui Solomon; 2. Ecclesiastul; 3. Înţelepciunea lui Solomon; 4. Înţelepciunea lui Isus Sirah. Veniţi să ne învăţăm şi să cunoaştem Legea Domnului în care suntem botezaţi şi să nu umblăm după un alt botez.
Veniţi la Spiritul Suprem Dumnezeu, la Cel de la Care avem toate darurile cele bune; deoarece toată darea cea bună este de sus, de la Părintele luminilor. El ne împărtăşeşte toate darurile pe care le cunoaştem din Sfintele Scripturi.
Aceste Daruri ale Sfântului Duh le găsim la prorocul Isaia (11,2) şi sunt în număr de şapte: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, cunoaşterea, evlavia, bărbăţia şi frica de Dumnezeu. Între cele şapte daruri ale Sfântului Duh, evlavia primează în mântuire. Evlavia este trăirea practică, izvorâtă din afecţiunea inimii, care ne mână la realizarea vieţii neprihănite. Cuvântul evlavie înseamnă religiozitate profundă, exteriorizată printr-o îndeplinire practică a ritualului religios; cucernicie.
Evlavia este virtutea diriguitoare în calea mântuirii, este credinţa lucrătoare în fapte bune. Este râvnă, zel, din îndemnul Duhului Sfânt la împlinirea faptelor creştineşti. Evlavia este flacăra, este tăciunele care se aprinde la adierea Sfântului Duh. Celelalte daruri îi aduc împlinirea.
Evlavia este axul ce îşi are rădăcina plantată în credinţă, creşterea în iubire şi idealul în nădejde. Celelalte daruri ale Sfântului Duh sunt ramurile ce-l împodobesc pe omul evlavios şi dau roade. Iar roadele Sfântului Duh sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23).
Evlaviei i s-a mai zis şi credincioşie, în limbajul popular. Se zice despre omul evlavios că este credincios. Adică păzeşte credinţa, caută mântuirea prin angajarea permanentă în a păzi poruncile dumnezeieşti.
Evlavia este organul executiv între cele şapte daruri ale Sfântului Duh, pentru că angajează pe om la trăire practică. Ca şi orice însuşire bună, şi evlavia trebuie cultivată. Factorii principali în cultivarea evlaviei sunt: familia, şcoala, Biserica.
Primul factor în cultivarea evlaviei este familia. Când? În cei şapte ani de acasă. Începe cu primele noţiuni. Doamne, Doamne! Prin scurte rugăciuni, semnul Sfintei Cruci, îngenunchieri ş.a. Ca obiect didactic edificator, avem: Icoana Domnului Iisus, a Maicii Domnului, a unui sfânt, Sfânta Cruce etc. Prin viaţa de evlavie trăită practic, viaţa ta este închinată lui Dumnezeu.
Zilnic ce faci? Treci într-o cameră liniştită; aprinzi candela; pleci genunchii şi te rogi Domnului citind rugăciunile după carte în faţa sfintei icoane, ca fecioarele înţelepte, cu candela aprinsă şi cu mijloacele încinse. Iar Domnul adaugă: „Când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns...“ (Mat., 6, 6).
Prin plecarea genunchilor, te prosternezi rugându-te lui Dumnezeu, ceea ce constituie un act de supunere, de smerenie şi umilinţă. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Suntem fragili, ca o plantă agăţătoare, şi avem nevoie de un tutore. Creşterea noastră duhovnicească o avem numai prin Domnul Dumnezeu. „Fără Mine nu puteţi face nimic ...” (Ioan 15, 5). Creşterea noastră duhovnicească o avem la lumina Soarelui Hristos.
Evlavia sporeşte prin râvnă şi sârguinţă. Evlavia o ia înaintea celorlalte daruri, ea trebuie canalizată spre dreptarul de credinţă al Bisericii Ortodoxe Creştine; să respecte ritualul Bisericii Ortodoxe.
Evlavia este iubire de viaţă duhovnicească, râvnă pentru daruri mai bune. Evlavia sporeşte prin cultivarea intelectului, afecţiunii şi a voinţei. Raţiunea trebuie cultivată în spiritul evlaviei printr o educaţie către înaltele idealuri spre care trebuie să tindă omul: realizarea sa pe plan intelectual, teoretic şi practic, religios şi moral; luminarea minţii şi îmbogăţirea cunoştinţelor, prin care să se cunoască pe sine şi scopul pentru care a fost creat. Să cunoască ultimul scop pentru care a fost creat: mântuirea, un bun comun.
Al doilea factor intern al individului este afecţiunea, care îşi are sălaşul în inimă. Afecţiunea trebuie să devină o conştiinţă a binelui, a adevărului şi a dreptăţii. Afecţiunea unei inimi de carne şi nu de piatră; să se afirme printr o conştiinţă vie, trează şi mereu activă.
La fel şi al treilea factor intern al individului voinţa să fie cultivată în spiritul jertfelniciei pentru dreptate socială, fără de care nu e posibilă pacea în societatea umană. Voinţa să fie cultivată în spiritul dăruirii către Dumnezeu şi către aproapele, cu lepădarea de dorinţele păcătoase, ca: desfrâul, beţia, avariţia, îmbogăţirea prin jaf, furtul, agoniseala nedreaptă şi slava deşartă, care strică ordinea şi armonia din societate.
Intelectul, afecţiunea şi voinţa, cultivate în spiritul evlaviei creştine, să aprindă dorul spre mântuire, ultimul ideal. Deci, grija de suflet. Efectul: omul evlavios rabdă ispita. Este virtuos. Se înfrânează. Se nevoieşte. Posteşte. Se roagă. Se pocăieşte, în sensul adevărat al cuvântului. Astfel, credinţa e lucrătoare prin fapte bune, iar conştiinţa devine mereu trează, prin viaţa de evlavie. Plin de râvnă, omul se înscrie pe treptele mântuirii şi se apropie de Cel ce este modelul desăvârşirii noastre.
Viaţa de evlavie e depăşire în trepte. Credinţa prin botez ne naşte şi ne spală de păcate, de păcatul strămoşesc. Iubirea de Dumnezeu ne îmbracă în Har dumnezeiesc, iar nădejdea ne împlineşte, sporind evlavia, şi Harul lui Dumnezeu se arată lucrător în noi, în sfinţirea vieţii noastre. Ne alimentează sufletul din seva Harului dumnezeiesc şi ni l călăuzeşte pe calea mântuirii. Evlavia cultivată să ducă la o viaţă echilibrată, să nu cadă în sentimentalism bigot, fanatism, ipocrizie, în care se practică nişte porunci fără sens, fapte pe care Domnul le înfierează, păzind nişte forme şi neglijând fondul: mila, adevărul şi dreptatea. Sau zice multe rugăciuni cu grabă şi cu mintea împrăştiată, neglijând calitatea rugăciunii. Nu stăruie să se roage din toată inima, din tot sufletul: merge la biserică, se roagă, se spovedeşte, dar nu se schimbă cu nimic în mai bine, ci rămâne în deprinderile rele: înjură, e rău de gură, certăreţ, n are respect faţă de părinţi, de cei vârstnici, faţă de colegii lui de muncă.
Fanaticul dispreţuieşte pe colegii lui, pe cei ce n au convingerile lui religioase, până la violenţă. Credul eşti atunci când crezi tot ce auzi, fără să le treci prin prisma raţiunii sănătoase, a credinţei Bisericii Ortodoxe. Să fii credincios şi nu credul!
Superstiţia. Să nu fii superstiţios, adică să ţii predici păgâne: că îţi iese în cale cu gol, o pisică neagră, un preot sau să ţii sărbători păgâneşti precum: nu lucrez, nu spăl, nu cos vinerea.
Ipocrizia. Făţarnicul face lucrul de faţa lumii, crede, se roagă, face fapte creştineşti pentru laudă. Cel mândru se laudă. Merge la biserică din snobism, pentru că aşa e în obiceiul creştinilor.
Să fugim de plafonare şi să nu ne complacem în superficialitate faţă de cunoaşterea celor ale credinţei!
Să nu uităm că există dracul care ne frânează râvna spre cele duhovniceşti, sau ne dirijează viaţa spre o evlavie bolnăvicioasă, de care am amintit.
Îndemn la viaţa de evlavie
„Privegheaţi zice Domnul şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită” (Mat., 26,41).
Să stăm de veghe, să veghem asupra gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre, căci mai întâi mintea e uşa prin care intră păcatul. Dacă primim în gând păcatul şi acesta zăboveşte, ne complacem în el, îi oferim scaun, iar gândul cel păcătos se lăţeşte, se extinde şi în simţuri. De aceea, siliţi-vă ca să faceţi distincţie cu grabă, să denunţaţi duhul răutăţii, izbiţi-l pe uşă afară şi zăvorâţi uşa. Iar de intră pe geam, zăvorâţi şi geamul.
„Privegheaţi” mai înseamnă şi a zăbovi în rugăciune ziua şi noaptea, ca să ne punem sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a îngerului păzitor, pentru a scăpa de ispititorul.
„Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi zic vouă vor căuta să intre şi nu vor putea” (Luca, 13,24). „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca, 9,23).
„Tăiaţi mădularele voastre cele rele”(Matei, 18,8-9). Dacă mâna ta... piciorul tău ... ochiul tău ... te sminteşte ... scoate-le ... „Căci omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El (Hristos), ca să se nimicească trupul păcatului pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani, 6,6).
Încheiere
E nevoie de un mediu liniştit. Intră în cămara ta, în singurătate numai cu Domnul. Roagă-te în ascuns. Priveghează. Roagă-te cu rugăciunea pustnicului: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul. Foloseşte cartea de rugăciune. Creează-ţi un mediu potrivit rugăciunii.
Se poate? Cum? Taie mădularele tale rele. Taie prieteniile tale rele. Fugi de mediul infect. Fugi de locurile şi de anturajul ispititor. Fugi de tovărăşiile rele. Că sămânţa putrejunii e în noi. Cum se vindecă sămânţa putrejunii din noi? Ce pot să facă cei tineri, într-o lume viciată? Soluţia este: rugăciunea stăruitoare, postul şi înfrânarea poftelor.
E vremea postului. Ce trebuie să facem? Iată ce: rugăciune particulară, posturile, participarea la Sfânta Liturghie în Duminici şi sărbători, respectarea zilelor de duminici şi sărbători, citirea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii de credinţă, lectura religioasă morală, spovedania mai deasă şi împărtăşirea după dezlegarea duhovnicului, cercuri literare religioase, pelerinaje la mânăstiri, la Locurile Sfinte.
Pârghiile vizibile formale duc la cele invizibile, spirituale. Sfânta Icoană, candela aprinsă, genunchii plecaţi prin care ne aflăm înaintea Domnului şi împodobim în noi chipul Lui; prosternaţi în supunere, în smerenie. Icoana, chipul ideal pe care tu trebuie să-l realizezi, este Iisus, sau un ucenic de al Lui un sfânt. El S-a luminat şi a fost Lumina lumii. Şi S-a consumat ca untdelemnul în candelă sau ca lumânarea până la jertfirea totală, pentru a răspândi lumină. Fă şi tu asemenea!
Împodobim în noi chipul lui Dumnezeu, ca să-L aducem şi să-L realizăm şi la asemănare. Prin ce? Prin priveghere Domnul Iisus S-a rugat. Roagă-te şi tu. Sfinţii au păzit poruncile lui Dumnezeu. Păzeşte-le şi tu. Sfinţii au fost înălţaţi în slavă. Vei fi şi tu înălţat la starea de fericire, de vei învinge lumea păcatului, precum zice Domnul: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea.” (Ioan 16,33). Când te rogi cu candela aprinsă, te aprinzi şi tu de dragoste de Dumnezeu.
Până când? Până unde? Creşti în intensitate mereu. Şi vei simţi că Harul lui Dumnezeu te încinge cu putere de Sus. Prin priveghere ne aflăm înaintea Domnului şi-l spunem dorinţa noastră: vrem viaţă neprihănită; vrem mântuire; suntem slabi, vrem ajutorul Tău; suntem mici, ne prosternăm înaintea Ta. Suntem creatura Ta. Desăvârşeşte opera Ta! Te rugăm în supunere. Făgăduiesc să pun început bun şi să trăiesc viaţă de evlavie, păzind poruncile Tale, care să mi-fie spre mântuire. Făgăduiesc. Ajută-mi!
Tu eşti scăparea mea. Tu eşti sfinţirea mea. Tu eşti mântuirea mea. Şi ne dăruieşte, Bunule, deşteptare şi putere, ca să facem voia Ta, cu bună plăcere, în chip desăvârşit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
