Hristos, pacea noastră
(Învăţătura creştină despre pace)
Pacea este o stare de linişte internă sufletească a individului, sau externă, între membrii familiei în societate, în ţară sau între popoare.
Pacea presupune minimum două elemente sau factori între care să se stabilească un acord, o unitate de vederi sau conglăsuire.
Pacea – bun al individului şi al societăţii, atât de necesară lumii, este internă şi externă, de aceea şi factorii, elementele de bază, vor fi interni şi externi.
Pacea internă presupune factori interni ce aparţin unui singur individ. Pacea externă presupune factori externi ca: membrii familiei în familie, membrii societăţii în societate, membrii colectivităţii în colectivitatea asociaţiei, cetăţenii statului în stat, etc. …
Pacea internă, spirituală, presupune factori interni spirituali: raţiunea, afecţiunea şi voinţa. Factorii interni prin natura lor sunt egali şi aparţin unui singur individ.
Factorii externi sunt egali şi neegali. Egali prin natură, om şi om. Sunt egali prin poziţie socială, conducători şi conducător. Şi neegali – superior şi inferior. Superior prin supranatură şi superior prin poziţie socială. Superior prin supranatură pentru noi este Creatorul şi prin natură procreatorii noştri, părinţii. Superior prin poziţie socială este conducătorul, autoritatea legală de stat sau bisericească.
Factorii sunt egali prin natura lor, dar sunt neegali prin poziţia socială, căci sunt conducători şi conduşi, deşi nu este supus omului, ci e supus legii administrative şi legilor sociale sau legilor bisericeşti. Neegali sunt prin natură. Creatorul şi natura; Dumnezeu şi omul. Neegali prin natură, spirit şi trup.
Pacea se realizează pe baza acestor factori prin raporturi de bune relaţii. Raporturile şi bunele relaţii dintre factori au încă la bază drepturi şi obligaţii. Drepturile sunt de mai multe feluri: drepturi naturale şi drepturi supranaturale.
Drepturile naturale pot fi bunuri materiale şi bunuri spirituale. Drepturile naturale sunt: dreptul la naştere, dreptul la viaţă, dreptul la procreare, dreptul la muncă, dreptul la proprietate, bunuri materiale provenite din moştenire sau roadele muncii. Drepturile spirituale: dreptul la educaţie, libertatea conştiinţei, libertatea gândirii şi a cuvântului.
Drepturi supranaturale: dreptul la mântuire, la darurile supranatu¬rale, la fericirea şi viaţa veşnică. Tot astfel, aceşti factori care au drepturi au şi obligaţii. Primul factor este individul, omul, factor-extern, în marea societate, alcătuit din trup şi suflet. Iar omul poartă în sufletul său factori interni faţă de care încă are obligaţii.
Obligaţia faţă de factorii interni este cultivarea intelectului, a afecţiunii şi a voinţei. La fel şi faţă de trup avem obligaţia ca: nutrirea, instruirea, munca, odihna şi îngrijirea sau întreţinerea. Din raporturile între om şi Dumnezeu se desprind obligaţiile omului faţă de Creatorul său. Astfel, avem obligaţia de a-L cunoaşte pe El şi de a cunoaşte voia Lui, de a-L adora, de a-L iubi prin vorbe şi fapte. Avem obligaţii faţă de părinţii trupeşti de a-i iubi, de a-i asculta, de a-i respecta, de a ne ruga pentru ei, de a-i îngriji la boală, la bătrâneţe.
Avem obligaţii faţă de aproapele nostru: de a-l iubi, de a arăta iubirea prin faptele milei trupeşti şi sufleteşti. Faptele milei trupeşti sunt: de a-i crea condiţii de existenţă – să muncească şi să-şi câştige existenţa; a hrăni pe cel flămând, a adăpa pe cel însetat, a îmbrăca pe cel gol, a primi în casă pe cel străin, a îngriji pe bolnav, a cerceta pe cel întemniţat, de a înmormânta pe cel care nu are cine să-l înmormânteze.
La fel sunt obligaţii faţă de sufletul aproapelui nostru, faptele milei sufleteşti: de a învăţa pe cel neştiutor, de a-i spune numai adevărul, de a sfătui şi mângâia pe cel întristat, a îndrepta pe cel păcătos, a ierta şi a ne ruga pentru aproapele nostru.
Avem obligaţii faţă de autoritatea bisericească, care constau în: respect şi ascultare, în conformitate cu legea dumnezeiască. La fel faţă de autoritatea de stat cu respect şi ascultare faţă de legile statului, care legi să nu lezeze libertatea conştiinţei şi dreptul natural. Dreptul în concepţia creştină se întemeiază pe divin şi uman – umanul să nu lezeze divinul.
Obligaţii individuale avem şi faţă de altă grupare sau confesiune religioasă: de a respecta convingerile lor, iar în combaterea erorilor de credinţă a nu folosi constrângerea sau violenţa. A fi cu blândeţe şi cu răbdare, făcându-te exemplu, ca adevărul să se impună de la sine (sau principiul pe care îl trăieşti să se impună de la sine).
La fel individul are obligaţii faţă de o asociaţie de muncă, de o colectivitate şi faţă de bunurile ei dacă este membru al acelei asociaţii sau colectivităţi ca: respectarea regulamentului şi neînstrăinarea bunurilor obşteşti. Obligaţii ce revin autorităţii, de este conducător sau legiuitor: să respecte dreptatea şi să conducă cu blândeţe.
Pe baza acestor drepturi şi obligaţii se creează între factorii existenţi raporturi deosebite, de la egal la egal, de la inferior la superior şi se ajunge la ierarhizare în fruntea căruia stă Creatorul. Pe baza acestor drepturi şi obligaţii se realizează raporturile de bune relaţii ce aduce ordine, armonie şi pace în societatea creştină şi în lume.
Nu se poate vorbi de pace, unde individul nu-şi îndeplineşte obligaţiile. Nu poate fi pace acolo unde omul nu respectă dreptatea, unde nu se respectă dreptul omului.
Domnul Iisus când a început să vestească Evanghelia păcii a vestit mila, dreptatea şi adevărul, fără care nu poate să se realizeze pacea. Dar acest deziderat trebuie să pătrundă în individ. Căci Domnul Iisus Hrists a avut în vedere în Biserica întemeiată de El să formeze pe individ. Individul este piatra sau cărămida care se zideşte în alcătuirea Bisericii, trupul tainic al lui Hristos. De aceea şi noi trebuie să observăm mai întâi pacea internă, pacea sufletească a individului, aici să nu pătrundă viermele descompunerii. De vorbim de pace între oameni, pacea între popoare – aceasta e pacea externă, însă nu e posibilă fără să se realizeze mai întâi pacea internă, individuală. Iar prin individ să se realizeze pacea în familie, în societate, în ţară, între popoare. (La Bassel s-au pus bazele unei şcoli pentru educarea tineretului în spiritul păcii).
Pacea individuală, internă, am spus, că se întemeiază pe cei trei factori interni spirituali – zestrea în care constă chipul şi prin care se realizează asemenea omului cu Dumnezeu. În această trinitate: raţiunea, afecţiunea şi voinţa, care este chipul Sfintei Treimi în om, trebuie să se realizeze pacea. Această trinitate în om tinde spre izvorul păcii prin natura sa. Astfel raţiunea tinde spre cunoaşterea adevărului, afecţiunea spre realizarea dreptăţii, iar voinţa spre împlinirea voinţei dumnezeieşti. Aceşti factori interni spirituali trebuie să fie formaţi în lumina revelaţiei divine, în spiritul civilizaţiei umane pătrunsă şi luminată de lumina învăţăturii lui Hristos.
Raţiunea sau intelectul omului trebuie cultivat în spiritul fraternităţii şi al păcii între oameni. Raţiunea să fie călăuzită să cunoască adevărul. Să cunoască pe Dumnezeu izvorul vieţii noastre, că toţi oamenii avem un Tată în ceruri. Să cunoască pe Hristos, izvorul comun al mântuirii noastre, şi pe Duhul Sfânt, izvorul comun al sfinţirii noastre şi că toţi avem o origine comună cum zice Sf. Apostol Pavel: „Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc ca să locuiască peste toată faţa pământului” (Fapt. Ap. 17, 26).
Raţiunea trebuie călăuzită prin educaţie către înaltele idealuri spre care trebuie să tindă omul: realizarea sa pe plan intelectual, teoretic şi practic, religios şi moral. Luminarea minţii, îmbogăţirea cunoştinţelor prin care să se cunoască pe sine şi scopul pentru care a fost creat – mântuirea – un bun comun. Să cunoască lumea şi legea lui Dumnezeu, care este comună tuturor. Să înveţe că bunurile materiale, că pământul cu toate bogăţiile lui, atmosfera cu toate binefacerile ei, soarele cu razele, căldura şi lumina lui binefăcătoare, sunt bunuri comune în folosinţa tuturor,. La fel şi toate bunurile realizate prin muncă să fie distribuite tuturor, căci toţi au aceleaşi drepturi şi aceleaşi necesităţi (dacă au muncit şi muncesc). Să cunoască ordinea şi armonia din lume la care şi el este chemat să contribuie să conlucreze în spiritul păcii.
Al doilea factor intern al individului este afecţiunea, care îşi are sălaşul în inimă. Afecţiunea trebuie să devină o conştiinţă a binelui, a adevărului şi a dreptăţii. Afecţiunea unei inimi de carne curată, şi nu de piatră, să se afirme prin o conştiinţă curată, prin o conştiinţă vie, trează şi mereu activă. Pe acest considerent conştiinţa e un dat, care se formează prin educaţie şi prin diferite mijloace care pot să o influenţeze în bine. Afecţiunea comună a celor trei însuşiri în plină concordanţă ne dă conştiinţa.
La fel al treilea factor intern al individului, voinţa, să fie cultivată în spiritul jertfelniciei pentru dreptate socială, fără care nu este posibilă pacea în societate. Voinţa să fie cultivată în spiritul dăruirii către Dumnezeu şi către aproapele. Dăruirea către Dumnezeu se face prin lepădarea de sine, supunerea voinţei individuale, voinţei lui Dumnezeu. Lepădarea de dorinţele păcătoase de avariţie şi de slava deşartă care strică ordinea şi armonia din lume. Cultivarea voinţei prin stăpânirea de sine, pentru triumful sufletului asupra trupului, pentru triumful binelui asupra răului, pentru triumful păcii aspra vrajbei. Astfel voinţa să acţioneze în slujba dreptăţii sociale şi a păcii. O conştiinţă trebuie să fie curăţită de zgura păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale ca să poată vedea adevărul, să poată distinge binele de rău şi dreptatea de nedreptate.
Conştiinţa care este glasul lui Dumnezeu în om, trebuie să fie conştiinţa trează, conştiinţa bună, conştiinţa datoriilor împlinite. Conştiinţa este acul magnetic, care de este bine formată, indică totdeauna binele şi dreptatea. Conştiinţa formată în spiritul milei şi al dreptăţii între oameni, pe considerentul că oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi egali prin natura lor şi în faţa legilor. Că au toţi aceleaşi năzuinţe, aceleaşi idealuri, aceleaşi drepturi, aceleaşi necesităţi, dar şi aceleaşi obligaţii.
Conştiinţa să fie pătrunsă de dragostea lui Dumnezeu, se lasă pătrunsă şi de iubirea de oameni, de grija binelui aproapelui, a familiei, a colectivităţii, a patriei, a societăţii umane, cu milă şi compătimire faţă de cel asuprit şi ştie că cel mai mare bun pentru omenire este pacea.
Astfel prin formarea factorilor interni ai individului se creează elementele de bază, pilonii pe care se întemeiază armonia şi pacea între oameni. Pe astfel de deziderate trebuie să se realizeze pacea interioară sufletească, pacea cu Dumnezeu, pacea cu omenirea.
Însă mai întâi, trebuie să se realizeze în individ pacea internă sufletească fără care nu e posibilă pacea cu Dumnezeu, pacea cu semenul său. Nu poate fi pace în afară dacă nu e pace în interiorul omului. Omul din prisosul inimii sale scoate cele bune sau cele rele. De e pace în sufletul individului, binefacerile păcii interioare se vor reflecta şi în afară între semenii săi. Fiecare trebuie să realizăm pacea între oameni. „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”, zice Domnul, sau „Orb pe orb nu poate să se călăuzească”, se vor duce amândoi în prăpastie.
Când ne propunem să realizăm pacea în sufletul nostru, în fiinţa noastră, trebuie să ne gândim la dreptatea divină, care trebuie să predomine în inima, în cugetul şi sufletul nostru. Nu poate fi pace internă până ce nu avem pace cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu avem pace, când îl iubim şi rămânem în ascultarea lui. Căci drept e ca raportul între creatură şi Creator să fie acela de supunere, de ascultare, de iubire izvorâtă din inimă de fiu iubitor de tată. Acum nu suntem învrăjbiţi cu Dumnezeu, căci „Zidul cel din mijloc al vrajbei a fost înlăturat” (Ef. 2, 14). Dumnezeu Părintele ne-a împăcat prin jertfa de pe Cruce a Fiului Său, făcându-L pe El pacea noastră. Pacea vine de la Tatăl prin Fiul, iar Fiul Său, Iisus Hristos Mântuitorul nostru, a trimis pe Apostoli să vestească pacea Sa la toată lumea: „Când veţi intra într-o casă să uraţi pace casei aceleia, de va fi casa aceia vrednică, va veni pacea voastră peste ea; iar de nu va fi vrednică pacea voastră se va întoarce la voi” (Mat. 10, 12-13).
Dumnezeu a trimis pacea Sa nouă în lume şi noi trebuie să căutăm pacea lui Dumnezeu şi noi trebuie să o primim. Nu putem avea pace în sufletele noastre până ce nu avem pace cu Dumnezeu. Dumnezeu cel cunoscut nouă în Sfânta Treime este izvorul păcii. În El este pacea cea adevărată, pentru că în El este adevărul şi dreptatea. În El este realizat binele din veşnicie, binele în gradul absolut, anterior sufleteşti, realizat în gradul absolut, nu-l vom găsi decât în sânul Sfintei Treimi.
În iconografia Bisericii creştine se foloseşte ca simbol al Sfintei Treimi triunghiul echilateral care are mare semnificaţie în explicarea comuniunii sau convieţuirii trinităţii în unitate şi anume:
1. Trei laturi egale explică pe Dumnezeu în trei ipostaze, o fiinţă în trei persoane, egale între ele .
2. Unirea acestor trei laturi prin întâlnirea în trei puncte şi formarea unui singur corp, explică unitatea celor trei persoane unite într-o singură fiinţă, dar neamestecate şi nedespărţite.
3. Poziţia oblică care o ia fiecare latură faţă de cealaltă prin întâlnirea în cele trei puncte formează unghiuri egale ce explică raporturile sau relaţiile între cele trei persoane întemeiate pe: iubire, adevăr şi dreptate, care aduce pacea absolută în sânul Sfintei Treimi.
Între persoanele Sfintei Treimi există o perfectă ordine, o perfectă armonie, o perfectă pace, care sunt întemeiate pe iubire, adevăr şi dreptate. Nu există pace fără iubire, adevăr şi dreptate. Ca să se realizeze pacea lui Hristos şi în sufletele noastre e necesar ca în acea trinitate din noi: afecţiune, intelect şi voinţă să fie deplină colaborare, colaborare întemeiată pe iubire, adevăr şi dreptate. Orice act, orice acţiune trebuie să fie acceptată de câteşi trei părţile şi ca să fie o acţiune bună, dreaptă, sănătoasă, trebuie să fie unitate de vederi. Iar unde nu este unitate de vederi, acolo nu este pace, nu este linişte, ci o stare de luptă, vrajbă, discordie.
Noi purtăm chipul Sfintei Treimi în noi prin zestrea spirituală şi prin harul dumnezeiesc care locuieşte în noi, de aceea şi în noi trebuie să se realizeze acea ordine perfectă, acea armonie perfectă, acea pace desăvârşită în interiorul nostru. O astfel de pace ne-a urat Hristos Domnul nostru când a zis către ucenicii Săi: „Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau vouă. Nu precum vă dă lumea, vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Însă pentru că orice acţiune internă este independentă de factorii interni care sunt: Dumnezeu şi omenirea, dreptatea şi adevărul divin, legea morală, impune individului să intre în relaţii bune cu Dumnezeu şi lumea înconjurătoare, cu omenirea. Omul trebuie să fie în bune raporturi şi pace cu semenii săi. Relaţiile noastre bune cu oamenii nu se fac fără Dumnezeu, ci şi aici trebuie să alcătuim o trinitate. Şi cum? Care sunt cele trei părţi? Mai întâi este omul care întreprinde o acţiune, al doilea este semenul său, iar al treilea este Dumnezeu, care nu poate lipsi din orice acţiune dreaptă.
Dumnezeu lipseşte din întovărăşirile rele, din acţiunile nelegiuite. În acţiunile şi tovărăşiile bune, Dumnezeu este al treilea acţionar, e prezent prin adevărul, prin cuvântul Său, prin harul Său care lucrează în realizarea binelui şi a păcii, cum zice Domnul Iisus: „Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez”. Dumnezeu lucrează întotdeauna cu partea cea bună din om. Unde cuvântul Său – adevărul – e primit în întregime de ambele părţi constituante, harul dumnezeiesc lucrează cu putere, iar unde cuvântul adevărului nu e primit de una din părţi sau e primit cu jumătate de adevăr, acolo harul lui Dumnezeu nu lucrează în susţinerea păcii, ci ambele părţi rămân în dezacord, deci acolo nu e Dumnezeu.
Cine lucrează în spiritul păcii lui Hristos este călăuzit de dragoste creştină, cu dăruire, cu deschidere, care înseamnă faţă de Dumnezeu ascultare şi adorare, faţă de semenul nostru – iubire, iar mai departe în relaţiile cu părinţii noştri – respect şi ascultare, faţă de fii – îngrijire, faţă de egali – relaţii de avantaj reciproc, faţă de cel sărac, bolnav – milă, faţă de păcătos – iertare, faţă de conducător – respect, faţă de lege – supunere. Pe o astfel de gamă trebuie să cânte făcătorii de pace. Acestea sunt posibile numai prin lepădarea de sine şi dăruire către Dumnezeu şi dăruire către semeni. Aceasta mână să omorâm egoismul din noi, căci fiecare trebuie în relaţiile cu aproapele să ia poziţii de înclinare către cealaltă parte, o poziţie publică ca să se facă posibilă întâlnirea într-un singur punct. Două linii paralele sunt paralele la infinit. Tot aşa şi omul dacă stă în opoziţie cu Dumnezeu şi semenul său, nu e posibilă întâlnirea şi punerea de acord .
Însă nu e de-ajuns ca numai o singură latură să ia poziţie oblică, ci fiecare latură să încline către cealaltă, căci numai astfel cele trei laturi, egale, întâlnindu-se în trei puncte, dau trei unghiuri egale. Dacă unghiurile nu sunt egale înseamnă că laturile nu sunt egale. Astfel nu e posibilă pacea între oameni neegali. Când unii sunt vârfuri, munţii (poziţie verticală), prin acumularea de multe bogăţii materiale, iar alţii sunt prăpastie, goi, lipiţi pământului (poziţie orizontală). Pentru aceştia a spus Domnul Proorocul Isaia şi apo reluat citatul de Sf. Ioan Botezătorul care zice: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-i cărările. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se micşoreze şi căile strâmbe să se îndrepte, cele colţuroase să se facă netede. Şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu.” (Luca 3, 4-6). Aici apare necesitatea de nivelare socială ca cei ce au acumulat dealuri şi munţi de bunuri materiale, – indiferent cum – că le au din moştenire, că-i agonisită prin muncă cinstită, că-i agonisită prin jaf, asuprire şi nedreptate – apare necesitatea de a ceda din bunurile materiale, de a se micşora – tot muntele şi dealul să se micşoreze, – iar prisosul lor să completeze lipsurile celor ce sunt în mizerie şi sărăcie, – ca toată valea să se umple, – ca celor ce au să nu le prisosească, iar celor săraci şi goi să nu le lipsească.
Aceasta a devenit un deziderat al zilei ca toată valea să se umple, deci grija pentru cei ce sunt în lipsă şi totodată o nivelare socială, care să dea posibilitatea de apropiere între oameni ca să aducă frăţietate. Întrebarea este de ce aşa târziu conştiinţa umană a ajuns la înţelegerea acestor lucruri? Răspunsul e că toate îşi au evoluţia lor. Şi acum a venit plinirea vremii acestor lucruri. A venit când toate au ajuns la maturitate: conştiinţa dreptăţii sociale, ştiinţa economic, tehnica, ştiinţa cu toate invenţiile şi descoperirile ei, deci când a devenit o necesitate a vremii şi toate o avantajează, când toate converg. Astfel se alcătuieşte triunghiul trinitar de comuniune între Dumnezeu şi oameni şi se realizează pacea internă, pacea cu Dumnezeu, pacea omului cu semenul său.
Se va face obiecţie că aceste raporturi de la egal la egal pot fi în sânul Sfintei Treimi, că sunt persoane egale, şi au perfecţiunea în gradul absolut şi nu e posibil întâlnirea între Dumnezeu şi om, căci Dumnezeu nu este egal cu omul. Pot fi raporturi de la egal la egal, între factori interni spirituali ai omului: afecţiune, intelect şi voinţă. Iarăşi pot fi raporturi de egalitate între om şi semenul său, şi nu între om şi Dumnezeu. Un lucru trebuie să ştim că Dumnezeul creştinilor este un Dumnezeu care s-a micşorat pe Sine, s-a smerit prin întruparea Cuvântului Fiului Său, nu numai că s-a făcut om, dar a acceptat să se dăruiască atât de mult nouă, încât să plătească prin patima şi jertfa de pe Cruce preţul de împăcare cu Dumnezeu. Pentru noi nu mai este un Dumnezeu care ne îngrozeşte prin puterea şi stăpânirea lui absolută, ci e un Părinte blând şi iubitor de fii (Filip 2, 6-7). Nu este un Dumnezeu departe, ascuns, ci un Dumnezeu aproape de noi, a locuit între noi şi a rămas cu noi, cum zice Domnul: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mat. 28, 20).
Dumnezeu prin Fiul Său întrupat este mereu în Biserica lui luptătoare, acelaşi smerit şi blând care ne îmbie să luăm jugul Lui şi ne oferă pacea Sa. El nu rămâne în poziţia verticală, care e poziţia Stăpânului absolut, ci se pleacă spre om ca samariteanul cel milostiv şi-l ridică pe om din poziţia orizontală, poziţia omului robit şi îl eliberează de robia păcatului, făcându-l fiu al împărăţiei Sale. Însă aceasta Domnul o face din milă şi nu din dreptate. După dreptate omul ar fi meritat să rămână în osândă veşnică, dar cel care a propovăduit între oameni mila şi dreptatea, a arătat el milă astfel în El: „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat (Ps. cum zice psalmistul), căci adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit” (Ps. 84, 11-12). Domnul a rânduit ca adevărul să răsară din pământ prin întruparea Cuvântului, iar prin preţul sângelui Său să împace dreptatea divină, ca dreptatea cea nesocotită prin neascultare să privească iarăşi din cer asupra noastră şi astfel a putut împăca Dumnezeu acest contrast, adică mila şi dreptatea, şi împăcând aceste două lucruri, a adus pacea omului cu Dumnezeu. Dumnezeu a iubit pe omul pe care L-a creat şi atunci când îi era vrăjmaş. Deşi L-a lăsat (pe om) să-şi urmeze odiseea lui până la epuizarea tuturor forţelor sale sufleteşti şi la cea mai gravă descompunere sufletească, totuşi, în ultima clipă a intervenit, ca să-şi arate mila Sa cea mare. N-a venit atunci când Lazăr era bolnav ca să-l vindece de boala lui, cu toate că-l iubea. N-a venit nici când era în agonia morţii, ca să-l apuce cu suflet. N-a venit nici atunci când murise, nici după ce l-au pus în mormânt. Ci a venit salvarea lui când nu mai era nici o speranţă, când corpul lui dăduse în putrefacţie. Deci a venit să mântuiască pe om atunci când starea sufletească a omului era ameninţată de o totală descompunere. După ce uzase de toate leacurile tuturor religiilor naturale şi a recurs la balsamurile tuturor sistemelor filozofice şi morale, când se dovedise ineficacitatea lor.
Dar nu mai puţin şi omul după ce se convinsese de ineficacitatea mijloacelor de care uzase a început să-şi vie în sine şi în suspinul inimii sale să strige din răsputeri: „Vino salvarea noastră”. Căci nu mai rămăsese decât dorinţa de a se ridica, dar nu-l ajutau puterile. Speranţa o avea că într-o zi tot va veni salvarea şi credinţa într-un Dumnezeu cunoscut care nu putea până la urmă rămâne ascuns. Şi nu şi-a descoperit mila sa cea mare, din marea sa iubire de oameni faţă de om, nici prin levitul şi nici prin preotul Vechiului Testament, ci prin samariteanul milostiv care din înduioşarea inimii, s-a aplecat spre cel căzut între tâlhari, gol şi rănit. Şi a spălat rănile lui, l-a pansat şi l-a dus la o casă de oaspeţi. Şi după ce a plătit preţul de răscumpărare pentru omenirea căzută în robia păcatului şi a vrăjmaşului diavol, prin jertfa Sa de pe Cruce, prin moartea şi învierea Sa, s-a arătat prietenilor Săi şi le-a urat pace. Acelaşi salut de pace adresat înainte de patimă ucenicilor Săi îl adresează şi după înviere: „Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau vouă. Nu precum vă dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27).
Pacea lui Hristos este mai întâi o pace obiectivă, prin care ni s-a dat posibilitatea să ne împăcăm cu Dumnezeu. E o pace care se revarsă asupra tuturor celor care primesc solia păcii, adică primesc învăţătura lui Hristos. O pace care ne înfrăţeşte pe toţi, în care nu se mai face deosebire de naţionalitate, de rasă, de clasă, după cuvântului Sf. Apostol Pavel, care spune: „Nu, nu este nici iudeu, nici elen, nici scit, nici barbar, nici rob, nici slobod, nici parte bărbătească, nici parte femeiască, ci toţi suntem una în Hristos” (Gal. 3, 28). Pacea lui Hristos e o pace ce se revarsă asupra tuturor celor ce o primesc. E o pace care este întemeiată pe iubire, pe dreptate şi milă, care nu poate să fie decât o pace trainică.
Pacea care ne-o dă Domnul Iisus este o pace sufletească, care rămâne în veci. Care ne dă dreptul să ne adresăm lui Dumnezeu: „Ava zis şi Părinte”, care ne a înfiat prin Duhul Său cel Sfânt şi ne dă toate darurile cele bune. Pacea lui Hristos se menţine prin iubire, ascultare, adorare. Însă iubirea este baza, căci cine iubeşte pe Dumnezeu păzeşte poruncile Lui. Iar Fericitul Augustin zice: „Iubeşte şi apoi fă tot ce vrei”.
Pe baza celor două mari porunci „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca însuşi pe tine”, (Dumnezeu ne cere prin solia păcii, a Sfintei Evanghelii, să avem pace cu Dumnezeu, pacea în sine – adică pacea sufletească şi pacea cu omenirea. Însă un lucru trebuie să ştim că în cuprinsul celor două porunci mari nu sunt două, ci sunt trei. Prima este o privire la iubirea de Dumnezeu, a doua care este elipsată (eliptică, este porunca cu privire la iubirea de sine) şi a treia este cu privire la aproapele.
Când Domnul afirmă că acestea două şi numai două sunt poruncile mari, care cuprind toată legea şi proorocii, Domnul o emite intenţionat sau o emite elipsată intenţionat, pentru că iubirea de sine îşi are rădăcinile înfipte adânc în natura noastră încă de la creaţie, mai mult ca celelalte predispoziţii sufleteşti morale şi care consideră ştiută şi e folosită exagerat în scop egoist. Însă Domnul prin afirmarea celor două mari porunci dumnezeieşti, vrea tocmai să se bombardeze crusta tare în care se închide eul personal, egoismul, ca energiile din om atât cele fizice, cât şi cele spirituale, prin deschidere să le folosească în scop altruist. Ca prin iubire de Dumnezeu să-şi deschidă inima, cugetul şi sufletul său pentru energiile divine, ca din interiorul lui să reflecteze aceste energii şi lumini în jurul, în exterior către omenire. Deci Domnul nu avea intenţia să încurajeze egoismul, ci să-l combată şi să pună pe om, pe individ, din punct de vedere al valorii personalităţii în ceea ce priveşte bunele relaţii între ei pe picior de egalitate, căci sunt fraţi între ei şi fii ai Părintelui Ceresc. Astfel porunca a treia este una cu a doua, pentru că prin iubirea reciprocă să fie posibile bunele relaţii între oameni, deci armonie şi pace.
După ce am arătat în câteva cuvinte în ce constă pacea lui Dumnezeu cu oamenii şi pacea oamenilor cu Dumnezeu, într-un cuprins mai general, ne vom opri asupra iubirii de sine în lumina soliei păcii lui Hristos, care se desprinde din a doua mare poruncă dumnezeiască, iubirea de sine în Hristos care trebuie să aducă pacea internă de care ne vom ocupa.
Omul, prin natura sa, nu poate să aibă o ocupaţie exclusiv internă, în primul rând este o fiinţă dependentă de Dumnezeu Creatorul său, şi în al doilea rând e fiinţă sociabilă şi trebuie să intre neapărat în relaţii cu semenii săi. Pe baza acestor raporturi cu Dumnezeu şi lumea înconjurătoare, omul îşi creează lumea lui internă în care trebuie să fie ordine, armonie şi pace, căci este microcosmosul în care trebuie să se oglindească ordinea, armonia şi pacea din macrocosm. Factorii principali interni activi în om sunt în chipul lui Dumnezeu, chipul Sfintei Treimi în noi; afecţiunea, intelectul şi voinţa între care trebuie să fie unitate indisolubilă bazată pe dreptate şi obligaţia dăruirii reciproce. Nici una, nici alta să nu ia poziţie verticală, poziţie de stăpân absolut faţă de cealaltă parte, ci poziţie oblică, cu dăruire faţă de cealaltă parte ca să se unească în cele trei unghiuri egale bazate pe dreptate şi adevăr şi a bunelor relaţii cu avantaj reciproc, asemenea bunelor relaţii din sânul Sfintei Treimi.
Intelectul din om se ocupă cu cunoaşterea de sine internă şi externă. Afecţiunea se ocupă cu alegerea şi deosebirea ce e bun şi ce e rău, între ce e mai bun şi ce e mai puţin bun, deci puterea de discernământ în cele cunoscute de intelect. Pe când voinţa în libertate este trecerea la acţiune în cele cunoscute de intelect şi preferate de afecţiune. Dar în toate trebuie să fie deplină colaborare şi nici una, nici alta, să nu exalteze; nici una, nici alta să nu neglijeze, să rămână mereu în raporturi de egalitate. Căci exagerarea unei părţi şi neglijarea alteia aduce disproporţie în atribuţii, aduce dezechilibrul şi discordie internă. În interiorul omului care a primit o educaţie sănătoasă creştinească, trebuie să se realizeze şi să se menţină starea de ordine, armonie şi pace permanentă. Şi aceasta se ţine nu fără ajutorul din afară. Căci omul primeşte ajutorul direct de la Dumnezeu sau mijlocit prin oameni, adică prin Biserică, prin societatea mare, de la părinţi sau educatori.
Pentru ca să se realizeze în interiorul nostru ordinea, armonia şi pacea, trebuie să se ţină socoteală de următoarele reguli: să avem o gândire cultivată, o afecţiune şi o voinţă, o conştiinţă formată, mijlocit sau nemijlocit luminată de revelaţia divină. Mijlocit – prin educaţia ce li se face în Biserică după izvoarele revelaţiei divine: Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie şi nemijlocit – prin harul revelaţiei interne sau externe ce o poate primi omul direct de la Dumnezeu.
În ierarhia valorilor locul de frunte pe scaunul cel prea înalt din cugetul, inima şi sufletul nostru, să-l ocupe Dumnezeu, aşa cum de obicei facem în casele noastre de locuit, alegem un colţ care e consacrat numai Sfintelor icoane şi nu mai punem altceva acolo şi nici nu le amestecăm cu tablouri profane sau fotografii. Pe altă treaptă în excedenţă ocupă locul care stând la picioarele Domnului, ca semn al slujirii, îi aprinde candela umilinţei şi jertfeşte pe altarul inimii jertfa buzelor sale.
Aceleaşi raporturi dintre Dumnezeu şi om trebuie să existe la individ, între suflet şi trup, deşi a fost creat mai întâi omul trupesc, totuşi omul trupesc trebuie să se supună omului duhovnicesc, adică sufletului. Viaţa trupească să fie subordonată în toate sufletului, deoarece el e pus să conducă, el e pus să îmblânzească animalul, deci biologicul, şi să-l păstorească. Abel, şi nu Cain, căci sufletul e veşnic, iar trupul e trecător. Sufletul e mai de preţ decât trupul. (Mat. 16. 26)
Mântuirea sufletului şi apoi salvarea trupului. Pe această treaptă cu omul să fie şi semenul său – tot omul – eu, tu şi el, noi, voi şi ei, indiferent de rasă, clasă sau origine socială, sau convingeri religioase. Căci înaintea lui Dumnezeu şi în faţa legilor naturale şi divine suntem egali şi aceleaşi necesităţi de viaţă avem toţi. De pe această poziţie de ordine, de supunere faţă de Părintele Ceresc, de subordonare sau îmblânzire a instinctelor trupeşti, de atitudine altruistă faţă de aproa¬pele şi chiar de vrăjmaşul nostru, de pe această poziţie cugetând, de pe această poziţie vorbind, de pe această poziţie acţionând, reuşeşte omul să realizeze şi să menţină în sufletul său ordinea, armonia şi pacea. Însă ordinea, armonia şi pacea internă nu se realizează fără eforturi personale, ci mereu, mereu trebuie antrenament, veghere stăruitoare pentru a rezista atacurilor vrăjmaşilor dinăuntru şi din afară. Pacea internă se cucereşte şi se apără prin luptă continuă. Şi trebuie să ştim că vrăjmaşii omului sunt casnicii lui.
În cazul acesta sunt poftele, dorinţele noastre păcătoase, natura noastră coruptă (concupescenţă), în urma păcatului strămoşesc. Cât trăim, această viaţă pământească, nu putem avea decât o pace relativă, pacea absolută o vom dobândi numai în Biserica triumfătoare. Aici pe pământ, în sudoarea feţei, ne vom câştiga pâinea cea trupească, precum şi pâinea cea duhovnicească. Deci prin luptă asiduă, pentru că există vrăjmaşi şi corupţie în natura noastră şi vrăjmaşul diavol îşi găseşte aliaţi în firea noastră coruptă. Şi vai, numai pace nu poate fi în lumea noastră internă, când se face împerecherea, dezbinarea, când puterile întunericului găsesc un punct de sprijin în interiorul nostru sau găsesc o fisură să introducă veninul păcatului.
De este cineva bărbat desăvârşit, luptă continuu şi nu disperă, căci ştie că are îmbărbătare de la cel ce este neprihănirea şi biruinţa noastră, precum şi pacea noastră Iisus Hristos Domnul care a zis: „În lume necazuri veţi avea, însă îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16. 33).
Pacea cu Hristos este o alianţă în lupta comună împotriva păcatului şi împotriva întunericului şi stăpânitorului veacului acestuia. Iar pacea se re realizează după cucerirea noastră de către Hristos asociat cu noi împotriva păcatului. De aceea zice: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ, ci sabie” (Mat. 10, 34). Atâta timp cât în noi există părţi slabe, nu încetează lupta, însă există luptă de cucerire a teritoriilor pierdute, când omul a căzut în păcate mari şi luptă pentru îndreptare şi luptă pentru apărarea sa ca să nu se lase ispitit sau momit de păcat, luptă pentru convertire.
Totuşi pacea internă se realizează şi în gradul cel mai desăvârşit, când în interiorul omului s-au vindecat urmările păcatului strămoşesc şi rănile păcatelor personale şi acel rău nu mai găseşte pricină de vrajbă cu noi. Iar pentru efortul sau pentru virtuţile sale, Duhul lui Dumnezeu îşi face sălaş în el şi pacea lui Hristos rămâne asupra lui. Iar uneltirile externe sunt zadarnice şi nu mai tulbură liniştea.
Deci atâta timp cât se duce lupta, Dumnezeu e alăturat de noi în lupta împotriva răului; dar Duhul Sfânt încă nu odihneşte, adică nu-şi află odihnă în noi, se află în stare de luptă cu partida rea din noi şi vrăjmaşul diavol din afară. Şi lupta se duce până ce partea bună cucereşte şi stăpâneşte întreaga noastră fiinţă. Astfel se fac convertirile la credinţă şi întoarcerea omului la pocăinţă. Dar se poate întâmpla şi invers, să învingă cel rău, însă aici nu poartă vina decât singurul omul care respinge solia păcii lui Hristos.
Domnul când trimite pe ucenicii săi în misiune de probă le spune: „La intrarea voastră în casă uraţi zicând: pace casei acesteia. Şi de va fi casa aceea vrednică, va veni pacea voastră peste ea; iar de nu va fi vrednică, pacea voastră se va întoarce la voi” (Mat. 10, 12-13). E vina omului care refuză să ia aliat pe Domnul. Refuză dragostea de Dumnezeu îndrăgind lumea păcatului.
Duhul lui Dumnezeu nu odihneşte, adică nu are odihnă şi nici nu are loc în noi până ce nu răstoarnă pe stăpânii cei vechi. „Căci Dumnezeu nu era în vântul tare şi puternic, care despică munţii şi sfărâmă stâncile” (Sf. Pro. Ilie. Cart. I., Imp. 19, 11-12). Duhul lui Dumnezeu nu odihneşte şi nici nu are plăcere să odihnească în noi nici atunci când face o nivelare, o aşezare din nou a vieţii noastre: „Căci Dumnezeu nu era în cutremurul de pământ”, Duhul lui Dumnezeu nu odihneşte în noi, nici n-are plăcere să locuiască în noi atunci când arde necurăţia şi zgura păcatului: „Căci Domnul nu era nici în locul acela”.
Duhul lui Dumnezeu se odihneşte în noi şi-şi găseşte plăcerea înnoi după ce a răsturnat stăpânirea veche, după ce s-a făcut o nouă aşezare în cugetul, în inima şi în sufletul nostru. După ce a ars cu foc necurăţia şi zgura păcatului şi a sfinţit interiorul nostru cu harul Său cel Sfinţitor. Deci când s-a ajuns la desăvârşită ordine, desăvârşită armonie, desăvârşită linişte şi pace sufletească, acolo Duhul lui Dumnezeu odihneşte, căci zice proorocul: „Dumnezeu era într-o adiere de vânt blând şi subţire” (Cart. I, Imp. 19, 11-12). De efectul acestei desăvârşite linişti şi pace s-au bucurat cei trei apostoli: Petru, Ioan şi Iacov, care au luat parte la Schimbarea la Faţă, când Domnul Iisus pe muntele Taborului şi-a descoperit slava dumnezeirii Sale pe cât era posibil omului să o suporte.
Apostolii copleşiţi de avalanşa energiei divine în stare de beatitudine, de linişte desăvârşită, pace şi fericire inexprimabilă de care doreau să nu se mai despartă niciodată, ci în acele minute dulci de contemplare până la extaz a dumnezeirii lui Iisus, nu puteau să spună altceva decât să-şi exprime dorinţa de a rămâne în permanenţă acolo, căci zice Petru luând cuvântul: „Învăţătorule, bine este nouă să rămânem aici şi să facem trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie. Căci nu ştiau ce să spună că erau înfricoşaţi” (Marcu 9, 5-6). În uimirea lor nu ştiau ce să spună, nu erau înfricoşaţi, cum simplu spune textul citat, ci erau eshaurizaţi, erau într-o stare sufletească inexprimabilă şi în marea lor uimire exclamă. „Ce bine e aici”. Cu alte cuvinte ar fi zis: „Doamne, aceasta să fie starea noastră permanentă. Dar nu fără tine, Doamne, nici fără aleşii Tăi, Moise şi Ilie”. De această stare de eshauriere sau beatitudine s-au bucurat şi sfinţii martiri în anumite momente revelatorii pentru a-i întări. Dumnezeu ca să rămână statornici în mărturisirea de credinţă în faţa prigoanei. De aceste stări sufleteşti s-au bucurat drepţii şi cuvioşii pustnici, care prin rugăciuni stăruitoare şi în nevoinţe îşi purificau sufletul, fie că vedeau lumina taborică sau nu, dar aveau momente de înălţare sufletească şi linişte plină de fericire copleşitoare.
Unii dintre pustnicii atoniţi şi-au făcut chiar o preocupare cu reguli şi practici de nevoinţă şi rugăciune în scopul preocupării sufleteşti prin care se ridicau la acea stare de isihie sau linişte şi pace totală. Aceştia prin rugăciune, contemplare şi nevoinţă făcută în tăcerea chiliei, gustau din fericirea cerească şi vedeau chiar acea energie de lumină pe care au numit-o lumina taborică.
Acest lucru se precizează de către un Sinod al Bisericii Ortodoxe ţinut la Constantinopol în sec. al XV-lea, prin care se stabileşte că acea lumină taborică este o energie veşnică ce emană din Dumnezeu, care face legătura între lumea imanentă şi divinitatea transcendentă asemenea înţelepciunii, dragostei şi harului divin .
Dacă noi ca preoţi propovăduim pacea lui Hristos între oameni în mare societate între popoare, dar nu mai puţin trebuie să ne ocupe realizarea păcii în familie. Familia este celula din care este alcătuită marea societate, aşa cum cărămida este elementul din care se construieşte zidul şi dacă este de calitate bună, atunci şi zidul construcţiei va fi rezistent şi bun. La fel şi societatea va fi bună şi paşnică, dacă în familie, componenta societăţii, va fi pacea lui Hristos.
În iubirea de aproapele, în ordinea ierarhică, aproapele nostru cel mai apropiat nu poate fi decât soţul pentru soţie şi soţia pentru soţ. Părinţii pentru copii şi copiii pentru părinţi. Ca părinte de copii îţi vei sătura copiii tăi mai întâi, şi nu pe a vecinului, vecinul se va îngriji el singur de copiii lui, (căci nu-şi lasă mortul lui şi să se ducă să-l plângă pe al vecinului sau pe al altuia). Însă nu stau lucrurile aşa când e vorba de copii orfani. Atunci legea iubirii creştine te obligă să-i îngrijeşti şi pe aceştia ca şi pe ai tăi, aici nu mai faci nici o discriminare, pentru că pacea lui Hristos să-şi găsească sălaş în inima sa care a zis: „Milă voiesc, iar nu jerftă”.
Pacea în familie nu poate fi fără iubire şi dăruire reciprocă din partea ambilor soţi. Tot aşa nu poate fi pace între părinţi şi copii, până ce părinţii nu sunt cu iubire şi dăruire faţă de copii, şi a copiilor cu iubire, ascultare şi respect faţă de părinţi. Aşa că de bunurile spirituale şi materiale acumulate de familie se bucură mai întâi membrii familiei potrivit principiului creştin „Că ei sunt una”, alcătuiesc un singur corp. Bărbatul şi soţia, prin actul căsătoriei, alcătuiesc un singur trup, tot aşa părinţii şi copiii încă sunt una prin faptul că sunt odrăsliţi din fiinţa lor, în special atâta timp cât e necesar, până la vârsta majoră, atâta timp cât primesc hrana spirituală şi materială din tulpina părintească. Atâta timp cât îşi îndeplinesc soţii între ei obligaţiile de ordin spiritual şi material şi ambii îşi îndeplinesc în deplină colaborare obligaţiile ce le revin faţă de fiii lor de a se îngriji de buna educaţie, formarea şi hrana lor, iar aceştia răspunzând cu dragoste, cu respect şi ascultare faţă de părinţi, în aceeaşi măsură pacea lui Hristos se va arăta fructuoasă asupra acelei familii.
Acolo unde soţii (între ei) nu-şi respectă legământul făcut pe baze de drepturi egale între ei şi se ajunge la acte de desfrâu (acolo) pacea lui Hristos nu poate fi decât numai după o îndreptare totală şi pocăinţă, dacă nu se ajunge chiar la desfacerea căsătoriei prin divorţ. La fel şi când unul dintre soţi este risipitor şi risipeşte prin beţii, prin petreceri, prin viaţă luxoasă, munca sau bunurile agonisite cu multă osteneală şi una dintre părţi şi copiii sufăr, trăiesc în mizerie spirituală şi materială, acolo pacea lui Hristos nu poate fi. Tot aşa şi între familiile unde unul dintre soţi este turbulent, nervos, scandalos, batjocoritor, certăreţ, pace nu poate fi în acea familie, cu atât mai mult pacea lui Hristos.
Copiii lor pe măsura dezvoltării lor şi a educaţiei care li se face, numai puţin le revine obligaţia să păstreze pacea cu părinţii prin iubire, respect şi ascultare, căci e poruncă dumnezeiască: „Să iubeşti pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”. Nu poate fi bucurie şi pace pentru părinţi când tânărul răspunde obraznic părinţilor săi, când apucă calea destrăbălării, a desfrâului, a abandonării studiilor şi dispreţuieşte bunătatea părinţilor dusă adesea până la jertfelnicie, iar când părinţii au nevoie să fie ajutaţi la boală, la bătrâneţe de către copii, aceştia nu-i ajută. La fel nu poate fi pace între copii şi părinţi când părinţii îşi abandonează copiii şi-i lasă pe drumuri în sărăcie şi mizerie, sau când părinţii vor să-şi impună numai punctul lor de vedere în alegerea profesiei, sau în contractarea căsătoriilor la tineri. În creştinism dispare şi trebuie să dispară absolutismul capului familiar. El trebuie să conducă în spiritul dragostei creştine şi al dăruirii reciproce faţă de soţie şi copii. N-are dreptul pe viaţa soţiei şi a copiilor cum era în societatea antică. Copiii au dreptul la naştere, la viaţă, la educaţie, la întreţinere, la libertate atât cât nu le dăunează educaţiei şi formării lor. Au dreptul la căsătorie cu libertatea de a-şi alege partenerul.
Astfel, pacea lui Hristos proiectată în familie, de este primită, se realizează şi se reflectează şi în afară de către semenii lor, către familiile cu care intră în contact de la ins la ins, de la familie la familie şi de la familie la societatea cea mare. Pacea lui Hristos se revarsă asupra omului prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi împlinirea poruncilor dumnezeieşti care înseamnă colaborarea cu lucrarea harului dumnezeiesc în fapte bune ca: pacea între om şi semenul său să se poată realiza între oameni prin ajutorarea reciprocă.
Pacea lui Hristos se impune prin noi în semenul nostru astfel: către cel care este egal, în ceea ce priveşte realizarea lui spirituală şi fizică şi materială, iubire care să arate prin acte de respect, bunăvoinţă şi împrumut reciproc de bunuri. Aplicată legea dreptăţii. Faţă de cel lipsit, ajutor de bunuri spirituale sau materiale, ca ţie să nu-ţi prisosească, iar lui să nu-i lipsească. Aplicată legea milei, fără să aştepţi să ţi se restituie. Astfel ca orfanului de ambii părinţi să-i fii tată şi mamă. Bătrânului neputincios şi bolnavului de orice vârstă să-i fii îngrijitor. Familiei nevoiaşe şi scăpătate şi văduvei să-i fii sprijinitor. Omului în necaz să-i fii mângâietor. Celui asuprit şi nedreptăţit, să-i fii apărător, celui slab ocrotitor. Către cel insuportabil răbdător, către cel ce ţi-a greşit iertător, către cel leneş şi păcătos sfătuitor; către învrăjbiţi împăciuitor. Faţă de vrăjmaşi să nu foloseşti violenţa ce uzează de inteligenţă, iar porunca dumnezeiască spune: „Să iubiţi pe vrăjmaşii noştri” (Mat. 5, 44-45).
Însă un lucru mai dificil în societate este că oamenii nu întotdeauna întâmplător au vrăjmaşi sau au o concepţie greşită despre cine-i vrăjmaşul. Omul este vrăjmaş semenului său atunci când din ură nedreaptă sau din invidie, din scopul de acumulare de bunuri prin jaf, în scopul de a obţine posturi sau dregătorii înalte prigoneşte, calomniază sau chiar atentează la viaţa aproapelui său. Nu este vrăjmaş omul care-şi apără bunul nume, îşi apără libertatea, îşi apără drepturile la bunurile spirituale şi materiale, îşi apără viaţa. Totuşi nu-i admisă violenţa în apărarea bunurilor spirituale şi materiale şi chiar nici în apărarea vieţii decât atunci când eşti atacat prin surprindere. De veacuri mila, adevărul şi dreptatea s-au predicat, cine a înţeles şi a făcut ascultând de cuvântul bisericii, fericit este. Iar cine nu a făcut până în vremurile noastre i s-a dat posibilitatea să vadă cu ochii şi să vedem cu ochii noştri, când lipsurile celor în mizerie şi sărăcie se umplu, iar vârfurile categoriilor sociale se pleacă. Căci şi aici se vede dreptatea lui Dumnezeu, că ceea ce au acumulat cu timpul de generaţii prin constrângere, asuprire şi nedreptate, au cedat acum constrânşi de vocile mulţimii, care s-au ridicat împotriva nedreptăţii.
Astfel vedem că se apropie plinirea vremii: a realizării dreptăţii sociale pe pământ, a păcii lui Hristos, a bunei învoiri între oameni. Să nu mire faptul când vom vedea chiar cu ochii noştri realizându-se şi pacea între popoare, când mândria naţională dusă la exces care promovează: agresiunea, expansiunea, necolonialismul, dorinţa de hegemonie va fi smerită, va fi îmblânzită, iar imperiile cu tendinţă de dominaţie mondială îşi vor schimba conceptul de dominaţie prin forţă, în concepţia de a sluji, de a se dărui în slujba statelor slab dezvoltate din punct de vedere economic şi cultural şi vor turna din plusul lor în golul statelor care sunt în lipsă şi chiar înfometate. Când popoarele mari de tot felul vor respecta drepturile integrităţii naţionale, dreptul la autodeterminare, independenţă totală, neamestecul în treburile interne, iar popoarele mici şi mijlocii nu-şi vor mai vedea ameninţată fiinţa neamului, iar relaţiile de orice natură se vor face pe dreptul de avantaj reciproc şi cu dăruire chiar faţă de statele slab dezvoltate, atunci se va realiza pacea lui Hristos în lume. Atunci se vor împlini cuvintele proorocului Isaia, care zice: „El va fi judecătorul nea¬murilor. El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor seceri; nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa arta războiului” (Isaia 2, 4). Şi va veni într-adevăr o epocă ce se întrevede, când se va îmblânzi tot omul şi toate popoarele se vor conduce nu prin dreptul forţei, ci prin forţa dreptului.
Această stare de pace generală, pe care o va aduce Domnul, este prezentată de către marele profet Isaia care zice: „Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copil: Vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe muntele meu cel sfânt căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului” (Isaia 12, 9). Trebuie să ştim că Domnul împărţeşte şi lucrarea de transformare a lumii nu încetează. Fermentul soliei păcii aruncat în lume nu s-a epuizat şi lucrează, acţionează cu toată puterea până ce fermentează toată frământătura.
Adevărul, dreptatea şi mila au pătruns adânc în inimile, sufletele şi conştiinţa oamenilor, cum şi în toate legiuirile dreptului uman, naţional şi internaţional şi omul nu mai tolerează nedreptatea. Căci vocile din toată lumea se ridică ca unul şi strigă împotriva abuzurilor, nedreptăţilor sociale, împotriva discriminării rasiste, împotriva suprimării libertăţii conştiinţei şi a cuvântului, împotriva cursei înarmării, împotriva agresiunii, care vrea să impună prin forţă.
Spiritul uman sub aspect social a ajuns la maturitate şi nu se mai mulţumeşte cu vorbe goale şi vrea să vadă lucruri concrete şi nu mai este nimeni indiferent de ceea ce se petrece într-o margine sau alta a continentului sau a globului pământesc, căci omul acţionează prompt prin a aproba ce este bine şi drept şi a dezaproba ce este rău şi nedrept şi a-şi uni forţele cu cei mulţi iubitori de adevăr, de dreptate şi pace. Toate lucrează în sprijinul şi în favoarea dreptăţii sociale şi a întrajutorării omului oropsit şi a statelor slab dezvoltate. Chiar conştiinţa şi tehnica impune şi accelerează ritmul de transformare şi aşezare a lumii după orânduiri mai drepte.
De aceea societatea creştină, Biserica lui Hristos, trebuie să formeze pe fii săi în spiritul dragostei creştine şi a păcii între oameni şi între popoare. Biserica conducătoare să se ocupe de formarea individului, mai întâi de aşezarea lăuntrică, de pacea sufletească realizată în Hristos, şi nu fără Hristos, iar aceasta nu poate fi fără de efect în familia sa şi în societatea largă în care trăieşte şi se mişcă.
Creştinul format în spiritul păcii lui Hristos nu poate fi indiferent faţă de oameni ce mor în luptă pentru a-şi apăra patria şi dreptul la libertate şi independenţă. Nu poate fi indiferent de statele slab dezvoltate unde populaţia moare de foame, ci pun mână de la mână şi ajută din bunurile lor pe cei înfometaţi. Acolo unde pacea între popoare este periclitată, el luptă ca un făcător de pace, de a restabili pacea între oameni sau între state, unindu-şi vocile şi simţămintele cu toţi iubitorii de dreptate şi de pace. Biserica întreagă este în apărarea păcii şi se roagă ca pacea lui Hristos să se sălăşluiască în sufletele fiecărui credincios şi să rodească din belşug ca astfel să se reverse şi să rămână asupra fiecărei familii. Biserica încă se roagă pentru pacea dintre noi, din interiorul ţării noastre şi pentru pacea a toată lumea şi salută cu salutul păcii pe toţi făcătorii de opace: „Pace vouă”.
„Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mat. Cap. 5, 6).
